— Am ajuns nervos de la o vreme, spuse. Nu mă mai recunosc...

— De ce nu plecaţi din Londra? Duceţi-vă undeva la ţară... Acolo n-aţi avea nici o grijă...

— M-am gândit de mult la asta, dar mi-e frică, vorbi Antim coborând glasul. Mi-e frică să mă înfund într-un sat cu comoara asta la mine, şi arătă servieta. D-aia nici nu vreau, încă, să-l vând. Ce să fac cu banii? Nu pot să-i ţin la mine — iar dacă-i pun la bancă, acolo rămân. De la o zi la alta îi blochează. Aşa spun toţi. Cel puţin aici, la Londra, mă simt mai în siguranţă... L-aş depune la

225

NOAPTEA DE SÂNZIENE

o bancă, într-un safe, adăugă el după o scurtă pauză, dar dacă mi-l reţine? sau dacă arde banca într-un bombardament?! Tot e mai bine să-l port cu mine... începură să se audă, destul de distinct, bateriile din Hyde Park. Pălind, Antim se ridică în picioare.

— Văzuşi cum te păcăli inspiraţia dumitale? spuse în şoaptă. Să ne grăbim!... Ştefan coborî şi el, să-i arate drumul spre adăpost.

— Să nu-i spui lui Spiridon că te-am văzut. Fă-te că nu ştii nimic de mine... Tăcu îngândurat. Nu se mai auzeau tunurile.

— Băiatul ăsta e cam nebun, adăugă. Nu ştiu ce i-a mai intrat în cap. Zice că are presentimente funeste. Că pe aici au să ne rămână oasele. Şi că ar trebui să ne facem testamentele...

— Dânsul, ca avocat, se gândeşte la toate posibilităţile. Antim se opri brusc, în mijlocul scării.

— Dar eu nu mi-l fac! Ar fi semn rău.

„Ar fi trebuit să-l întreb despre doamna Zissu", îşi aminti Ştefan după ce se despărţise de Antim. — Dacă vrei, să

vorbim despre altceva, spusese Ileana. Acum câţiva ani, când te-am cunoscut, îmi vorbeai de Vasilescu-Vădastra şi de marea lui dragoste, doamna Zissu... — Nu ştiu dacă a fost marea lui dragoste, o întrerupsese. Nu ştiu cine a fost... — Vorbeşte-mi despre ea, sau despre Vădastra, continuă Ileana. Vorbeşte-mi, dacă vrei să mai rămânem prieteni, nu mă întreba! exclamase aproape cu deznădejde. Nu mă întrebai Zări din nou acea lumină speriată în ochii ei; parcă l-ar fi implorat. „Ar fi trebuit să-l întreb despre doamna Zissu."

Câteva zile în urmă, îl întâlni în faţa Legaţiei.

— Veneam tocmai să te iau, îi spuse Antim. Te rugăm să ne faci plăcerea să cinezi cu noi astă-seară... Sper că n-o să avem nici o alarmă, adăugă privind cerul. Parcă se înnourează; semn prost...

îşi strângea servieta sub braţ şi părea încă şi mai îmbătrânit. Barbişonul îi crescuse sălbatic, scofâlcindu-i obrajii.

Părul îi înălbise.

— Dar ce ai? Ai primit veşti proaste de-acasă?

— Da şi nu. Soţia mea nu mai poate veni. Nu se găsesc locuri în avion câteva luni de aici înainte. Dar nu mă

gândeam la asta; poate că e chiar mai bine să rămână în ţară; cel puţin, deocamdată. Mă gândeam însă la ce se întâmplă cu noi. Aţi văzut că Hitler ne-a convocat de urgenţă la Viena...

— Păcatele noastre, murmură Antim. Când eşti ţară mică, la ce te poţi aştepta?

Mergeau tăcuţi. Ştefan se opri să cumpere ultimele ediţii ale ziarelor de seară. Le parcurse stăpânindu-şi neliniştea.

— Deocamdată, nimic grav, slavă Domnului! şopti uşurat.

MIRCEA ELIADE

226

Ajunsese în satul acela pierdut de munte la căderea serii. Soldatul îi luase lada de campanie şi-l condusese către marginea satului. — E casă bună, spunea. Oameni cu stare... Ploaia se înteţise când ajunseră în ogradă. Pe prispă, îi întâmpină o femeie cu un opaiţ în mână. — Dumnevoastră sunteţi domnul locotenent? întrebase. Pofiţi, vă

rugăm frumos! Poftiţi!... Masa era pregătită şi i-au aşezat şi lui un tacâm. Bărbatul îi prinse mâna în mâinile lui şi i-o strânse aşa multă vreme, repetând: — Vă mulţumim pentru cinstire. Vă mulţumim că aţi venit la noi... Apoi, arătându-l copiilor, rostise, cu solemnitate: — II vedeţi? Domnul locotenent a venit aici ca să ne apere. Dânsul e fruntaş în oştirea română. Dânsul ne apără graniţele...

— Dar rămâi astă-seară să mănânci cu noi? întrebă Antim rupând deodată tăcerea. Nu ştiu cum are să fie masa, pentru că a aranjat-o Spiridon. El se înţelege pe englezeşte, el se ocupă de gospodărie...

încercă să râdă, dar veselia îi era silită şi i se stinse repede pe faţă.

— Locuim în Hampstead, continuă. Nu ştiu prea bine cum se pronunţă. Tot Spiridon a găsit apartamentul.

Proprietarul a plecat în Noua Zeelandă. L-am închiriat foarte ieftin...

în metrou, Antim tăcu aproape tot timpul, strângându-şi servieta pe genunchi. Părea cufundat în gânduri. Ştefan desfăcu ziarele. Ne-au convocat de urgenţă la Viena...

Când se oprise la intrarea satului, începuse să fulguiască. Dinspre munte cobora un grup de ţărani. Se oprise ca să-i aştepte. — Bună seara, spusese. Oamenii se apropiară de el ridicându-şi pe rând căciulile. — Ce mai veste, domnule ofiţer? întrebă unul dintre ei. Ce se mai aude cu războiul? — Merge înainte, spuse Ştefan. — Aşa e războiul, vorbi unul mai bătrân. Merge mereu înainte. E pedeapsa lui Dumnezeu... — Poate ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm, spuse Ştefan. — Toate sunt de la Dumnezeu, adăugă bătrânul. Cum o vrea el... Apoi tăcuse. Tăceau toţi, în ninsoare, săltându-şi în răstimpuri saricile în spate şi privindu-l. — Şi dumneavoastră?

începu din nou Ştefan. Sunteţi din munte? — Din munte, vorbi unul. Din Sărăceni. — Şi ce e pe-acolo? întrebă

Ştefan. — Bine, vorbi bătrânul. E bine. Sunt şi pe-acolo ostaşi. Sunt peste tot. Dar dacă e război, trebuie să fie...

Apoi tăcură din nou, privindu-l. — Dar dumneavoastră ce mai ziceţi? începu Ştefan. Cum vă împăcaţi cu greutăţile?... Bătrânul scuipă în lături, apoi îşi înfundă căciula pe frunte. Ninsoarea se înteţise. — Nevoi sunt destule, spuse, bătu-le-ar nenorocul. Că ne-au plecat feciorii la oaste şi am rămas puţini şi bătrâni la treburi. Dar aşa-s vremurile... — Aşa sunt, vorbi un altul. Sunt vremuri grele. — Grele, repetă bătrânul. Ştefan îl privi încurcat. — încolo? întrebă el. Altceva, ce se mai aude? — Se aude că are să fie război şi pe la noi, vorbi unul.

— Cum o vrea Dumnezeu, spuse bătrânul. — Dar dumneavoastră ce spuneţi? întrebă Ştefan. — Ce poate spune omul? Cum o vrea Dumnezeu!... — Dar dacă vine războiul? stărui Ştefan.

227

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Dacă vine, nu e nimic de făcut. La război, merge tot omul. Aşa e ursit el: când e război, să se războiască...

Ştefan tăcu. Se înnoptase. La câteva ferestre se aprindeau opaiţele. — Nu cumva vă ţin din drum? că e târziu şi poate mai aveţi de umblat... — A, făcu bătrânul, ne-am mai odihnit şi noi o clipă. Că de mers, de-abia acum ne aşternem la drum. O să umblăm toată noaptea... — Să nu vă mai ţin, atunci. Drum bun!... — Doamne ajută!

spuse bătrânul ridicându-şi căciula. Porniră strânşi unul lângă altul, tăcuţi, şi întunericul îi înghiţise repede.

începu să sufle un vânt rece, tăios, care învolbura ninsoarea, ridicând-o până foarte sus în văzduh. Ştefan rămăsese acolo privind în urma lor, în întuneric. O mare linişte pătrundea pe nesimţite din adâncurile fiinţei lui, amuţindu-l. Lor nu li se poate întâmpla nimic; sunt din munte, sunt asemenea muntelui. Oameni din alt ev. Toate vor continua să rămână aşa cum sunt acum, neschimbate, ne tulburate: oameni, pietre, anotimpuri. Când vor muri, se vor naşte alţi oameni în munte, la fel ca ei; oameni cărora niciodată nu li se va întâmpla nimic.

— Am fost şi eu concentrat, anul trecut, vreo cinci luni de zile, începu văzând că Antim îl priveşte lung, nerăbdător, clipind des ca şi cum ar fi încercat să se trezească. Am fost în munţii Maramureşului...

— Sunt cam obosit, vorbi Antim şi sunt obosit pentru că nu prea dorm. Când aud alarma, mă duc în adăpost.

Alaltăieri n-am închis ochii toată noaptea.

— Şi cu toate acestea, aţi văzut, nu sunt bombardamente propriu-zis. Sunt doar zboruri de observaţie. Nu trebuie să le luaţi în seamă. Poate că nemţii fac asta tocmai ca să ne împiedice pe noi să dormim...

— Dar de unde ştii că într-o bună zi n-au să ne bombardeze masiv, aşa cum au făcut cu Rotterdamul?

— Nu e chiar acelaşi lucru. Londra e bine apărată...

Antim tăcu din nou, pierdut în gândurile lui. „Vorbeşte-mi despre orice altceva, vorbeşte-mi despre Vădastra şi despre amorul lui, doamna Zissu..." Când ieşiră din staţia de metrou se întunecase. Nu se mai zăreau decât licăririle palide ale semnalelor de circulaţie.