— Ţi-a fost dor de mine? îl întreba ea mereu. — Cum să nu-mi fie?... Bărbierit, tuns, îmbrăcat cu haine curate, începea să semene cu el. Persista, totuşi, ceva străin, schimbat. — Am îmbătrânit, spunea el. Dar nu-mi pare rău.
Tinereţea e o vârstă ingrată. Nu mai vreau să-mi pierd timpul acum. Am acest mare noroc de a fi fost dat afară de la minister. Am redevenit un om liber. Liber pe timpul meu...
— Ştefan, îl întrerupse ea speriată, ce ai? Ce s-a întâmplat cu tine?... El o cuprinse, zâmbind, în braţe. O
strângea tot mai puternic, ca şi cum ar fi implorat-o să tacă. — Eşti trist, şoptise ea târziu. — Toţi suntem trişti, spunea el. Nu se vede întotdeauna, dar oamenii sunt trişti. Şi cine spunea totuşi că singura mare tristeţe este aceea de a nu fi sfânt?... Ioana ştia la ce se gândeşte, şi tăcu. — Nu vreau să văd pe nimeni de sărbători, adăugase el. Să rămânem numai noi doi, singuri...
Apoi într-o dimineaţă, o întrebase: — Ce-ai făcut cu tabloul? Era şi un tablou acolo, ascuns în dosul bibliotecii.
Dar schimbase repede vorba: — Dacă vom fi singuri în noaptea Anului Nou, am să-ţi povestesc povestea camerei Samba...
Ioana sări speriată din pat şi se apropie de măsuţă. Nu găsi imediat ceasul; îl acoperise cu romanul lui Partenie.
Plecă mult capul sub abajur şi clipi des, să-şi limpezească privirile. Trei fără cinci minute. „Unde a putut rămâne acum? Camera Samba nu mai există. Camera secretă, camera lui Barbă-Albastră, nu mai există. A fost închiriată.
Unde a putut întârzia până acum?..." Se întoarse la pat şi aranja pernele. Apoi se aşeză în fotoliul de lângă lampă
şi începu să aştepte. Nu îi era somn. Parcă nici nu mai era atât de tristă. „S-a întâmplat ceva cu el, s-a schimbat.
L-a schimbat lagărul. I s-a întâmplat ceva acolo, ceva de care îi e teamă să-şi amintească, de care nu-i va vorbi niciodată. întocmai ca mâna grea, umedă, murdară a colonelului; nu-i va putea vorbi niciodată de ea, de mâna colonelului. Dacă l-au umilit şi pe el, nu va afla niciodată:" — în fond, ce făceai tu tot timpul acolo, în lagăr?...
— Nimic precis. Dormeam cât puteam
MIRCEA ELIADE
170
mai mult. Aşteptam să treacă timpul. Mă bucuram că nu mai am nimic de făcut, că sunt un om liber, fără
program, fără slujbă...
îl auzi deschizând uşa de la intrare şi îndreptându-se bâjbâind, în vârful picioarelor, spre dormitor. Nu aprinsese lampa în hol; înainta încet, prin întuneric.
— Nu te-ai culcat încă? o întrebă din prag.
— Nu mi-era somn. Am citit până adineauri. Tu unde ai fost?
— Am fost cu Biriş. M-a ţinut de vorbă până acum...
Aproape de bătaia lămpii, părea încă şi mai palid. Surprinzându-i privirea, Ştefan zâmbi. „Nici măcar nu observă
că am plâns", îşi spuse Ioana.
— M-a ţinut cinci ceasuri de vorbă, continuă Ştefan, ca să-mi spună, la despărţire, că se însoară...
îndată ce trenul îşi încetinise mersul, Ştefan sărise pe peron şi alergase către sala de aşteptare. Inima îi bătea să se spargă. „Am ajuns la Bucureşti, se auzea el strigând foarte adânc înlăuntrul lui. Am s-o văd." îşi roti privirile cu emoţie, cu spaimă, în sala de aşteptare. îi telegrafiase cu o seară mai înainte, din gara Ciuc. începu s-o caute, întorcând necontenit capul către uşă, tot aşteptându-se s-o vadă intrând şi alergându-i în braţe. Ieşi pe peron, îşi făcu loc printre şirurile compacte de pasageri, apoi se întoarse în sala de aşteptare. „N-a venit, înţelese el târziu.
Probabil că nu i-a ajuns telegrama." Alergă atunci într-o cabină telefonică. îi răspunse doamna Creţulescu. — E
la Predeal. A plecat alaltăieri la Predeal, la ski. Apoi, după o pauză, văzând că Ştefan nu mai spune nimic, întrebă. — Dumneata eşti, domnule Viziru? Te-a aşteptat mereu. A tot crezut că ai să vii. Citise în ziar că au să vă
dea drumul şi a tot aşteptat să-i telefonezi... — Abia acum am sosit, spuse încet Ştefan. Sunt încă la gară...
Doamna Creţulescu începu să râdă. — Bată-te norocul să te bată, spuse ea. Eşti leit generalul. Parcă-l aud: „Să
mă crezi mata, duducă, acum am sosit!..." Bată-te norocul să te bată!...
îmbrăţişând-o pe Ioana, simţea că nu încetase s-o iubească o singură clipă. Dar o iubea altfel; n-o mai iubea ca înainte. Mai greu îi era să-i vorbească. Ar fi vrut s-o poată privi, s-o poată strânge în braţe, fără să-i vorbească.
Din fericire, a dat cu ochii de maldărul de cărţi şi s-a desprins uşor din braţele ei. Aşa a făcut mereu, de-atunci; de câte ori nu mai avea ce să-i spună, se depărta de ea, se îndrepta spre un obiect oarecare şi o lăsa pe ea să
vorbească. Chiar şi în noaptea de revelion, povestindu-i despre camera Sambă, simţea că nu mai vorbeşte el.
Amintea de o întâmplare care se petrecuse de mult; nu vorbea despre el, despre întâmplările lui de-acum.
Când îl întâlnise pe Biriş, i se păru că-i zâmbeşte cu oarecare răceală.
171
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Te-am invidiat tot timpul cât ai stat închis, îi spuse Biriş. Ce noroc ai avut! Ce şansă unică!... Să suferi pentru o cauză care nu era a ta! continuă el înflăcărându-se deodată. Să-ţi iei asupră-ţi un păcat pe care nu l-ai făcut şi să
răscumperi acest păcat prin propria ta nevinovăţie... Cât aş fi dat să mi se întâmple mie aventura ta; să plătesc pentru o crimă pe care nu numai că n-am făcut-o, dar care mi-a fost odioasă. Aş fi suferit cu bucurie alături de ei, tocmai pentru că mi-a fost şi-mi este odioasă dictatura, crima politică. Şi când am aflat că ai refuzat, la Prefectură, să semnezi declaraţia de desolidarizare, aproape că am fost gelos pe norocul tău...
Ştefan îl asculta nedumerit, iritat. Trebuia să apară întotdeauna ceva neprevăzut în prietenia lor, ca să-i separe.
„N-am să pot fi niciodată sută la sută prieten cu Biriş, îi spusese odată Ilenei. Probabil că ceva în adâncul meu, sau poate în al lui, se împotriveşte. Ne-am întâlnit şi ne-am împrietenit, pentru că m-a confundat şi el cu Partenie."
