— Nici eu, făcu al patrulea jucător. Femeia se întoarse către Ştefan.

— Spune, te rog. Dumneata spui lucruri interesante...

— în fond, începu Ştefan cu un glas mai tulbure şi vorbind din ce în ce mai repede, în fiecare clipă fiecare dintre noi putem muri. Şi putem muri fără glorie, ca nişte furnici călcate în picioare, ca nişte şoareci prinşi în cursă, stropiţi cu gaz şi arşi de vii. Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună — am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că

n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav — ci un om liber, care a ştiut să-şi

* smulgă măcar o frântură din viaţa lui terorii istoriei.

— Ai spus de trei ori potul? întrebă din nou tânărul pleşuv, după ce-şi mai cercetă încă o dată, încruntat, cărţile.

—- De trei ori!

Tânărul rămase câtva timp pe gânduri, apoi începu să numere fără grabă fisele.

— Bine, vorbi femeia, dar eu tot nu înţeleg ce faci?

— Uite ce fac, vorbi Ştefan zâmbind. în ceasurile în care mă smulg Războiului, citesc lucruri fără absolut nici o legătură cu actualitatea. Citesc, bunăoară, poeţi, filosofi, mistici — sau cărţi de preistorie. în acele ceasuri, nu accept nici chiar cea mai vagă aluzie la actualitate, îmi interzic chiar cel mai umil gând la Război. Nu vreau să-mi amintesc nici măcar de soţia şi copilul meu, nici măcar de nenorocirile ţării mele. Sau, mai precis, nu vreau să-mi amintesc de soţia, copilul sau ţara mea aşa cum sunt ele în clipa de faţa. Mă gândesc la ei proiectându-i într-un alt Timp, fie un anumit moment din trecut, fie un Timp imaginar. îmi amintesc, bunăoară, de anumite călătorii pe care le

235

NOAPTEA DE SÂNZIENE

făceam cu soţia mea. Sau încerc să-mi închipui România acum cincizeci, o sută sau cinci sute de ani. Au fost şi atunci tragedii istorice, şi sunt dispus să mi le reamintesc, să meditez asupra lor — dar fac aceasta din propria mea voinţă, nu pentru că aş fi obligat s-o fac. Libertatea mea hotărăşte asupra cărei tragedii istorice din trecut să-mi opresc mintea — libertatea mea, iar nu o informaţie auzită la radio sau citită într-o ediţie specială a ziarelor.

— în fond, îl întrerupse secretarul de presă, este un fel de turn de fildeş...

— Nu este exact un turn de fildeş, pentru că nu fug de realitatea istorică, îmi apăr doar libertatea de a mă smulge din când în când din această realitate istorică pentru a regăsi o realitate mai esenţială: poezia, mistica, filosofia, iubirea...

Tânărul pleşuv număra încet, cu migală, fisele. Fotescu îl privi pe furiş şi un zâmbet viclean îi licări o clipă pe figură.

— Dar cu ce folos? întrebă al patrulea jucător. Dacă tot nu poţi schimba nimic?...

— Deocamdată, datoria mea nu este să schimb ceva, ci să împiedic să fiu transformat într-o larvă de către actualitatea istoriei. Să-mi păstrez, adică, un minim de libertate pentru mai târziu...

— Dar cum! exclamă aproape cu exasperare vecina lui. Cum!

— Uitaţi, doamnă, vorbi blând Ştefan. Astăzi, bunăoară, mi-am luat cu mine un poet.

Scoase cu atenţie din buzunarul hainei un mic volum legat în piele.

— Sonetele lui Shakespeare, le arătă el. Dacă se dă alarma, şi mă aflu într-un metrou sau într-un adăpost, încep să citesc. Refuz, astfel, să fiu prezent la un foarte mărunt eveniment istoric. Citind pe Shakespeare, mă smulg clipei de faţă, clipei care era menită să mă confişte, să mă terorizeze... Iar dacă în acel moment, cade o bombă şi mă omoară — mă omoară, cum vă spuneam, ca om liber — iar nu ca sclav; căci mă omoară cu mintea fermecată

de geniul unui poet, iar cu nu mintea unui om care se întreabă dacă avioanele s-au depărtat sau nu de adăpostul lui...

în acea clipă se auzi ţipătul prelung al sirenei. Ştefan îşi puse zâmbind volumul în buzunar. Ceilalţi se priviră

încurcaţi, parcă fiecare ar fi aşteptat de la celălalt să ia o hotărâre.

— Nu cred că va dura mult, spuse Fotescu. Să terminăm partida asta şi ne aşezăm la masă. Dumneata ce faci, domnule Gherghel? se adresă tânărului pleşuv.

— De trei ori potul, începu acesta cu un glas stăpânit, împingând un morman de fise către mijlocul mesei, plus...

de nouă ori potul!...

Toţi se însufleţiră deodată. Doamna Fotescu se apropie curioasă de masă.

— Plătit! spuse Fotescu începând să numere grăbit fisele. Câte cărţi?

MIRCEA ELIADE

236

— Sunt servit! făcu Gherghel.

— Eu am să iau o carte.

Şi o luă din pachet cu o mişcare scurtă, pregătindu-se s-o fileze. Se auziră deodată câteva explozii, surprinzător de aproape. Toţi îşi ridicară frunţile, privindu-se din nou întrebător.

— E antiaeriana, spuse doamna Fotescu, avem o baterie în cartier...

— Ce faci? întrebă Fotescu încercând să zâmbească.

O nouă explozie, surdă, cutremură din temelii casa. Femeia se ridică de la masă.

— Aveţi un adăpost bun? întrebă trăgând nervos din ţigară.

— E un fel de pivniţă la subsol, vorbi doamna Fotescu.

— Ce faci? întrebă din nou Fotescu, tresărind.

— Număram potul, răspunse Gherghel. Cer încă cinci lire...

— Cinci ale dumitale, începu triumfător Fotescu, şi îmi dai şi mie încă zece lire!

Ferestrele începură atunci să tremure. Câteva clipe în urmă, casa întreagă se clătină, ca smucită din temelii, şi o explozie asurzitoare îi făcu pe toţi să sară în picioare. Măsuţa cu cărţi se răsturnă, împrăştiind pe covor fisele. Nu se grăbi nimeni s-o ridice.

— Asta a fost o torpilă aeriană! exclamă cel de-al patrulea. Şi a lovit în plin!...

— Ce facem? întrebă, foarte palidă, doamna Fotescu. Coborâm în adăpost sau mâncăm întâi?...

— Or în adăpost, ori aici... vorbi Gherghel. Mai avem două etaje deasupra...

Salvele antiaeriene se înteţiră.

— Eu zic să coborâm, spuse Fotescu. Ai stins gazul în bucătărie? se adresă soţiei.

Dar o nouă serie de explozii îi lipiră pe toţi de ziduri.