NOAPTEA DE SÂNZIENE
de a trăi, de a profita de viaţă." „Puneţi-le pe hârtie! repetase de mai multe ori, entuziast, redactorul. Vă asigur că
va fi un articol senzaţional."
Nu i-ar fi fost poate atât de greu să-l scrie dacă n-ar fi existat Viziru şi insomniile lui. De câte ori se apleca asupra hârtiei, regăsea în faţa ochilor aceeaşi scenă de acum un an; acea după-amiază de la sfârşitul lui martie 1939, în biroul lui Bibicescu. Venise hotărât să-l întrebe: are de gând s-o ia pe Cătălina? Atunci, să o facă repede, cât mai repede. Dacă nu, îi dă un ultimatum: să rupă orice legături cu Cătălina, pentru că el, Biriş, intenţionează să se căsătorească cu ea. Să nu o mai compromită zadarnic. Dar nu apucase să aducă vorba de căsătoria Cătălinei.
Puţine minute după sosirea lui, se anunţă Viziru.
— Trebuie să-l primesc, şoptise Bibicescu. Poate are să-mi aducă o veste importantă...
Nu se întrebase ce fel de veste ar putea să-i aducă, pentru că ştia de mult că Bibicescu se trezeşte rostind cuvintele înainte ca să fi avut timpul să le înţeleagă. Când îl văzu intrând pe Ştefan, îl privi cu mirare, aproape tulburat; avea faţa palidă, uscată, şi ochii i se înfundaseră în orbite.
— Nu mai pot dormi, spuse el intimidându-se deodată. De câtva timp sufăr de nişte insomnii îngrozitoare.
Bibicescu nu rostise un singur cuvânt. Se aşezase la birou şi-l privea, după obiceiul lui, pătrunzător.
— Am trecut o clipă pe la profesorul Antim, vorbi din nou Ştefan silindu-se să zâmbească. La el, acum un an, l-am întâlnit pe Ioachim Teodorescu. Am trecut să văd ce mai spune profesorul. Şi-a frânt o clipă mâinile. „Ce vremuri trăim!", a exclamat de mai multe ori. Apoi şi-a adus aminte că anul trecut i-am adus norocul în casă.
Chiar aşa mi-a spus atunci, anul trecut: „Dumneata, domnule Viziru, eşti un om cu noroc; mi-ai adus norocul în casă..." Acum a adăugat: „Dacă dă Dumnezeu, până într-un an afacerea e făcută. Dar, mai trebuie să moară un om..." Dar nu mi-a spus despre ce afacere e vorba...
Vorbea cu o nedefinită fervoare şi totuşi o mare oboseală în glas, trecându-şi mereu palma pe deasupra ochilor.
Bibicescu se ridică brusc de la birou şi trecu în partea opusă a odăii.
— Dumneata ai venit aici cu o întrebare precisă, pronunţă el grav, cu solemnitate. Care e?...
— Ai ghicit, zâmbi Ştefan. Venisem să te văd în legătură cu piesa lui Partenie. Am auzit că, puţin timp înaintea morţii, ar fi scris o piesă, Priveghiul. Dar nu s-a găsit printre hârtiile lui. M-am gândit că poate ştii dumneata ceva despre ea. Am auzit că o dăduse unui prieten s-o citească...
— Eu n-am fost prietenul lui, îl întrerupse Bibicescu. Ne cunoşteam doar de bună ziua...
Ştefan tăcu şi-şi plecă privirile în pământ.
MIRCEA ELIADE
182
— ... Dar de piesa asta am auzit şi eu, continuă Bibicescu. Nu ştiam c-o terminase. Mi-a spus astă-vară că
lucrează la ea. Mi-a spus chiar mai mult: ca o scrie gândindu-se la mine, la cum aş juca-o eu.
Traversă cu paşi mari odaia şi se aşeză din nou la birou.
— Ce nu mi-a spus este că a conceput piesa asta în urma unei lungi convorbiri cu mine. Pot spune, chiar, că
subiectul i l-am sugerat eu. Ii vorbisem despre timpul concentrat al spectacolului, despre acele câteva ceasuri în care se concentrează atâtea evenimente şi se împlinesc atâtea destine. Apoi i-am explicat noua mea teorie asupra actorului. E prea complicată ca să ţi-o pot rezuma, dar în esenţă i-am spus următoarele: prin faptul că actorul întruchipează pe rând nenumărate personaje, el trăieşte un număr considerabil de existenţe şi deci îşi consumă
propria lui karma într-un timp mult mai scurt decât restul omenirii...
— De unde ai auzit tu de karma? îl întrerupse zâmbind Biriş.
— De la Cătălina, evident, răspunse plictisit Bibicescu. Cătălina are o intuiţie extraordinară. Ascultând-o într-o seară vorbindu-mi despre karma, am avut ca un fel de revelaţie a adevăratului destin al actorului. Căci el, actorul, se identifică, pe rând, cu nenumărate existenţe umane şi suferă, dacă e un actor bun, întocmai cum ar suferi, în viaţă, personajul pe care-l întrupează pe scenă. Asta înseamnă că el cunoaşte, într-o singură existenţă, pasiunile, speranţele, suferinţele şi revelaţiile a cincizeci sau o sută de existenţe...
— Foarte interesant! făcu Ştefan nedezlipindu-şi privirile de el.
„Se întrebă de la cine a auzit Bibicescu teoria aceasta a actorului", înţelese Biriş şi zâmbi din nou.
— Foarte interesant! repetă Ştefan.
— Acelaşi lucru mi l-a spus şi Ciru Partenie, după ce m-a ascultat, continuă Bibicescu. Reîntâlnindu-l, câteva săptămâni în urmă, mi-a mărturisit că scrie o piesă şi că o scrie gândindu-se la mine. I-aş fi pus-o eu în scenă, şi tot eu aş fi jucat rolul principal... Din câte mi-a spus, am înţeles că problema era tocmai asta: spectacolul, actorul, Timpul...
— De ce-o fi intitulat-o, atunci, Priveghiul? întrebă timid Ştefan. Bibicescu ridică din umeri.
— Toate titlurile lui sunt camuflări, spuse. Era un ins foarte ciudat... Tăcură câteva clipe toţi trei.
— Mă întreb unde ar putea fi piesa? vorbi Ştefan. Cine o fi prietenul căruia i-o dăduse s-o citească?...
— Nu cumva crezi că piesa e la mine? întrebă Bibicescu dându-şi puţin capul pe spate, ca şi cum ar fi vrut să-l privească mai bine.
— Sperasem asta o clipă, mărturisi Ştefan. Şi acum sunt din nou dezorientat... Nu mai ştiu unde s-o caut.
1X3
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Bibicescu se ridică de la birou şi se opri în faţa lui Ştefan.
— Dar în fond, de ce te interesează atât de mult pe dumneata piesa asta a lui Partenie? A mai scris şi alte piese.
