— V-aţi speriat, domnule profesor? întrebă el ironic.

Antim privea stângaci în jurul lui, frecându-şi cu mâna stângă tâmpla; cu dreapta, apucase deja servieta şi şi-o păstra pe genunchi.

— N-a fost nici o alarmă până acum, continuă Vădastra aşezând paharele pe masă. Dacă ar fi fost, te deşteptam noi, n-avea dumneata grijă...

— Cred că n-am dormit prea mult, spuse Antim căutându-şi ceasul, îl cercetă lung, cu multă emoţie.

— De-abia nouă şi douăzeci şi cinci, vorbi din nou, cu tristeţe. Cum are să mai treacă şi noaptea asta!...

Şi, întorcându-se spre Ştefan, adăugă:

— Parcă timpul se opreşte pe loc îndată ce se întunecă. Nopţile se fac din ce în ce mai lungi. Iar cât durează

alarma, mi se pare noaptea nesfârşită...

MIRCEA ELIADE

230

— Poftiţi la masă! exclamă solemn Spiridon, privind încă o dată tacâmurile, farfuria cu limbă afumată, sticla cu bere şi paharele. Dinner is ready\ adăugă el pronunţând rar cuvintele. The beer isfreshl... The tongue is goodl...

— Păcat că n-ai făcut şi cartofi prăjiţi! spuse cu tristeţe Antim, apropiindu-se de farfuria cu limbă. Are să ne fie

foame mai târziu... Ia staţi! exclamă după o scurtă tăcere. Mi se pare că se aude ceva!...

Toţi ascultară cu luare-aminte. Vădastra îşi scosese monoclul şi plecase capul în jos, ca şi cum s-ar fi aşteptat să

audă vreun zgomot de sub pământ.

— Nimic! declară el punându-şi din nou monoclul.

— Doamne ajută! făcu Antim închinându-se.

Apoi se apucă să mănânce, concentrat, parcă scufundat în el însuşi. Ştefan evita pe cât putea să-l privească. Nu-l mai recunoştea. Vădastra turnă berea şi-şi înălţă paharul ceremonios.

— Să bem în cinstea oaspetelui nostru! spuse clătinându-şi capul către Ştefan.

Ciocniră tăcuţi, Ştefan duse paharul la buze, dar îl lăsă repede. Berea era caldă, trezită.

— Să bem, de asemenea, pentru independenţa, integritatea şi autonomia patriei noastre, România, continuă

solemn Vădastra. Şi pentru femeia română, sau mai bine zis pentru soţia română. Pentru soţiile noastre, vreau să

spun, pentru soţiile noastre care sunt şi mame...

îşi goli paharul, Ştefan încercă încă o dată, dar se mulţumi să soarbă numai o înghiţitură. îl lăsă apoi pe masă şi începu să mănânce, cu ochii plecaţi. Antim îl privi lung.

— Dar ce ai, de ce nu bei? îl întrebă bănuitor. Ai simţit vreun gust deosebit în bere?...

Antim nu se atinsese încă de paharul lui.

— E cea mai bună bere din cartier, spuse Spiridon. E garantată. Numai că am deschis sticla cam de mult... Ştiţi, se întoarse el spre Ştefan, în casa asta unde găseşti tot ce-ţi trebuie, n-am găsit încă acel simplu instrument cu care se deschid sticlele de bere.

— Lasă-l să spună dumnealui, îl întrerupse Antim. Ce are berea? Are vreun gust deosebit?

— E foarte bună, răspunse Ştefan, doar că nu-mi prea era sete. Dar pentru că am ciocnit în sănătatea soţiilor-mame, am să beau paharul până la fund!...

Şi îl sorbi, cu un efort — şi oarecare teamă, căci Antim continua să-l privească speriat. Vădastra se ridică brusc şi plecă la bucătărie.

— Ia gustă, te rog, şi din paharul meu, îl imploră Antim.

Şi, fără a aştepta răspunsul, îi vărsă puţină bere. Ştefan o înghiţi zâmbind.

231

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Să nu pleci curând, şopti Antim apropiindu-şi capul de el. Mai stai de vorbă cu Spiridon. Poate îţi spune ceva despre doamna Zissu... Poţi rămâne oricât... Mai avem un pat, pentru musafiri...

Alarma îi surprinsese departe de casă şi se refugiară în primul adăpost întâlnit. Nu găsiră pe nimeni înăuntru.

Antim îşi scoase ceasul, îl privi cu atenţie, oftă şi începu să aştepte.

— Crezi că o să dureze mult? întrebă el târziu. Mai prindem metroul? In acea clipă intrară în adăpost doi bătrâni, care le spuseră corect bună seara.

— Să nu mai vorbim, şopti Vădastra. Să nu observe că suntem străini... Antim clătină din cap şi, rezemându-se de zid, începu să moţăie. Curând

se auziră salvele artileriei antiaeriene şi se trezi, tresărind. Dar Vădastra îi făcu semn cu degetul la gură să nu spună nimic. Cei doi bătrâni începură să-i privească cu oarecare bănuială. Se auziră din nou o serie de salve şi un grup se refugie, zgomotos, în adăpost. O femeie purta în braţe un copil pe jumătate adormit. Soţul o privi zâmbind, trecu un deget pe fruntea copilului, apoi îşi scoase jurnalul din buzunar şi începu să citească. Fetele care intraseră gălăgioase contemplară scena de familie, apoi se rezemară de zid şi începură să vorbească între ele în şoaptă. Antim era gata să adoarmă, când adăpostul întreg se zgudui surd, cutremurat de o explozie apropiată.

— Ai auzit? exclamă el pălind. Asta a căzut chiar lângă noi.

— Yes\ Yesl spuse încurcat Spiridon, şi îi făcu din nou semn să tacă din gură.

O a doua explozie, şi mai apropiată, se auzi chiar în acea clipă. Antim se lăsă înmuiat pe vine, parcă încercând să

se facă mic, să ocupe cât mai puţin loc.

— Acum! acum! exclamă el încet. Asta care vine!... Să ştii că asta care vine cade pe noi!...

Adăpostul se zgudui din nou, surd, şi alte explozii se auziră din mai multe părţi deodată. Femeia îşi aşeză palma pe fruntea copilului, plecând ochii. Soţul lăsase jurnalul în jos şi aştepta. Bătrânii se priveau îngrijoraţi, iar fetele tăcură deodată, respirând adânc.

— Doamne ajută-ne! făcu din nou Antim, privind speriat către Vădastra.

— Yesl Yesl repeta acesta întruna, negăsindu-şi locul lângă perete. Apoi urmară câteva clipe, lungi, de tăcere.

Exploziile se auziră din nou,

mai depărtate — şi o nouă salvă de artilerie antiaeriană. Bărbatul îşi reluă lectura jurnalului. Restul grupului începu să privească curios către Antim şi Vădastra.