— Am eu, îl linişti Ioana.
Zâmbi din nou, atât de cald, încât Biriş zâmbi şi el. Apoi, închizând o clipă ochii, redeveni gravă.
— Să nu râzi de mine, dar a trebuit să-i spun asta. I-am spus că Ciru a venit odată să mă vadă, când Ştefan era în lagăr, şi mi-a vorbit de piesa pe care vrea s-o scrie. Nu i-am povestit subiectul. I-am spus că nu-l ştiu, că nu mi l-ai povestit nici el, Ciru, că nu mi-a vorbit decât de tema generală a piesei...
Se opri, îl privi o clipă cu o subită intensitate, apoi, îşi plecă privirile şi se îmbujora.
— Nu ţi-am mărturisit tot, reluă ea. I-am mai spus ceva. L-am minţit. I-am spus că eu am continuat să-l iubesc pe Ciru. Ştiam că asta are să-i facă plăcere. El de mult susţine că l-am iubit şi-l iubesc încă pe Ciru. Nu era adevărat.
Nu l-am mai iubit. Nu cred că se pot iubi doi oameni în acelaşi timp. Dar Ştefan crede că se poate. De aceea i-am spus. Ştiam că-i va face plăcere. M-a privit lung şi a zâmbit. Mi-a strâns mâna. Eu ştiam la ce se gândea el, dar l-am lăsat să-mi strângă mâna. Ştiam că-i face plăcere.
O fată de liceu intră atunci în cofetărie şi se aşeză, intimidată, la o măsuţă.
— Aştept pe cineva, spuse ea şi se înroşi.
— ... Mă îngrozesc că a trebuit să-l mint, continuă Ioana. Dar într-o zi, după ce s-o face bine, am să-i spun adevărul. Am să te rog, atunci, să-i spui şi dumneata...
— Ce să-i spun? întrebă Biriş încurcat.
— Uite, să spui cum l-am minţit, şopti repede Ioana plecându-şi privirile. I-am spus că îi iubeam pe amândoi, deopotrivă, că în dragostea mea erau nedespărţiţi, erau unul. Dar că el, Ciru, a vrut să scrie Priveghiul pentru că
nu
MIRCEA ELIADE
186
ştia asta, nu ştia că eu continuam să-l iubesc. El, Ciru, credea că a murit în mine, aşa cum simţise el când am rupt logodna.
— Nu prea înţeleg, făcu Biriş tot mai încurcat.
— I-am spus că tot ce a urmat de atunci, continuă Ioana cu un glas foarte scăzut, n-a fost decât priveghiul unui mort, că de aceea şi-a intitulat el piesa Priveghiul; că noi doi, Ştefan şi cu mine, l-am priveghiat pe el, cinci ani...
Nu ştiam ce să-i spun altceva! exclamă ea deodată, clătinându-şi fruntea cu deznădejde. Eu n-am imaginaţie. Nu ştiu cum se imaginează o piesă. Am citit foarte mult în viaţa mea, dar nu ştiu cum să inventez o piesă...
— Ai sosit de mult? întrebă un elev de Şcoală Militară apropiindu-se de masa fetei.
Ioana întoarse speriată ochii, apoi îşi duse palma la frunte. Fata roşise din nou. El îi sărutase mâna şi se aşeză, cu zgomot, după ce-şi roti îndrăzneţ privirile în cofetăria pustie.
— ... Şi el a crezut? întrebă deodată Biriş. A putut crede asta?!
— Zâmbea tot timpul, ascultându-mă povestind. A crezut. Apoi a închis ochii şi a adormit.
— Are mare slăbiciune pentru melodrame, spuse Biriş zâmbind.
— ... N-am ştiut ce să-i spun altceva, începu Ioana. Dar dumneata poate nu ştii tot. Nu ştii că el e îndrăgostit de o fată, Ileana. Mi-a spus-o chiar el. E îndrăgostit de Ileana...
Nu se mai putu stăpâni şi izbucni deodată în plâns, ascunzându-şi faţa în palme. Cei doi întoarseră cu mirare ochii; fata îl privi ostil, aproape speriată. Biriş se simţi ridicol şi rămase cu ţigara neaprinsă în colţul buzei, fără
să mai îndrăznească să facă un singur gest.
Abia a treia zi o reîntâlni pe Cătălina.
— Ştii că e salvat, îi spuse. Doarme. A scăpat de insomnii.
Cătălina se trudea să găsească priza micii lămpi cu abajur japonez de lângă divan. Nu-i plăcea lumina tare a becului din tavan.
— Cine spui că a scăpat de insomnii? întrebă ea reaşezându-se pe divan şi împingându-se, prin salturi mici, către perete.
Biriş îşi aprinse o ţigară şi începu să-i povestească. De trei zile, Ştefan Viziru doarme mereu. Adică, doarme
normal, fără somnifere, câte 14-l5 ore pe zi. E salvat.
Şovăi câtva timp, pipăindu-şi creştetul capului, acolo unde simţea, parcă din zi în zi mai implacabil rărindu-i-se părul, apoi povesti întâlnirea cu Ioana.
— Ţi-o spun şi ţie, ca să fii şi tu martoră, îşi încheie el povestirea.
— La ce să fiu martoră? îl întrebă Cătălina, zâmbind cu milă şi totodată provocator.
187
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Să avem un martor în plus, repetă Biriş tulburându-se. Poate că n-ar fi trebuit să ţi-o spun, dar voiam să afli şi tu că Ioana l-a minţit. Viziru suferă probabil de o specie rară de masochism: ţine cu orice preţ să creadă că
nevastă-sa a continuat să-l iubească pe Partenie până în ultimul timp.
Cătălina începu să râdă; cărnos, cu brutalitate, aproape obscen. Biriş o privea fermecat; mâna îi tremura puţin, şi şi-o lipi de speteaza fotoliului. Simţi deodată în nări, pe buze, în cerul gurii, un parfum cald, complex, aţâţător, de femeie numai pe jumătate dezbrăcată.
