— Toată povestea asta cu sinuciderea la o dată fixă, reluă Biriş aşezându-se pe marginea divanului este de un prost gust strigător la cer. Tu numeşti asta fatalitate!...
Se opri o clipă. Cătălina îi zâmbi foarte blând.
— De ce spuneai că e prea frumoasă pentru tine? îl întrebă ea.
— ... Dar tu nu vezi că fatalitatea asta e construită de la început până la sfârşit? continuă Biriş. Cum poţi să-ţi proiectezi în viitor o anumită dată fatidică în care să-ţi ridici viaţa? O dată absolut arbitrară, un 19 octombrie oarecare, un 19 octombrie 1939 sau 1949?...
Cătălina îl privi din nou cu duioşie, apoi îşi ridică o buclă care-i cădea pe obraz şi şi-o trecu leneşă peste ureche.
— Tu ştii foarte bine că 19 octombrie nu e o dată oarecare în viaţa mea, vorbi. Atunci am avut revelaţia zădărniciei...
— Atunci l-ai întâlnit pe Buddha! o întrerupse Biriş cu un zâmbet rău. în acea zi extraordinară ai citit o biografie a lui Buddha — şi ţi-a fost de-ajuns. N-ai citit nici măcar o biografie savantă, n-ai citit nici măcar o antologie de texte buddhiste într-o traducere convenabilă!... Ai citit un roman mediocru, făcut pe lucrări de a doua mână şi cartea asta ţi-a revelat zădărnicia vieţii! Iată ce înseamnă să ai vocaţia de sfântă în tine!...
— Cum o cheamă? întrebă liniştit Cătălina, ca şi cum nu l-ar fi ascultat. Cum o cheamă pe logodnica ta?
Biriş o privi încruntat, apoi îşi trecu palma pe creştetul capului şi zâmbi.
— O cheamă Theodora, spuse. Dar nu e logodnica mea. Şi nici nu cred că va deveni vreodată. E prea frumoasă
pentru mine. Şi are nume de împărăteasă. Nu-mi place...
— Theodora e un nume foarte frumos, spuse Cătălina visătoare.
— Toate astea ţi le-a băgat în cap Bibicescu, reluă Biriş. Toate ideile acestea nedigerate despre zădărnicie, Timp, iluzie, durere şi mai ştiu eu ce...
Cătălina se dădu jos de pe divan, cu oarecare greutate, şi deschise un dulap.
— S-a făcut cam frig, spuse. Să bem un ceai...
Biriş îşi aprinse o ţigară. O privi cum aşază ceainicul, ceştile şi zaharniţa pe masă — şi-şi aduse aminte de prima lui vizită în această garsonieră, cu multe luni înainte. Gesturile Cătălinei erau aceleaşi, ca şi acum; întâi aşază
ceainicul, ceştile şi zaharniţa pe masă, apoi trece în odaia alăturată ca să pună apa la fiert. Apoi se întoarce pe divan, îşi trece din nou bucla peste ureche şi-l întreabă ceva, indiferent ce. Apoi, după un sfert de ceas, îşi aminteşte de ceai şi se scoală
MIRCEA ELIADE
174
brusc de pe divan, exclamând: „Ce uitucă sunt!..." Apoi îl întreabă: „Cu sau fără lămâie?" Şi el răspunde întotdeauna: „Cu."
— în fond, degeaba te ascunzi tu, spuse Cătălina după ce se întoarse din odaia de alături, degeaba pretinzi că nu-ţi place fata; tu începi să te îndrăgosteşti de ea!...
— E absurd! spuse. Nici nu ştiu dacă am s-o mai văd a doua oară...
— Aşa spunem toţi, continuă Cătălina, făcându-şi drum pe divan către perete. Aşa spunem toţi, şi la urmă ne trezim îndrăgostiţi. Nici măcar nu băgăm de seamă cum se întâmplă asta. Ne vedem o dată, de două ori, de zece ori — şi -apoi simţim că trebuie să ne vedem mereu, că nu mai putem unul fără altul. Şi se cheamă că suntem îndrăgostiţi. Iar dacă ne şi culcăm împreună, ne trezim că nu ne mai putem culca decât împreună. Nu mai putem dormi singuri. Şi ne obişnuim atât de mult unul cu altul, încât dacă ar încerca cineva să ne despartă, ni s-ar părea că taie cu cuţitul în acelaşi trup, că încearcă să ne despartă mădularele aceluiaşi trup... Cam asta se întâmplă
întotdeauna cu fiecare dintre noi, adăugă Cătălina zâmbind.
— Asta ţi s-a întâmplat şi ţie, vorbi Biriş. Aşa a început pasiunea ta pentru Bibicescu...
— Evident, spuse Cătălina cu simplitate. L-am văzut, întâi, când eram.la Conservator; juca la Teatrul Mic. M-a impresionat, deşi simţeam că n-are talent. Mi se părea că e un om care suferă; că suferă mai ales de singurătate.
Şi nu m-am înşelat. Când l-am cunoscut mai bine, am aflat-o chiar de la el... L-am văzut apoi, într-o seară, la Tantzi. Ne-am mai întâlnit de cinci, şase ori — şi apoi mi s-a părut că-l iubesc. Aşa i s-a părut probabil şi lui —
pentru că mi-a spus-o. De atunci ne culcăm împreună şi se cheamă că ne iubim...
— Din fericire, o întrerupse Biriş, a venit 19 octombrie...
— Din fericire. în ziua de 19 octombrie, am înţeles zădărnicia oricărei existenţe, începând cu a noastră, începând cu a mea...
— Atunci, de ce n-ai tras consecinţele descoperirii tale chiar în acea zi?
— Mi-a fost frică, mărturisi Cătălina coborând glasul. Sunt laşă. Am groază de moarte. Cu viaţa am început să
mă obişnuiesc, dar de moarte, de gestul morţii mi-e o frică teribilă... Şi mi-era milă de Dan. S-a obişnuit cu mine.
Ce-ar fi făcut dacă eu m-aş fi sinucis pe loc? Aşa mi-am propus să-l obişnuiesc cu ideea. îi dau emoţii o dată, cel mult de două ori pe an. In restul timpului e liniştit.
— Cât poate fi de liniştit un nebun ca el, o întrerupse brutal Biriş.
— Ţi se pare doar că e nebun, continuă Cătălina. în fond, e un om foarte normal. îşi dă seama că n-are talent, că
e un ratat. Şi atunci, uneori, încearcă să se refugieze în nebunie, ca să poată continua să creadă în el...
— Iar eu, izbucni Biriş, eu unde mă integrez în tot circuitul acesta de egoi nebunie şi obişnuinţă?...
175
NOAPTEA DE SÂNZIENE
