Cătălina zâmbi şi-l privi lung. îl privi cum scoate tabachera, o deschide, îşi alege o ţigară şi o răsuceşte nervos între degete. „E absurd! îmi tremură mâna, înţelese el. A observat şi ea că-mi tremură mâna."

— Era cât pe-aci să facem un mare amor, începu Cătălina cu acelaşi glas detaşat, care parcă venea de departe.

Ne întâlneam ca doi studenţi îndrăgostiţi în sălile de expoziţii, prin parcuri, serile. Era zăpadă. Ningea tot timpul.

— Era în ianuarie, spuse Ştefan. A nins tot timpul, în ianuarie.

— Spunea că are mare nevoie de mine, continuă Cătălina, absentă. Spunea că numai eu l-aş putea împăca din nou cu viaţa. Cred că era foarte orgolios.

Se opri şi păru deodată ostenită, îmbătrânită.

— îi era totuşi frică de ceva, reîncepu. Spunea că are mare nevoie de mine... Spunea că era fericit că mă

întâlnise...

— îmi pare rău că nu l-a întâlnit pe Bursuc! exclamă Biriş cu un zâmbet crispat, înălţându-şi capul pe pernă. Nu pe Anisie, nu pe Ştefănescu; ăştia nu erau personaje pentru el. Pe Bursuc trebuia să-l întâlnească („Mă, platonicianule, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă!...") Bursuc era omul lui! repetă el cu un glas gros, înfundat. Pe Bursuc trebuia să-l întâlnească!...

Cătălina îl privi din nou, lung, zâmbind. Ştefan îşi trase scaunul mai aproape de pat, aşteptând.

— Şi-apoi, într-o bună zi, a urmat ce-a urmat...

— Bursuc ar fi fost omul lui! repetă rezemându-şi capul de perne. Stinse ţigara pe jumătate fumată pe capacul tabacherei. Se simţise deodată

vlăguit până la măduvă. încercă să închidă ochii, dar îi redeschise repede, aproape cu spaimă, şi privi tavanul. Nu era nici o pată fumurie acolo. Era un tavan alb, imaculat.

— Ce spuneai că a urmat? întrebă Ştefan.

— Ce ştiţi şi voi, reîncepu Cătălina cu un glas ferm, indiferent. L-au împuşcat...

„Aş putea scrie despre Priveghiul", îşi spuse Biriş reîntorcându-se în cameră şi oprindu-se în faţa oglinzii ca să-şi controleze înfăţişarea. îşi trecu mâna peste creştet, şi-şi potrivi cravata. „Aş putea scrie despre enigma

Priveghiului; aş putea povesti ce ştiu, ce-am auzit." — Să nu crezi cumva că insomniile mele de-atunci..., începuse odată Viziru, mai de mult. Era după întâlnirea de la Ileana; dar nu-l ascultase, nu ştia ce-i spusese în fraza aceea lungă, plină de rezerve,

MIRCEA ELIADE

214

de revelaţii pe jumătate voalate. — N-a crezut, îi spusese Ioana. L-am minţit degeaba...

Coborî mai liniştit în sala de mese. Alături de tacâmul lui îl aştepta corespondenţa; ultimul număr din Farul Nostru şi o scrisoare de la Viziru. Ii spunea că va încerca să-l vadă la începutul lui aprilie, înainte de a pleca la Londra. („E război! îşi aminti brusc Biriş. Ce caută la Londra?") îl ruga să-i scrie, în orice caz, dacă vrea să-i aducă ceva de la Londra. Va rămâne acolo câteva săptămâni, iar la întoarcere, în mai, va veni să-l vadă la Moroeni cu Ioana. Dar scrisese la început Ileana; îi ştersese apoi numele şi scrisese deasupra, foarte distinct, Ioana.

VII

La 10 Mai era recepţia la Legaţie. După slujba de la biserica grecească, Ştefan plecă pe jos, cu câţiva colegi din comisie, spre Belgrave Square. Cu o jumătate de ceas înainte aflase că s-a dezlănţuit atacul german asupra Franţei, Belgiei şi Olandei. Traversă Hyde Park fără să scoată un cuvânt, ascultând comentariile din jurul lui.

Ministrul primea pe oaspeţi în pragul salonului. Nu părea preocupat. Ştefan se îndreptă spre grupul unde zărise pe ataşatul militar, când, traversând salonul, dădu cu ochii de Antim şi de Vădastra. Stăteau amândoi aproape de fereastră, cu un pahar de şampanie în mână, foarte solemni.

într-o după-amiază, câteva săptămâni după ce părăsise clinica, ducându-se să-l vadă pe Antim, îl zărise pe Vădastra coborând repede scările. îl recunoscuse de departe, cu toate că nu-l mai întâlnise de vreo trei ani. îl recunoscuse după mersul lui hotărât, după cum îşi ţinea capul. Vădastra trecuse pe lângă el fără să-l vadă.

— Cum l-aţi cunoscut? întrebase pe Antim.

— Tot aşa ca şi pe dumneata; în tren. Mi-a plăcut că ştie latineşte. E un lucru rar, să ştii, astăzi, latineşte.

Apoi îl privise cu un zâmbet ascuns, complice.

— Pentru multă lume e încă un secret, adăugase, dar dumneata eşti acum de-al casei, dumitale îţi pot spune. Ştii că eu am o nepoată, Irina, fata soru-mii Gherghina, pe care ai întâlnit-o într-o zi aici. Irina asta e o fată curioasă.

Trăieşte mai mult pe la biserici şi pe la azilurile de bătrâni. A păscut-o gândul să intre la mănăstire, dar n-a lăsat-o maică-sa. E singurul ei copil... Ce să-i faci? Noi, ceilalţi, suntem atât de păcătoşi, încât s-a îndurat Dumnezeu să ne trimită în familie şi un suflet curat, să se roage pentru păcatele noastre.

Se întrerupse ca să poată râde în linişte.

MIRCEA ELIADE

216

— Ce să mai lungim vorba? într-o bună zi a văzut-o Vădastra şi i-a căzut cu tronc. E drept, fata are zestre şi e destul de frumoasă. Dar şi ea, din câţi tineri a văzut, numai pe el l-a plăcut. Spune că e un om nefericit, care are nevoie de sprijinul ei. Şi cum i-a plăcut şi maică-sii, că altminteri e un băiat cultivat, cu situaţie, cred că lucrurile sunt ca şi aranjate... După cum vezi, e o căsătorie din dragoste şi din sacrificiu...

Ştefan se îndreptă spre fereastră, făcându-şi loc prin mulţime şi zâmbindu-le de departe. Vădastra aştepta cu paharul de şampanie în mână, rigid şi solemn, fără să privească nicăieri. Când se apropie Ştefan, Antim încercă

să întoarcă privirile, prefăcându-se că nu-l vede.

— Când aţi sosit? îl întrebă Ştefan. Antim îi întinse mâna cu răceală.

— Alaltăieri, spuse. Dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul avocat Vasilescu-Vădastra, adăugă.

— Din vedere, ne cunoaştem de multă vreme, spuse Ştefan. Vădastra îşi fixă monoclul negru în orbită şi-l privi.

— Mi se pare şi mie, spuse, apoi întoarse capul spre uşă. Intra tocmai atunci un grup de ofiţeri englezi.

— Şi... chestia care vă interesa? întrebă din nou Ştefan coborând glasul. Ca şi cum n-ar fi auzit, Antim întoarse şi el capul spre uşă.

— Sunt ofiţeri de Stat-Major, îi şopti Vădastra. Celălalt, cu părul cărunt, e ataşat militar. L-am cunoscut după

cum salută...

Câteva zile înainte de plecare, Ioana intrase în biroul lui.

— A venit domnul profesor Antim. Vrea să-ţi vorbească. Spune că e ceva important şi urgent...

Venea pentru întâia oară să-l vadă.

— Am venit într-o grabă, vorbi Antim, aşezându-se ostenit pe scaun. Am venit să-ţi cer un mare, un foarte mare serviciu... Să nu spui nu. Numai dumneata mi-l poţi face...

Răsufla anevoie. Părea tulburat.

— Ţi-am vorbit de mult despre, ca să spun aşa, secretul vieţii mele, începu pe un ton confidenţial. Ţi-am spus că

aşteptam o capodoperă ca să-mi completez colecţia. Nu ţi-am spus însă despre ce capodoperă e vorba. Nici măcar nu ţi-am dat a înţelege. Aşa am procedat cu toţi amicii mei... Am fost silit să procedez astfel, ca să nu fiu descoperit. Toţi se gândeau la o pânză din şcoala impresionistă franceză sau la un mare pictor român, căci îmi cunoşteau preferinţele... Adevărul este altul şi e teribil: perla pe care o aşteptam — şi pe care, de câteva săptămâni, am dobândit-o, — e un Rubens! Un Rubens veritabil, iar nu o copie de atelier, după cum credeau