— Ce mă priviţi aşa? întrebă el foarte calm. Nu v-am ascuns niciodată că sunt bolnav de piept.

— Ar trebui să te cauţi, spuse Bibicescu. Asta nu e glumă. Tu nu vii? se adresă el Cătălinei. Atunci ne întoarcem noi, peste un ceas, două...

Plecă fără să le mai spună noapte bună. Cătălina ridică fruntea şi-şi opri privirile în ochii lui.

— Aprinde-ţi ţigara şi nu te mai chinui, îi spuse. Acum înţeleg tot, adăugă gânditoare. înţeleg ce s-a întâmplat cu tine, în noaptea aceea. Te-am iertat de-atunci, dar acum înţeleg. De aceea te-ai despărţit şi de Theodora. Acum înţeleg.

El îşi aprinse ţigara şi înghiţi primul fum cu sete, foarte adânc.

— Tot nu eşti curioasă să afli despre ce mesaj e vorba? o întrebă târziu.

— înţeleg foarte bine, continuă Cătălina cu glasul ei monoton şi stins, ca o tânguire. Când ai să vrei, ai să-mi spui. Voi fi femeia ta, voi fi femeia

MIRCEA ELIADE

198

Ştefănescului. Am să te aştept în fiecare zi, la orele pe care mi le vei hotărî tu. Am să fiu şi eu una din acele femei. Nu cred că mai am dreptul la altceva. Se opri deodată şi tăcură amândoi multă vreme. El îşi aminti închipuirile pe care şi le urzea atunci, înainte de a face gestul; şi poate i se păreau mai adevărate decât cuvintele de acum ale Cătălinei. Parcă s-ar fi adresat altui om, şi o asculta pe Cătălina aşa cum o ascultase de atâtea ori, la teatru, regretând, în fundul sufletului, că nu are mai mult talent.

— în fond, tu ai rămas îndrăgostit de Theodora, începu deodată Cătălina, zâmbind întristată. De mine te simţi atras doar fiziceşte. Pe cealaltă o iubeai cu adevărat; de aceea ai putut renunţa la ea. Eu sunt, pentru tine, femeia Ştefănescului. Dar n-am ce face. Asta mi-a fost ursita. Am să te aştept şi, când vei avea plăcere, vino.

Biriş o revedea pe Theodora: mică, fragilă, cu un obraz de o neobişnuită puritate, parcă ar fi fost desenat de un meşter din alte timpuri, cu ochii ei înnouraţi de miopie (nu-şi punea ochelari decât la spectacole şi când citea —

şi îl bucurase această urmă de cochetărie la o tânără savantă). Fără îndoială că ştia şi ea de ce s-au întâlnit, ştia că

fusese peţită de doamna Porumbache, dar nu părea intimidată. Era îmbrăcată sobru şi totuşi tinereşte, fără nici o greşeală de gust. Când s-a ridicat să-l conducă şi a văzut-o din nou, întreagă, curată, proaspătă a avut un moment de regret. Dacă n-ar fi existat Cătălina, fata aceasta graţioasă şi savantă ar fi fost logodnica lui; din seara aceasta, ar fi fost şi el cu adevărat îndrăgostit. Era de neînchipuit că o asemenea fată l-ar fi putut accepta pe el, şi cu toate acestea miracolul se împlinise, Theodora îl acceptase. „Probabil pentru că în seara aceea au vorbit de Rilke", îşi spunea el mai târziu, când încerca să se convingă că Theodora nu l-ar fi putut iubi, că ar fi regretat repede gestul ei, că n-ar fi putut fi fericiţi. Dar exista Cătălina. Totul era inutil, pentru că, într-o anumită seara, cineva, ieşind grăbit din cafenea, i-l prezentase lui Bibicescu, iar Bibicescu în acea seară, o aştepta pe Cătălina. Altă dată, într-altă seară, a ştiut că numai ochii ei îl fac fericit, când îi sorb privirile în apele lor verzi, adânci. Apoi, a ştiut, atingându-i odată sânul cu braţul, că numai sânul Cătălinei i-ar putea revela ceea ce nici un trup de femeie nu-i revelase până atunci.

— Văd că nu eşti curioasă să afli mesajul, spuse el târziu, ridicându-se din fotoliu.

îşi stinse ţigara şi se îndreptă spre uşă. Cătălina îl privi cum pleacă şi rămase în fundul divanului, cu bărbia rezemată în pumn, absentă, fără să mai spună vreun cuvânt.

Şovăi multă vreme, dar într-o seară se hotărî şi telefona Ilenei. Se deştepta parcă în fiecare dimineaţă mai vlăguit de puteri şi cu eforturi izbutea să se dea jos din pat. îşi ceruse concediu medical de la liceu; ar fi putut rămâne în pat

199

NOAPTEA DE SÂNZIENE

toată dimineaţa, dar îi era frică să se abandoneze oboselii, îi era frică să zacă. Amâna totuşi din zi în zi să

telefoneze Ilenei. Nu-şi mai amintea limpede ce trebuia să-i spună.

— Te aşteptam de mult, îi spuse ea la telefon. M-a anunţat Ştefan că ai să vii să mă vezi. Când poţi veni?

Se dusese a doua zi după-amiază. Fusese o dimineaţă neobişnuit de fierbinte şi către nămiazi cerul începuse să-şi piardă sticlirea; parcă oraşul întreg se cufunda în praf. Când ajunse în strada Batistei, se simţea deja obosit; transpira necontenit şi parcă îi era frică să respire; simţea nevoia să respire adânc, o răsuflare adâncă şi repede sugrumată, ca un suspin — dar îi era frică.

— Aduc un mesaj, spuse el, silindu-se să zâmbească, îndată ce-i deschisese uşa Ileana.

Abia acum o vedea bine. „Cu cine seamănă?" Era sigur că mai văzuse undeva ochii aceştia de un verde nefiresc, care căpătau o lumină aurie cu fiecare zâmbet, sigur că mai întâlnise undeva acelaşi obraz arămiu, aceeaşi gură

foarte roşie, cu dinţii albi, limpezi, strălucitori. „Probabil într-un film", îşi spuse încercând să-şi alunge gândul.

Dar reveni, şi începu din nou să caute. Nu era figura ei, nici culoarea ochilor sau a părului care-l tulburase, ci era ceva în felul ei de a fi, în expresia ei, ceva care-i amintea nu atât de o femeie, cât de o stare pe care o cunoscuse cândva, de mult, într-un timp pe care nu şi-l putea preciza, ceva care-i amintea de un anumit timp, de o anumită

viaţă pe care o pierduse de mult. Se simţi dintr-o dată mai puţin obosit şi începu să respire cu curaj, adânc, până

în fundul pieptului. Dar puţine clipe în urmă se trezi că oftează, şi se îmbujora. Scoase batista şi începu să-şi şteargă fruntea, obrazul. „Seamănă totuşi cu cineva."

— Ştefan m-a rugat să-ţi transmit un mesaj, începu după ce se odihnise câtva timp în fotoliu.

Ileana îi întinse cutia cu ţigări, dar el ridică repede, aproape speriat, palma dreaptă în aer, ca şi cum ar fi vrut să

se apere.

— Nu mai fumez! Nu prea mă simt bine de câtva timp. De aceea am şi întârziat. Ar fi trebuit să vin mai de mult să te văd...

Tăcu, privind-o cu aviditate, cum îşi aprinde ţigara.

— Este în legătură cu osul mort, cu măseaua moartă ajunsă în câmpul morţii? întrebă brusc Ileana.

Parcă odaia se întunecase dintr-o dată. Tresări.

— De unde ştii? o întrebă.

— De la Ştefan, vorbi Ileana silindu-se să zâmbească. Ştefan îmi povesteşte fel de fel de lucruri pe care nu le înţeleg. îmi place să-l ascult povestindu-mi de lucruri pe care nu le înţeleg, vorbindu-mi despre pântecele balenei, şi despre

MIRCEA ELIADE

200

201

NOAPTEA DE SÂNZIENE

camera Samba, şi despre maşina care ar fi trebuit să dispară în noaptea de Sânziene şi pe care a pictat-o el...

— Acum îmi aduc aminte, o întrerupse. M-a rugat să-ţi spun că n-a pictat-o... Ileana înălţă brusc fruntea şi-şi opri privirile în ochii lui.

— Maşina există, m-a asigurat el, dar n-a pictat-o. De altfel, adăugă zâmbind, nici n-ar fi putut s-o picteze. între noi fie vorba, nu cred că a pictat vreodată ceva...

Ileana se ridică şi, apropiindu-se de fereastră, dădu la o parte perdelele. Se întunecase de-a binelea. Cerul era plumburiu, jos, şi părea neclintit. O ramură bătrână, stufoasă, aştepta împietrită în dreptul ferestrei. Nu se clătina nici o frunză.

— Este adevărat că ai o măsea ajunsă în câmpul morţii? îl întrebă reaşezându-se în faţa lui, pe fotoliu. Vorbeşti-mi despre ea.

— Am pierdut-o, spuse căutându-şi din nou batista şi ştergându-şi fruntea. Mi-a scos-o anul trecut.

— Păcat, şopti Ileana absentă. Dar de ce spuneai că a ajuns în câmpul morţii?...

— Nu mai are nici o importanţă acum, făcu cu o mare oboseală în glas. Era o poveste lungă. Era o poveste despre Timp...