— ... Am fost gelos pe norocul tău, repetă Biriş. Ca şi pe Alioşa Karamazov, care ispăşeşte o pedeapsă ca să
răscumpere crima fratelui său...
Ştefan înălţă plictisit din umeri.
— Dacă vrei să ştii adevărul, spuse încercând să zâmbească, şi să nu mă mai invidiezi, află că am rămas în lagăr pentru cu totul alte motive decât acestea, atât de frumoase, pe care le-ai întrevăzut tu. Am rămas acolo pentru că
se logodise Ileana. Mi-era foarte greu să mă întorc acasă. Ţi-am spus că-mi iubesc soţia, pe Ioana. Mi-era greu să
mă întorc acasă, terorizat cum eram de logodna Ilenei. Evident, adăugă el cu un alt glas, aflasem tot atunci că
logodnicul ei murise într-un accident de maşină. Dar nu era mai puţin adevărat că se logodise. Se logodise cu un căpitan...
Biriş îl privi adânc, şovăind, apoi izbucni într-un râs gros, vulgar.
— Gând la gând cu bucurie! spuse el. Află că mă logodesc şi eu. Cu o fată de negustor... Nu ştiu dacă ai remarcat, adăugă coborând glasul, dar era un fel de „vedere" când ai intrat tu. Ai făcut greşeala să le spui că te întorci din lagăr şi oamenii au plecat repede; şi-au închipuit că ai să începi să critici guvernul. Ei sunt oameni aşezaţi, cu stare, nu vor să aibă plictiseli...
— Dar care era fata? întrebă Ştefan.
— Nu a venit. E la Severin. Era invitată mai de mult la un cumnat al ei, tot negustor, la Severin. Şi-a trimis la noi numai o parte dintre rude...
— Dar cum e? ai văzut-o? întrebă din nou Ştefan.
— Nu i-am văzut decât fotografia. După fotografie, pare o bună gospodină...
— Acum, dacă se însoară Biriş, spuse Ştefan Ioanei în acea noapte, va trebui să-i invităm mai des la noi, va trebui să mergem la nuntă şi să le facem un cadou... Tocmai acum, când nu mai avem bani. Ar trebui să mai scrii tatei...
MIRCEA ELIADE
172
Din toamnă, de când aflase că nu mai încasează salariul lui Ştefan, bătrânul Viziru îi trimitea lunar Ioanei douăzeci de mii de lei.
— Ar trebui să-i mai ceri, continuă Ştefan. Să-i spui că avem nevoie de aceşti bani ca să cumpărăm un cadou de nuntă. Se căsătoreşte cel mai bun prieten al nostru şi trebuie să-i dăm un cadou...
Ioana îl privi puţin intimidată de vocea lui, şi păli.
— Ştefan, îl întrebă ea încet, ce ai? Ce s-a întâmplat cu tine?
— Am uitat să-ţi spun că s-a logodit Ileana, fata aceea de care ţi-am vorbit anul trecut, de care-ţi spuneam că mi se păruse că aş putea fi îndrăgostit... S-a logodit şi ea!...
Ioana îl privi câtva timp ca şi cum ochii ei nu l-ar mai fi întâlnit, apoi se aşeză încet pe marginea patului şi începu să plângă.
— O cheamă Ileana, adăugă Ştefan tulburat.
Rămăsese în picioare, cu fruntea puţin plecată şi, privind-o cum plânge, îşi aminti deodată de Japonia. „Acum am fi fost la Tokio. De câteva luni, am fi fost cu toţii la Tokio şi nu s-ar mai fi întâmplat nimic. Am fi fost cu toţii acolo, departe, foarte departe, în altă lume, la Tokio." Se repezi deodată, îngenunche în faţa ei şi încercă s-o cuprindă, peste umeri, în braţe.
— Iartă-mă! şopti el înfrigurat. Tot pe tine te iubesc mai mult. Nu pleca de lângă mine, nu mă lăsa singur. Pe tine te iubesc mai mult. Ajută-mă! Nu pleca de lângă mine.
Ioana tresări şi întoarse speriată capul spre uşă.
— Mi se pare că s-a deşteptat băiatul, spuse ridicându-se cu un zvâcnet.
Cătălina se ghemui, după obiceiul ei, în fundul divanului, şi-l întrebă:
— Ei, şi cum e fata?!
Biriş zâmbi încurcat. îşi mângâie cu palma părul din creştetul capului şi Cătălina observă că începuse sa chelească. Slăbit, nebărbierit, cu începutul de chelie în creştet, Biriş i se păru deodată cu zece ani mai bătrân.
„Aşa are să fie, în curând, şi el", îşi spunea Cătălina.
— E frumoasă? întrebă ea din nou.
— E mult mai frumoasă decât mă aşteptam, recunoscu Biriş încurcat. în orice caz, e prea frumoasă pentru mine.
Eu sunt un bărbat urât, Cătălina...
— Da, e adevărat! spuse Cătălina cu o mare milă.
Biriş roşi, apoi izbucni în râs şi, ridicându-se de pe scaun, se apropie de divan. O privi câteva clipe, râzând întruna.
— Ce stranii sincerităţi ai câteodată, spuse în cele din urmă. Dacă te-ar auzi cineva, în asemenea momente de sinceritate, ar crede că eşti chiar primejdioasă. Poate că ai fost cândva, înainte de a-l cunoaşte pe Bibicescu. Dar prietenia cu el te-a alterat; într-un anumit sens, ai înnebunit şi tu. Trăieşti 173
NOAPTEA DE SÂNZIENE
într-un pseudo-mit pe care ţi l-ai construit bucată cu bucată. Şi tu crezi că trăieşti un destin, că eşti purtată de o fatalitate! Toată povestea asta cu sinuciderea...
— Mai bine să vorbim despre fată, îl întrerupse Cătălina.
