— Am fugit tot timpul prin ploaie, spuse.

Ileana îl privea lung, zâmbind, cu mâinile la spate. în cele din urmă îi luă bucheţelul de lăcrămioare.

— Mi l-ai adus mie? îl întrebă.

Ştefan răsufla greu, adânc, privind cu un zâmbet vinovat şiroaiele ce se scurgeau pe covor. Nu mai îndrăznea să

se mişte.

— Treci la baie şi scutură-te, îi spuse Ileana. Vino cu mine...

Ieşiră amândoi. „Trebuie să plec", îşi spuse, şi cu un efort se ridică în picioare. Se rezemă de speteaza fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi, aşteptând trăsnetul. Ferestrele răsunară prelung. „Aş putea intra după el, la baie. Să

scuip."

— Ce faci? îl întrebă mirată Ileana.

— Trebuie să plec, spuse silindu-se să zâmbească. Am treabă... Cred că găsesc o maşină...

— Să nu pleci, şopti Ileana tulburată deodată. L-ai văzut cum a venit?!... Să nu pleci!...

Se rezemă moale de speteaza fotoliului şi-şi scoase din nou batista. „De-ar sta ploaia..."

— Ţi-e rău? îl întrebă Ileana cu o privire speriată. Să-ţi dau ceva. Ce vrei să-ţi dau?!...

— Ce ai? îl întrebă Ştefan apropiindu-se.

— Aş vrea să mă duc acasă, spuse. Nu mă simt bine. Unde e baia? întrebă el îmbujorându-se.

Apoi ieşi repede, urmat de Ştefan. Intrând, trase zăvorul tremurând şi se aplecă deasupra chiuvetei. Scuipă de mai multe ori, tuşind, înecându-se, şi deschise amândouă robinetele. începu să se spele pe mâini, pe obraz, respirând adânc, cu spaimă. Şovăi o clipă, apoi scoase batista şi o clăti, privind în neştire apa care gâlgâia în chiuvetă. Şi deodată îşi aminti. Era mic, veniseră cu gabrioleta la Moşi. Nea Mitică îl ţinea de mână; coana Viorica umbla la un pas înaintea lor, cu o umbreluţă de mătase roz. Era foarte cald. „Mi-e sete!", şoptise el. „Stai că ajungem acuma, spusese nea Mitică. Ajungem la grădină şi-ţi dau o limonada." Se lăsa tras de mână, prin mulţimea aceea asurzitoare, prin praful care se înălţase până foarte sus, deasupra baloanelor colorate. „Mi-e sete!", începu el din nou. Parcă îi frigeau buzele mirosurile acelea necunoscute, fumurile MIRCEA ELIADE

204

205

NOAPTEA DE SÂNZIENE

care se înălţau din toate părţile, din cazane în care se fierbeau gogoşi, de pe grătare, din căldările cu jăratic din

care săreau cu procente scurte floricelele. „Mi-e sete!", spunea el întruna, şi simţea cum lacrimile îi curgeau sărate, prăfuite, pe amândoi obrajii. „Dă-i, Mitică, o limonada! făcu coana Viorica întor-cându-şi mânioasă

umbreluţa roz. Că dacă ştiam aşa, nu-l mai luam cu noi!..." Nea Mitică îl smuci, grăbind pasul, făcându-şi anevoie loc prin mulţime şi se opri în faţa unei dughene. Cineva îi întinse un pahar mare cu limonada roşie.

Apucă paharul cu amândouă mâinile şi-şi dădu capul pe spate. Şi rămase fascinat, privind-o: fata aceea neînchipuit de frumoasă, cu ochii verzi-albaştri, cu dinţii foarte albi, îi zâmbea. Niciodată nu-i zâmbise cineva cu atâta dragoste. „Băieţaşule! îi spunea ea, maimuţoiule!..." Auzea gâlgâiul limonadei, simţea cum i se preling şiroaiele în colţul gurii şi o auzea mereu pe ea: „Maimuţoiule! maimuţoiule!..."

— Să mă duc să-ţi aduc o maşină! spuse Ştefan când îl văzu că intră în salon.

— Nu e nevoie, mă simt mai bine. Mă simt mult mai bine acum... Tăcură toţi trei, ascultând vijelia.

— Ştiu acum cu cine seamănă Ileana, spuse deodată rezemându-se de speteaza fotoliului şi încercând să

zâmbească.

— De ce nu vrei să rămâi? îl întrebă ea cu o privire rugătoare, deznădăjduită. Iţi dau un alcool... Sau dacă vrei îţi fac un ceai...

— Ştiu cu cine seamănă, repetă cu acelaşi zâmbet istovit. îmi pare foarte bine că am aflat cu cine seamănă...

Aveam patru ani; a fost singura mea dragoste împărtăşită. Am privit-o, cred, o jumătate de minut. Credeam că n-am s-o mai uit niciodată. O uitasem...

Ileana îl privea cu aceeaşi uitătură stranie, ca şi cum nu l-ar fi văzut. Ştefan rămăsese încurcat în mijlocul camerei.

— E mai bine că nu i-ai spus nimic, începu el deodată.

— I-am spus doar că te pierduseşi în labirint, îl întrerupse cu un gest de nerăbdare.

Simţise din nou că se înăbuşă, că nu mai are aer, şi întinse mâna Ilenei.

— îmi pare rău..., şopti ea.

— Ai fost marea mea dragoste din copilărie, îi spuse el. Singurul suflet care am simţit că mă iubeşte cu adevărat...

Ea îi zâmbi, vinovată. De-abia când ajunse în stradă îndrăzni din nou să respire adânc, până în fundul pieptului.

Dar se refugie repede într-un gang. începuse grindina. Ar fi vrut să scuipe, dar îi era ruşine; în gang se mai aflau câţiva trecători. îşi scoase atunci batista udă din buzunar şi şi-o apăsă în neştire pe gură.

în vara aceea, a plecat pentru o lună la Casa de odihnă a profesorilor secundari de la Comarnic. Venea pentru a treia oară, dar de data aceasta urmă întru totul regimul prescris de doctor. „Problema e simplă, îşi spunea.

Trebuie să mă reîntorc, pentru un anumit timp, la condiţia de larvă. Să renunţ la activităţile şi cheltuiala de energie care incumbă adultului, să mă supraalimentez şi să dorm cât pot mai mult." Revenea totuşi, necontenit, asupra imaginii Cătălinei: în combinezon, fără ciorapi, cu o mână pe piept: „Rămâi, te rog... Când ai să ai plăcere, vino, eu te aştept!..."

Izbutise s-o revadă din ce în ce mai rar. Dar lupta, în fiecare seară, cu ispita de a se duce s-o vadă. Ca să fie sigur că va rezista, se dezbrăca de îndată ce apunea soarele şi se aşeza în pat. Doamna Porumbache venea şi-i ţinea de urât, aducându-şi ibricul cu cafea, sau când era foarte cald, căldarea în care pusese la gheaţă o stică de vin şi un sifon. O privea cum soarbe din cafea, povestindu-i. O privea mai ales cum trage oftând din ţigară. Uneori, o ruga să-l lase să-i aprindă el ţigara, şi aspira cu voluptate şi cu foarte mare grijă primul fum. „Nu am nimic, îşi repeta mereu, doar am fumat prea mult. Problema e simplă: regresiunea în starea de larvă." Doamna Porumbache îi povestea, până târziu nopţile, şi el asculta fascinat, toate întâmplările acelea pe care le cunoştea de mult, până în cele mai mici amănunte, întâmplări despre oameni pe care nu-i întâlnise, sau pe care îi zărise doar în treacăt, şi într-un timp când nu mai erau decât bietele lor umbre. „Nu l-ai cunoscut pe finul Lică şi pe Fănel, pe frate-su, când aveau ei «Grădina Veseliei»", începea doamna Porumbache. Ştia tot ce va urma: cum a venit odată Miţa Biciclista cu toate fetele de la şantan şi a cerut să se scoale mahalagiii ca să poată dansa ele pe mese, printre talerele cu fripturi şi paharele pline cu vin, şi a pus rămăşag că nici un singur pahar nu va fi răsturnat. Doamna Porumbache se oprea, îşi umplea paharul, apoi aşeza oftând sticla în căldare. El aştepta nerăbdător, deşi ştia ce va urma: una dintre fete a alunecat pe masă, şi cineva a sărit atunci s-o prindă în braţe, iar toţi mahalagiii s-au repezit la fete să le sărute, şi s-a făcut o învălmăşeală de-a rămas de pomină, căci fetele veniseră cu ofiţerii după

ele, şi unul, un locotenent a tras un foc de revolver în aer, dar lumea a crezut că trag ofiţerii, şi femeile au început să ţipe şi încercau să sară gardurile grădinii, dar se împiedicau în rochiile lor lungi. Atunci s-a auzit răcnetul lui finu' Lică: „Cine a tras cu pistolul, mă?..."

Dar nu avea întotdeauna destulă voinţă ca să se dezbrace, să se urce în pat şi s-o cheme pe coana Viorica să-i ţină

de urât. îl apuca un fel de febră de nerăbdare, îndată ce apunea soarele, şi atunci se bărbierea, îşi schimba cămaşa şi pornea, încruntat, grăbit, cu deznădejde, spre Cătălina. Uneori nu o găsea acasă, şi o aştepta plimbându-se pe trotuar, fumând ţigară de la ţigară, sau rezemat de un zid, o aştepta până o zărea apropiindu-se, cu Bibicescu, la un pas în urma ei, cu capul plecat, cu părul căzându-i peste obraji. — Ce mai faci, MIRCEA ELIADE

206

Ştefănescule? îi striga ea. — Mă întorceam spre casă şi am trecut să văd ce mai faci, minţea el. Când o găsea singură, parcă aşteptându-l, i se părea mai greu de îndurat prezenţa ei, privirile ei, mai ales, care-l cercetau

răbdătoare, pe îndelete, până ce, exasperat, începea să-i vorbească, mărturisindu-i cu un glas coborât, înfierbântat, cum se gândea la ea, înainte, cât de mult o dorea, ce planuri îşi făcea despre viaţa lor împreună, cum îşi închipuia el dragostea lor; îi vorbea aşa până se simţea golit de sânge, istovit, şi atunci se ridica din fotoliu şi se îndrepta spre uşă. Cătălina îl urmărea, tăcută, cu privirea. — Când vrei, îi spunea ea văzându-l că pune mâna pe clanţă, când îţi face plăcere, vino. Eu te aştept mereu. în loc să te duci... ştii tu unde, mai bine vino la mine.

Cel puţin poţi fi sigur că n-ai să te îmbolnăveşti...

„Problema e simplă", îşi repeta el necontenit, cu încăpăţânare, la Comarnic. Nu legase nici o prietenie cu ceilalţi colegi şi-şi petrecea aproape tot timpul întins pe chaise-longue, în parc, dormind sau prefăcându-se că doarme.

îşi adusese câteva cărţi, dar parcă i-ar fi fost frică să le citească. Aşa se întâmplase cu cinci ani înainte, în 1934, când venise pentru întâia oară la Casa de odihnă: citea, întins pe chaise-longue, când s-a apropiat de el o profesoară din Moldova. — Ce citiţi cu atâta interes, domnule Biriş? îl întrebase ea. Apoi s-au împrietenit şi-şi împrumutau unul altuia cărţile. Nopţile, se plimbau împreună. A uitat de regim, în acel an, nu s-a ţinut deloc de cură şi s-a întors mai obosit şi tot atât de slab. De data aceasta, se încăpăţânase să reintegreze starea de larvă.