într-o zi, primi în plicul trimis de doamna Porumbache de la Bucureşti, un ordin de concentrare. înapoie ordinul la regiment, împreună cu un certificat medical, dar câteva zile în urmă primi un alt ordin: să se prezinte la Spitalul Militar din Braşov. Plecă chiar a doua zi, plictisit, enervat că i se ştirbeşte luna de odihnă. Credea că va fi examinat imediat, dar comisia se întrunea abia peste trei zile, şi a fost internat la Spitalul Militar. I se dădu o odaie sinistră, mirosind a creolină şi acid fenic, cu ferestrele fumurii, cu clanţele de la uşi înfăşurate în cârpe îmbibate în soluţie de sublimat; ca să se dezinfecteze, îi explică sanitarul. Nu înţelegea de ce, dar avea certitudinea că în acea cameră, pe acelaşi pat pe care zăcea el, murise de curând un soldat, unul dintre acei ţărani chemaţi la concentrare din toate colţurile ţării, unul dintre aţâţi care aşteptau nopţile în gări, dormind cu capul pe genunchi, să le sosească trenul care să-i poarte la regimentele lor. Nu venea să-l vadă aproape nimeni. „Fără

îndoială, îşi spuse, oamenii sunt încă sub impresia penibilă a acelui cadavru descoperit într-o dimineaţă în patul meu."

Apoi fu chemat la examenul radiografie. îşi scoase cămaşa şi aştepta, pe întuneric, alături de alţi câţiva soldaţi, care tremurau la răstimpuri, ca zgâlţâiţi de friguri.

207

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Biriş Petre! se auzi strigat din întuneric.

Se apropie bâjbâind de medicul militar şi se lăsă condus în dreptul aparatului. Ştia tot ce va urma: Respiră!

respiră adânc! tuşeşte!...

— Ce meserie? întrebă medicul.

— Profesor secundar, răspunse supus Biriş.

— Ai putea fi mai atent cu sănătatea dumitale, mormăi medicul.

Apoi se întoarse către sanitarul de lângă el, care scria la lumina scăzută a unui bec roşu:

— Şase luni scutit de concentrare!... Următorul!...

Biriş se reîntoarse bâjbâind la banca unde îşi lăsase hainele şi-şi căută cămaşa. După câteva ciocănituri scurte, uşa se deschise şi cineva intră pripit. Dar se opri şovăind, în întuneric.

— Cu domnul maior, şopti el, vreau să vorbesc cu domnul maior! îşi găsi drumul până aproape de sanitar şi se apropie de medic.

— Vă cheamă domnul colonel, spuse el. E urgent!...

Medicul mormăi ceva, continuându-şi lucrul. Celălalt se apropie mai mult de el, şi adăugă.

— Ribbentrop e la Moscova... Negociază tratatul de neagresiune ruso-german!...

Tăcură toţi. Biriş simţi cum îl cuprinde frigul şi-şi îmbrăcă repede haina. Medicul se desprinse de aparat.

— Mă întorc în cinci minute, spuse sanitarului.

Din ziua aceea, parcă începuse să se trezească la o altă viaţă, care era tot a lui, dar care nu semăna întru nimic cu viaţa pe care o dusese până atunci. Se reîntoarse la Comarnic ca să-şi termine cura, dar nu mai avea răbdare să

dormiteze pe chaise-longue, izolat de ceilalţi, în fundul parcului. Cumpăra toate ziarele, îşi petrecea aproape tot timpul în cele câteva cafenele unde ştia că putea întâlni cunoscuţi, se ducea la gară să aştepte trecerea trenurilor spre Bucureşti şi privea pe rând figurile acelea preocupate, joviale sau indiferente care se plecau peste ferestre ca să-şi vorbească sau să-şi cumpere fructe în coşuleţele de răchită, sau să întrebe dacă au sosit ziarele din Capitală.

în zorii zilei de 1 septembrie plecă şi el. Ajunse la Bucureşti când ediţiile speciale anunţau invadarea Poloniei.

Ieşi din gară grăbit, purtându-şi singur, cu greutate, bagajul, şi coborî pe bulevardul Dinicu Golescu, căutând mereu cu ochii un taxi. Oamenii umblau tăcuţi, îngrijoraţi, încruntaţi. Aproape nimeni nu înălţa ochii spre cerul proaspăt, imaculat, al dimineţii. La staţiile de tramvaie citeau câte doi, trei acelaşi jurnal. Din când în când, pe celălalt trotuar, cineva striga: Taxi! taxi! Biriş strigă şi el, de mai multe ori, fără prea mare speranţă. Un şofer se opri totuşi lângă el.

— Ce direcţie! întrebă morocănos.

I-o spuse şi şoferul clătină din cap, făcându-i semn să se urce.

MIRCEA ELIADE

208

— E ultima mea cursă, spuse. Diseară trebuie să plec. Am primit ordinul de mobilizare.

Aşteptă câteva clipe şi văzând că nu-i răspunde nimic, continuă.

— Nu l-ar mai răbda pământul, că nu se mai satură. Am făcut cinci luni de concentrare, numai anul ăsta, şi toate numai din cauza lui! Că nu se mai satură! Tot să ia, să ia, să ia...

în după-amiaza aceea se duse la cafenea. îl găsi pe Bursuc la masa de lângă fereastră, vorbind. închidea la intervale egale ochii, care, pentru o fracţiune de secundă dispăreau parcă într-un strat de grăsime şi izbucnea din când în când în râsul lui gros, trivial, săltându-şi pântecele.

— Vine războiul, spunea Bursuc. Eu m-am pus la adăpost: mă popesc. Am găsit şi o parohie, pe lângă Deva. Voi vă duceţi pe front şi vă rămân oasele pe acolo. Eu, preot cu parohie, îmi văd de oiţele mele, lângă Deva, la moşia lui Patru Fruncea.

Venea, de atunci, în fiecare zi la cafenea. Bursuc era întotdeauna acolo, aşezat la masa de lângă fereastră, vorbind despre Patru Fruncea, care-şi avea moşiile lângă Deva.

— Mi-a fost greu până mi-am găsit omul, spunea. Trebuia să fie prost, bogat şi ambiţios, căci numai ăştia ştiu să

facă politică. Acum, că l-am găsit, pot să aştept. Poate să vină războiul.

Fuma din nou două pachete de ţigări pe zi. A început să fumeze mult în zilele când aştepta bătălia de pe Vistula.

Aşteptau toţi marea bătălie de pe Vistula, care trebuia să schimbe soarta războiului. Numai Bibicescu părea sceptic, indiferent, ascunzându-şi anevoie plictiseala şi decepţia. Ştia, acum, că Mişu Weismann n-are să-i poată

face atât de curând teatrul. Marea lui afacere fusese din nou amânată. Când i-a întâlnit pentru întâia oară pe toţi trei — căci Biriş nu voise s-o caute acasă pe Cătălina şi aranjase cu Bibicescu să se întâlnească direct la restaurant — nu au vorbit decât despre asta, despre teatrul pe care Mişu Weismann nu-l mai putea face, şi despre bătălia de pe Vistula care ar fi nimicit diviziile blindate germane şi i-ar fi salvat şi pe ei toţi. Cătălina nu-i mai spusese Stefănescu, aşa cum îi spunea astă-vară, de câte ori era şi Bibicescu de faţă. Ii spunea din nou Petrache, cum îi spusese întotdeauna. Era absentă, melancolică, şi când îi întâlnea ochii, zâmbea visătoare. — Vine toamna, spunea ea la răstimpuri. Anul acesta am simţit-o cum vine de departe. Nopţile erau totuşi calde şi în fiecare dimineaţă Bucureştiul regăsea acelaşi cer albastru, strălucitor. „Ce ghinion, auzea vorbindu-se la cafenea, seceta asta, ce tragedie! Dacă ar ploua, n-ar mai putea înainta tancurile nemţeşti, s-ar înnămoli în mlaştinile Vistulei şi ar începe marea bătălie."

Trecuse încă din prima seară pe la Ştefan. Era mobilizat în Ardealul de Nord, îi spuse Ioana. — Dumneata crezi că vine războiul? îl întrebase ea, în

209

NOAPTEA DE SÂNZIENE

prag, crezi că au să vină şi peste noi? A trecut s-o mai vadă după două săptămâni, dar n-a găsit-o acasă. A sunat mult timp, rezemându-se de uşă, ascultând soneria răsunând depărtată în casa goală, apoi a plecat cu o mare tristeţe în suflet. Nu ştia de ce venise s-o vadă, nu ştia ce i-ar fi spus dacă ar fi găsit-o, dar cobora scările întristat, abătut, obosit. Varşovia căzuse, germanii ocupaseră mai mult de jumătate din Polonia, iar ceea ce rămăsese începu să fie ocupată de Soviete. Zilnic se refugiau în ţară mii şi mii de polonezi. Unii dintre ei ajunseseră la Bucureşti şi Biriş îi zărea uneori la cafenea, apropiindu-se cu un zâmbet silit de mese şi arătând, în pumnul pe jumătate închis, câte o bijuterie, câteva verighete, sau băgând mâna în buzunarul de la vestă şi, după ce-şi roteau privirile în jurul lor, scoţând o tabacheră de aur.

Apoi, într-o zi, la amiază, primul-ministru a fost asasinat de o echipă de legionari. în dimineaţa aceea, Biriş

avusese o hemoptizie. Ameţit, palid, nebărbierit, plecase s-o vadă pe Cătălina îndată ce aflase vestea. Cătălina tocmai se întorsese acasă; nu avusese încă timp să-şi scoată pardesiul. — Ce e cu tine? îl întrebă speriată. Ţi-e rău? — Am scuipat iar sânge, spuse Biriş. Se întinse pe divan şi Cătălina îi ghemui mai multe perne sub cap. —

Vrei să chem un doctor? îl întrebă, mângâindu-i fruntea. — Nu, nu e nevoie de doctor. Fă-mi un ceai... O auzi cum deschide uşa şi se duce să pună apa la fiert, apoi o auzi căutând în dulap ceştile de ceai şi zaharniţa şi i se păru că se reîntoarce în adevăratul lui timp, singurul care fusese pe de-a-ntregul al lui, şi numai al lui, un timp în care nu pătrundeau alţi oameni, pe care evenimentele nu-l puteau ştirbi. Zâmbi, lăsându-se purtat de fericirea aceea intimă, incomunicabilă, apoi închise ochii şi adormi.

Când se trezi, o văzu pe Cătălina aşezată pe divan, lângă el. Lampa cu abajur japonez ardea, dar lumina îi era aproape istovită de câteva şaluri de mătase. — Mi-e sete, spuse, încercând să-şi ridice capul. Dar ameţi, şi se lăsă

din nou pe perne. Cătălina îi dădu să bea din ceaşca în care se răcise ceaiul. Voi să mai spună ceva, dar Cătălina îi făcu semn cu mâna să nu se obosească. Puţin timp în urmă, sosi Bibicescu cu un doctor. îi făcu o injecţie, apoi îl coborâră, ţinându-l de subsuori, şi într-o maşină îl conduseră în strada Măcelari. — Să nu spuneţi nimic, şopti Biriş, să nu-i spuneţi coanei Viorica.

Doctorul veni să-l vadă şi a doua zi şi-i mai făcu o injecţie. Dormise toată noaptea, transpirând abundent, şi se trezi mai odihnit. Ceru îndată ziarele. Drept represalii pentru asasinarea primului-ministru, câteva sute de legionari fuseseră împuşcaţi în toată ţara şi expuşi în pieţe. La Bucureşti, cadavrele fuseseră zvârlite pe un maidan, lângă Cotroceni. Lumea fusese invitată să vină să-i privească. Fără să-i spună, doamna Porumbache se dusese să-i vadă chiar în acea după-amiază. S-a întors pe seară, obosită, decepţionată.

MIRCEA ELIADE