— Am auzit că ai fost la Ulm, vorbi Partenie privind-o fix, aproape sever. Ioana se aşeză pe celălalt fotoliu. Se simţise dintr-o dată foarte obosită.
— Cine ţi-a spus? îl întrebă ea încet.
— Domnul Bologa, răspunse Partenie.
Pentru că nu zărise în apropiere nici o scrumieră, îşi scutură scrumul în palma stângă, pe care o păstra inertă, rezemată de genunchi. „Exact ca şi atunci. Ar fi trebuit acum să se ridice, să se apropie de el şi să întindă palma; Partenie i-ar fi trecut scrumul din palma lui în palma ei. Dar se simţea prea obosită şi nu se ridică."
— Mă întrebam, astă-vară, cum de se face de nu m-ai chemat, vorbi din nou Partenie surâzând. Nu-mi place rolul de soră de caritate, dar pentru tine aş fi făcut şi asta...
167
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Tăcu şi o privi din nou lung. Apoi se ridică şi îndreptându-se către bufet strivi ţigara într-un vas de flori şi-şi scutură scrumul din palmă.
— Poate îţi mai aduci aminte, începu el aşezându-se din nou pe scaun, că oroarea mea a fost şi este încă sculatul de dimineaţă. Mai ales când mă culc în zori, cum se întâmplă adeseori şi cum s-a întâmplat şi de data aceasta.
Când am auzit ceasornicul sunând la şapte şi mi-am amintit că trebuie să vin să te văd, am avut o pornire de ură
împotriva ta. Tu mi-ai distrus viaţa. Poate că nu ţi-ai dat niciodată seama, dar mi-ai distrus-o. Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine, probabil că aş fi întâlnit o alta ca tine, şi aş fi iubit-o aşa cum te-am iubit pe tine, şi aş fi cunoscut şi eu, ca toţi ceilalţi, odihna şi uitarea. Dar te-am întâlnit pe tine şi de atunci am rămas aşa cum eram când te-am întâlnit. Să nu-ţi închipui că ţi-am păstrat credinţă, în sensul romantic al cuvântului. Nu. Am iubit, cum spun poeţii, şi probabil că am fost şi eu iubit de nenumărate femei. Unele mai frumoase ca tine, altele mai atrăgătoare ca tine. De mai multe ori am crezut că sunt cu adevărat îndrăgostit. Mă înşelasem; nu eram; nu mai puteam fi îndrăgostit. Norocul ăsta mi l-ai ucis tu. Pe tine nu te mai iubeam de mult, dar nici de alta nu mă mai puteam îndrăgosti. Viaţa mea a fost de-atunci pustie. Când m-a trezit deşteptătorul la şapte, am simţit pustiul în jurul meu şi în toată fiinţa mea. Ai ţinut cu orice preţ să mă scoli de dimineaţă — în întuneric, în frig, în miros de scrum...
— Voiam să te văd, şopti palidă Ioana. Doar să te văd...
— Ţi-am făcut şi plăcerea aceasta, spuse Partenie zâmbind. Dar dacă ai şti cât te-am urât azi-dimineaţă... Tu ai fost nenorocul meu. Poate n-ai nici o vină, dar te-am urât! Ai ars tot în mine. Ai ars până şi dragostea mea de-acum cinci ani. Când mi-ai telefonat azi-noapte, mi-am spus: „Poate l-au împuşcat şi pe Viziru, şi acum e văduvă. Ar putea fi din nou soţia mea..." Dar nu-mi făcea nici o plăcere gândul ăsta. Nu te mai iubesc. Ştiam de mult că nu te mai iubesc, dar, uneori, mai speram încă. „Poate, totuşi, o iubesc, îmi spuneam; poate am să iubesc într-o zi pe alta." Azi-dimineaţă când suna ceasornicul, am înţeles încă o dată că nu te mai iubesc, că n-am să mai pot iubi. N-am să mai pot iubi.
Ioana, foarte palidă, îl privea în neştire. Ar fi vrut, de multe ori, să-l întrerupă, dar nu avea putere. Şi nici nu ştia ce să-i spună.
— Iartă-mă, şopti ea târziu, ducându-şi mâna la frunte. Iartă-mă, repetă mai încet.
Partenie o privi multă vreme în tăcere, apoi îşi scoase tabachera şi-şi alese o nouă ţigară.
— Nu e vina ta, vorbi el târziu. Şi dacă nu m-ar fi trezit ceasornicul azi-dimineaţă, nu ţi-aş fi spus-o nici acum.
Continuă să fumeze în tăcere, privind-o. Ioana simţi cum îi alunecă lacrimile, sfioase, pe obraji însă nu îndrăzni să şi le şteargă.
MIRCEA ELIADE
168
— Voiai să-mi spui ceva? întrebă Partenie târziu, ridicându-se să zvârle ţigara şi scrumul în vasul cu flori.
— Nu. Voiam să te văd... El rămăsese în picioare.
— Nu mai pot întârzia, spuse. Trebuie să trec pe la tipografie... La revedere!... Se apropie de ea şi o bătu încet pe umăr. Ioana îi întinse mâna. Partenie
se plecă şi-o sărută corect.
— La revedere, mai spuse el o dată din prag.
Când auzi uşa închizându-se în urma lui, Ioana îşi prinse obrazul în palme şi începu să plângă cu hohote.
Cu ochii împăienjeniţi, mai privi o dată ceasul: două noaptea. „Nu mai vine, îşi spuse", şi ca şi când ar fi aşteptat doar această confirmare ca să se poată abandona cu totul deznădejdii, se zvârli pe pat şi începu să plângă cu hohote înfundându-şi faţa în perne. Terminase Plimbarea pe întuneric. Acum înţelegea tot. înţelegea ce-i spusese
în dimineaţa aceea de decembrie: „Mi-ai ucis norocul..." înţelegea mai ales ce simţise el, cu cinci ani mai înainte, când, întâlnin-du-l ca de obicei în dreptul Facultăţii de Litere, îi luase braţul şi-l întrebase deodată: — Crezi că
noi am putea fi prieteni, numai prieteni?... Şi pe urmă, cu un glas pe care-l voise numai confidenţial, dar în care străbătea emoţia, teama: — Aş vrea să rămânem prieteni. Cred că iubesc pe altcineva... Nu îndrăznise atunci să-l privească. O florăreasă se oprise în dreptul lor, cu un buchet de mixandre în mână. Partenie îl luă şi i-l întinse, tăcut. Apoi îşi băgase mâna în buzunar să caute bani.
îşi dădu seama că nu plânge de tristeţea şi deznădejdea lui Partenie. îi era milă de el, dar nu din cauza lui plângea. O copleşise tristeţea cărţii, tristeţea lucrurilor care au fost cândva şi acum nu mai sunt. Târziu, simţi că
nu mai poate plânge şi-şi ridică faţa dintre perne. îşi trecu palma peste ochi, oftând adânc. Ar fi vrut să se scoale şi să ascundă cartea lui Partenie, dar nu mai avea putere. Parcă oasele i-ar fi fost zdrobite şi toată vlaga i s-ar fi risipit în plâns, întocmai ca şi în acea seară, când colonelul îi spusese: — Are să vină şi domnul Viziru în câteva zile; evident, dacă semnează şi dumnealui declaraţia colectivă... Apoi, fără ca nimic să fi pregătit acest gest, îşi întinse mâna şi şi-o opri pe pieptul ei. Ioana făcuse un pas înapoi, însă cealaltă mâna i se aşeză, grea, pe umăr. —
încă nu e sigur, continuase colonelul coborând glasul. încă nu e sigur că i se va da drumul... Simţise din nou mâna pe pieptul ei. Rămăsese o clipă, ţintuită parcă de dezgust, apoi se retrase repede şi se apropiase de uşă. —
Mulţumesc, spusese ea cu mâna pe clanţă, mulţumesc de vestea pe care mi-aţi dat-o... Acasă se trântise îmbrăcată pe pat şi îşi înfundase capul în perne.
Când auzise soneria sunând prelung, alergase chiar ea să deschidă. îi sărise în braţe înainte ca să-l poată vedea.
Din îmbrăţişarea lui ghicise cât era de
169
NOAPTEA DE SÂNZIENE
schimbat. Apoi Ştefan o privi lung şi zâmbi: — Te-ai schimbat de când nu ne-am mai văzut. Te-ai făcut mai frumoasă... Nu slăbise prea mult şi totuşi nu mai era ca înainte. Avea o privire stingherită, un alt fel de zâmbet.
Gesturile, mişcările lui erau mai potolite, cu o nedefinită oboseală în ele. îl văzu mai bine când se îndreptase spre maldărul de cărţi. — Le-am transportat de la hotel, spuse ea îmbujorându-se. Au închiriat camera şi le-am transportat aici... — Camera Samba, vorbi el zâmbind, fără s-o privească. — Odaia lui Barbă-Albastră, spuse ea prinzându-l din nou în braţe. Dar nici măcar n-am văzut-o; coborâseră deja cărţile când m-am dus eu să le iau...
— Camera Samba, repeta. Am să-ţi spun altă dată de ce... De-abia atunci o întrebă de copil şi trecu în odaia lui să-l vadă.
