de la etajul doi, unde se mai aflau deja şase inşi. Ştefan se trânti pe pat, silindu-se să ţină ochii deschişi. Nu-şi dădu seama că adoarme. După câtva timp, simţi că-l zgâlţâie cineva şi se trezi.
— V-am spus că sunt neutru, strigă el, că nu sunt cu dumneavoastră... Tânărul de lângă el, îmbrăcat cu o salopetă decolorată, era palid, avea
ochelari şi câteva fire de păr galben-roşu îi crescuseră, stinghere, pe obraji.
— Se serveşte masa, spuse el. Dar dacă nu vă simţiţi bine, vă aduc eu mâncarea...
In aceeaşi clipă Ştefan îşi aminti din nou: „S-a logodit; logodnicul ei era un căpitan. Căpitanul Melinte", îşi aminti el brusc, numele. O deznădăjduită tristeţe i se risipi în toată fiinţa lui, şi oftă.
— Sunteţi bolnav? îl întrebă tânărul. Să vă trimit unul dintre doctori. Avem mai mulţi doctori aici cu noi...
— Am să cobor la masă, spuse Ştefan.
Intrând în sala de mese, îl lovi un miros de seu cald. Oamenii îşi sfârşiseră ciorba şi aşteptau acum macaroanele, pe care tocmai le aduseseră doi dintre ei într-un cazan fumegând. Ştefan îşi căută din ochi un loc şi se aşeză
grăbit pe o banchetă de lângă uşă. I se păruse că toţi acei oameni cu barbă îl privesc numai pe el. Se simţi stingher, încurcat, şi apucând bucata mare de pâine din faţa lui, începu să mănânce. Tinerelul cu ochelari se opri
lângă el cu un bărbat aproape chel, ras, cu obrazul pătat.
— Bună ziua, îi spuse acesta. Febră? ameţeli?
îi apucă mâna şi, domol, detaşat, îi căută pulsul.
— Dânsul e doctor, vorbi tânărul cu ochelari şi zâmbi.
— Cât ai stat la Prefectură? îl întrebă doctorul.
— Aproape douăzeci de zile...
— N-ai nimic, vorbi din nou doctorul. Indigestie, nesomn, lipsă de aer. Cred că ne-am mai cunoscut, de altfel, adăugă cu alt glas. Eu sunt doctorul Stănescu. Nu eşti prieten cu Bursuc?
155
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Chiar prieten, nu.
— Admirabil băiat, făcu doctorul descoperindu-şi, zâmbind, doi dinţi de aur. Şi deştept, foc!... L-ai mai văzut de curând?
— Ultima oară l-am văzut..., încercă Ştefan să-şi amintească.
— Lasă că mai stăm noi de vorbă, îl întrerupse doctorul, şi se depărta făcându-i semn cu mâna.
Ştefan începu să mănânce macaroanele. Erau aproape reci şi miroseau puternic a seu.
— Ce mai e pe la Bucureşti? îl întrebă deodată cineva din faţa lui.
Era un bărbat între două vârste. Avea o figură oacheşă, osoasă, prelungă pe care barba neagră şi rară i-o lungea parcă şi mai mult.
— Cum mai e atmosfera? Ce mai spune lumea? De noi se ştie ceva? Ce se mai spune? Ce mai noutăţi?...
Ştefan observă că vecinii lui încep să zâmbească şi-şi fac semne unul altuia. Voi să răspundă, dar celălalt îşi continuă întrebările.
— Cum mai stă guvernul? Eu cred că stă prost. Dumneata ce crezi? Lumea ce spune? Nemulţumită, nu-i aşa?
Ştefan simţi că unul dintre vecini îl calcă semnificativ pe picior. Ceilalţi îl priveau fix, insistent.
— Nu prea ştiu, începu Ştefan.
Se întrerupse şi continuă să-şi mănânce macaroanele, cu privirile plecate. Apoi toţi se ridicară în picioare.
Cineva, pe care nu-l putea vedea, spunea Tatăl Nostru. Vecinii lui se închinară şi se îndreptară spre uşă. Ajuns în curte, Ştefan simţi că-l prinde cineva de braţ. Era acelaşi bărbat înalt, cu barba neagră, care-i vorbise de dimineaţă.
— Am auzit că a încercat să te descoase Oprea, îi şopti. Trebuie să-ţi atrag atenţia că e agent de Siguranţă... Bagă
bine de seamă ce vorbeşti cu el...
— Eu, începu Ştefan, eu v-am mai spus... Chiar dacă aş vrea... în sfârşit, n-are nici o importanţă... zilele astea au să-şi dea seama de confuzie şi au să mă scoată de aici...
Celălalt îl privi din nou lung, nehotărât şi începu să zâmbească. întoarse capul în jurul lui, apoi îl întrebă, coborând şi mai mult glasul:
— Dar despre Ioachim ce mai ştii? L-ai mai văzut de curând?
Ştefan se încruntă şi încercă să-şi aducă aminte exact ziua când îl întâlnise. Dar în clipa următoare, omul îi strânse semnificativ braţul. Oprea se îndrepta spre ei.
Ştefan îşi dădu seama că îi era de-ajuns să-şi amintească de sărutarea aceea nesfârşită a Ilenei, pentru a se putea sustrage, fără nici un efort, vieţii de lagăr. Totul începea cu o cufundare în el însuşi, în trecutul lui. O găsea repede pe Ileana; se afla în faţa lui, în ploaie, ascunsă sub umbrelă. Nu mai avea nimic MIRCEA ELIADE
156
