Cătălina îl privi lung, cu o neţărmurită dragoste. Biriş roşi şi plecă privirile.
— Tu eşti cu totul altceva, vorbi Cătălina. Tu îmi eşti cel mai bun prieten. Singurul meu prieten, cu adevărat. Tu m-ajuţi să trăiesc. Tu eşti sprijinul meu. Pentru tine am un sentiment pe care nu-l mai pot avea faţă de nici o altă
fiinţă umană. Şi tu eşti, totodată, singura mea îndoială. Mă întreb, uneori, ce s-ar fi întâmplat dacă te-aş fi cunoscut acum cinci, şase ani... Cum ar fi fost viaţa mea... Dacă aş fi putut fi fericită...
Biriş simţi că nu mai poate îndura. Auzise cuvintele acestea de nenumărate ori şi întotdeauna îl duruseră peste măsură.
— Cred că a fiert apa, spuse el.
Cătălina îl răsplăti cu o privire atât de caldă, încât Biriş îşi plecă din nou ochii.
— Ce uitucă sunt! exclamă ea coborându-se de pe divan.
Când trecu dincolo, Biriş îşi duse mâna la frunte, apoi şi-o înălţă şi-şi frecă în neştire creştetul capului. Apoi se apropie de fereastră şi privi, peste case, cerul plumburiu de februarie. „într-o zi am să îndrăznesc, îşi asculta el gândurile. Uşa e întotdeauna închisă. întorc comutatorul şi o prind în braţe, o trântesc pe divan. Mă iubeşte şi ea, n-are să-mi reziste. Dar va trebui să beau ceva înainte..."
Cătălina se întoarse şi turnă apa fierbinte în ceainic. Mâna îi tremura puţin, turnând.
— Şi cu toate acestea, începu, orice mi-ai spune tu mie, ţie îţi place fata aceea, Theodora...
în acea limpede dimineaţă de martie, Ciru Partenie se trezise cu o neobişnuită poftă de scris. Nu scria aproape niciodată dimineţile, dar de data aceasta trecu direct în birou, reciti ultima pagină şi, aproape fără să-şi dea seama, luă tocul şi se plecă asupra manuscrisului. La miezul nopţii, când se dusese să se culce, ploua. Cerul era acum spălat, proaspăt, sticlos. Partenie îl întâlnea în faţa lui de câte ori lăsa tocul ca să-şi aprindă o nouă ţigară.
într-un ceas, scrisese cinci pagini mari. De foarte mult timp nu mai cunoscuse o asemenea dispoziţie. Cartea i se înfăţişa acum întreagă, perfect încheiată. „Asta înseamnă cu adevărat inspiraţie!", îşi spuse zâmbind. Şi, din fericire, săptămâna aceea nu avea program; Lucia nu se întorsese de la Sinaia.
Aproape de amiază, numărând paginile scrise, se simţi deodată tulburat. Prea înaintase vertiginos. îi era teamă să
nu se fi lăsat antrenat de o falsă inspiraţie, de facilitatea care-l ameninţa întotdeauna după câteva ceasuri de lucru. Se apucă să recitească ultimele pagini. I se păreau admirabile. Totuşi, parcă ceva îl împiedica să continue.
Se apropie de fereastră şi întâlni strada, sticlind în lumină. Ce absurd! Să te închizi în casă pe o asemenea vreme!...
MIRCEA ELIADE
176
177
NOAPTEA DE SÂNZIENE
îşi puse repede haina, îşi căută pachetul de ţigări şi coborî cele trei etaje, aproape alergând. Când ajunse în grădină, îl îmbată aerul limpezit de ploaie, cu miros proaspăt de pământ. Dar parcă îl îmbăta şi mai mult cartea de care se despărţise de câteva minute. Pagina aceea neterminată îl chema înapoi. Şovăi pe trotuar, în faţa grădinii, apoi se hotărî şi porni agale către bulevardul Pake Protopopescu. Manuscrisul care-l chema înapoi, în birou, i se păruse un suflet străin care voia să pună stăpânire pe el, care voia să se substituie libertăţii lui. Grăbea pasul ca să-şi poată desprinde gândul de el.
în dreptul Foişorului, venind aproape alergând de pe bulevardul Ferdinand, îl acostă un necunoscut, nebărbierit de mai multe zile, cu mustaţa neagră, groasă, acoperindu-i aproape buza de sus şi cu ochelari fumurii. îi luă
braţul, plecă privirile în pământ şi-i şopti.
— Dumnezeu mi te-a scos înainte, domnule Viziru. Măreşte puţin pasul... Şi nu te uita înapoi. Mi se pare că sunt urmărit...
„Mă confundă cu el", înţelese Partenie, şi se întunecă. Parcă toată euforia din dimineaţa aceea dispăruse. Se trezi deodată aşa cum era de obicei ursuz, fără chef, obosit.
— Am auzit despre dumneata, continuă în şoaptă tânărul. Am auzit cât de bine te-ai purtat la Prefectură...
Partenie îşi retrase uşor braţul şi încetini pasul.
— Mă confundaţi, domnul meu, spuse. Probabil că mă confundaţi cu domnul Ştefan Viziru.
Tânărul se opri, tulburat. Dar în acea clipă zări un grup de trei bărbaţi, în macferlane şi cu pălăriile trase pe ochi, traversând strada în dreptul lor. Toţi îşi ţineau mâinile în buzunare.
— Vă rog să mă iertaţi, şopti el foarte încet, şi-şi trecu palma stângă peste buze.
încet, îşi strecurase mâna dreaptă în buzunar şi privi pe furiş înapoia lui. îi recunoscu îndată; erau aceiaşi care-l urmăreau de aproape un ceas. Trei agenţi. Grăbiseră şi ei pasul. Tânărul se apropie şi mai mult de zid. Nu slăbea din ochi grupul celor trei care traversau bulevardul. „Sunt încolţit!", îşi spuse. îşi simţea buzele uscate, aspre.
— Ce s-a întâmplat? întrebă mirat Partenie.
— Nimic... Nu mai e nimic de făcut acum!...
— Teodorescu! Ioachim Teodorescu! strigă unul dintre cei trei, fără să-şi scoată mâna din buzunar. Mult ne-ai mai dat de furcă, băiatule!...
Partenie întoarse capul să vadă cine vorbeşte. Dar în acea clipă Teodorescu începu să tragă. Partenie zări un bărbat aproape gras ducându-şi mâna la pântece, încovoindu-se şi căzând în genunchi, la câţiva paşi de el, pe marginea trotuarului. în clipa următoare auzi din toate părţile focuri de revolver. „Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat?", îi alerga, năucă, întrebarea în cap. Simţea cum i se înmoaie genunchii şi ar fi căzut dacă n-ar fi simţit deodată un junghi ascuţit deasupra inimii, urmat de un altul şi de un altul, fierbinţi şi totuşi foarte reci în acelaşi timp, într-o regiune pe care nu izbutea să şi-o precizeze. „Nu doare, gândi, nu poate fi grav."
Se mai trezi o dată într-un lac de sânge, pe trotuar, cu Ioachim alături de el, ţinând încă revolverul în mână şi cu un zâmbet crispat pe buze. „M-a confundat cu Viziru! i se lumină gândul. M-a confundat..." Observă atunci cum sângele se prelingea de sub mustaţa lui Ioachim, năclăind-o şi se simţi deodată foarte obosit. Ar fi vrut să închidă
ochii, dar nu mai putea.
— Nu mai vrea, maică, s-o ia! exclamase doamna Porumbache. Ne-a făcut de râs în mahala! De unde la început îi plăcuse fata — că e o fată frumoasă ca o cadra, şi cuminte, şi cultă; a fost şi la Universitate! — de unde îi plăcuse, şi s-au văzut de mai multe ori, într-o bună zi i s-a năzărit că nu-i mai place, şi-a rupt vorbele!...
Nepricopsita aia de Cătălina e de vină! Ea l-a îndemnat!... Târfa aia, bătu-o-ar nenorocul s-o bată!...
Doamna Porumbache plânsese ştergându-se cu şorţul la ochi şi-i vorbise de casele pe care le avea părinţii Theodorei. Câteva zile în urmă îl întâlni pe Biriş.
— Nu pot s-o iau pe Theodora, îi spuse. Este o fată tânără, frumoasă, destul de inteligentă. Nu am dreptul s-o nenorocesc. Eu am fost bolnav de piept. Şi nici acum nu sunt complet vindecat. Fumez prea mult, pierd nopţile, nu mă îngrijesc. Cum aş putea condamna o fiinţă tânără, care nu mi-a făcut nici un rău?...
