— Am eu, îl linişti Ioana.

Zâmbi din nou, atât de cald, încât Biriş zâmbi şi el. Apoi, închizând o clipă ochii, redeveni gravă.

— Să nu râzi de mine, dar a trebuit să-i spun asta. I-am spus că Ciru a venit odată să mă vadă, când Ştefan era în lagăr, şi mi-a vorbit de piesa pe care vrea s-o scrie. Nu i-am povestit subiectul. I-am spus că nu-l ştiu, că nu mi l-ai povestit nici el, Ciru, că nu mi-a vorbit decât de tema generală a piesei...

Se opri, îl privi o clipă cu o subită intensitate, apoi, îşi plecă privirile şi se îmbujora.

— Nu ţi-am mărturisit tot, reluă ea. I-am mai spus ceva. L-am minţit. I-am spus că eu am continuat să-l iubesc pe Ciru. Ştiam că asta are să-i facă plăcere. El de mult susţine că l-am iubit şi-l iubesc încă pe Ciru. Nu era adevărat.

Nu l-am mai iubit. Nu cred că se pot iubi doi oameni în acelaşi timp. Dar Ştefan crede că se poate. De aceea i-am spus. Ştiam că-i va face plăcere. M-a privit lung şi a zâmbit. Mi-a strâns mâna. Eu ştiam la ce se gândea el, dar l-am lăsat să-mi strângă mâna. Ştiam că-i face plăcere.

O fată de liceu intră atunci în cofetărie şi se aşeză, intimidată, la o măsuţă.

— Aştept pe cineva, spuse ea şi se înroşi.

— ... Mă îngrozesc că a trebuit să-l mint, continuă Ioana. Dar într-o zi, după ce s-o face bine, am să-i spun adevărul. Am să te rog, atunci, să-i spui şi dumneata...

— Ce să-i spun? întrebă Biriş încurcat.

— Uite, să spui cum l-am minţit, şopti repede Ioana plecându-şi privirile. I-am spus că îi iubeam pe amândoi, deopotrivă, că în dragostea mea erau nedespărţiţi, erau unul. Dar că el, Ciru, a vrut să scrie Priveghiul pentru că

nu

MIRCEA ELIADE

186

ştia asta, nu ştia că eu continuam să-l iubesc. El, Ciru, credea că a murit în mine, aşa cum simţise el când am rupt logodna.

— Nu prea înţeleg, făcu Biriş tot mai încurcat.

— I-am spus că tot ce a urmat de atunci, continuă Ioana cu un glas foarte scăzut, n-a fost decât priveghiul unui mort, că de aceea şi-a intitulat el piesa Priveghiul; că noi doi, Ştefan şi cu mine, l-am priveghiat pe el, cinci ani...

Nu ştiam ce să-i spun altceva! exclamă ea deodată, clătinându-şi fruntea cu deznădejde. Eu n-am imaginaţie. Nu ştiu cum se imaginează o piesă. Am citit foarte mult în viaţa mea, dar nu ştiu cum să inventez o piesă...

— Ai sosit de mult? întrebă un elev de Şcoală Militară apropiindu-se de masa fetei.

Ioana întoarse speriată ochii, apoi îşi duse palma la frunte. Fata roşise din nou. El îi sărutase mâna şi se aşeză, cu zgomot, după ce-şi roti îndrăzneţ privirile în cofetăria pustie.

— ... Şi el a crezut? întrebă deodată Biriş. A putut crede asta?!

— Zâmbea tot timpul, ascultându-mă povestind. A crezut. Apoi a închis ochii şi a adormit.

— Are mare slăbiciune pentru melodrame, spuse Biriş zâmbind.

— ... N-am ştiut ce să-i spun altceva, începu Ioana. Dar dumneata poate nu ştii tot. Nu ştii că el e îndrăgostit de o fată, Ileana. Mi-a spus-o chiar el. E îndrăgostit de Ileana...

Nu se mai putu stăpâni şi izbucni deodată în plâns, ascunzându-şi faţa în palme. Cei doi întoarseră cu mirare ochii; fata îl privi ostil, aproape speriată. Biriş se simţi ridicol şi rămase cu ţigara neaprinsă în colţul buzei, fără

să mai îndrăznească să facă un singur gest.

Abia a treia zi o reîntâlni pe Cătălina.

— Ştii că e salvat, îi spuse. Doarme. A scăpat de insomnii.

Cătălina se trudea să găsească priza micii lămpi cu abajur japonez de lângă divan. Nu-i plăcea lumina tare a becului din tavan.

— Cine spui că a scăpat de insomnii? întrebă ea reaşezându-se pe divan şi împingându-se, prin salturi mici, către perete.

Biriş îşi aprinse o ţigară şi începu să-i povestească. De trei zile, Ştefan Viziru doarme mereu. Adică, doarme

normal, fără somnifere, câte 14-l5 ore pe zi. E salvat.

Şovăi câtva timp, pipăindu-şi creştetul capului, acolo unde simţea, parcă din zi în zi mai implacabil rărindu-i-se părul, apoi povesti întâlnirea cu Ioana.

— Ţi-o spun şi ţie, ca să fii şi tu martoră, îşi încheie el povestirea.

— La ce să fiu martoră? îl întrebă Cătălina, zâmbind cu milă şi totodată provocator.

187

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Să avem un martor în plus, repetă Biriş tulburându-se. Poate că n-ar fi trebuit să ţi-o spun, dar voiam să afli şi tu că Ioana l-a minţit. Viziru suferă probabil de o specie rară de masochism: ţine cu orice preţ să creadă că

nevastă-sa a continuat să-l iubească pe Partenie până în ultimul timp.

Cătălina începu să râdă; cărnos, cu brutalitate, aproape obscen. Biriş o privea fermecat; mâna îi tremura puţin, şi şi-o lipi de speteaza fotoliului. Simţi deodată în nări, pe buze, în cerul gurii, un parfum cald, complex, aţâţător, de femeie numai pe jumătate dezbrăcată.

— Ce naivi sunteţi voi, bărbaţii inteligenţi, spuse Cătălina privindu-l în ochi.

în ochii ei, râsul se păstra încă, tot atât de obscen, de provocator. Biriş strânse mai puternic speteaza fotoliului.

„Acum cred că e momentul, îi alerga gândul prin minte. Doar smulg, cu un singur gest, poate chiar cu piciorul, ştecărul din priză, şi mă prăbuşesc deasupra ei, pe divan, în întuneric."

— îndată ce nu mai e vorba de un personaj feminin, continuă Cătălina, de o femeie dintr-o carte sau dintr-o piesă de teatru, nu mai înţelegeţi nimic. Aşa e şi Dan... Aşa e, probabil, şi Viziru, adăugă cu o umbră de gravitate în glas.

„Acum!", îi strigă gândul. Dar se simţi golit dintr-o dată de sânge, de puteri, şi începu să tremure.

— Femeia aceea, continuă Cătălina pe gânduri, ca şi cum şi-ar fi vorbit mai mult sieşi, i-a iubit pe amândoi.

Crezi că e atât de greu lucrul ăsta, să iubeşti doi bărbaţi?.'..

Zâmbise rostind ultimul cuvânt, dar în clipa următoare îl văzu sărind, ca împins de un resort, de pe fotoliu, îl zări pătrunzând în zona de lumină a abajurului, cu ochii micşoraţi şi gura deschisă, uscată, şi-apoi simţi mirosul de tutun din haine, respiraţia lui sugrumată, auzi cuvinte repede înghiţite, parcă trase înapoi între dinţi, supte cu un suspin în gâtlej, cuvinte pe care nu le putea înţelege. Se smuci, apărându-şi pieptul cu braţele, depărtându-şi capul, întorcându-l când într-o parte, când în cealaltă, fără să îndrăznească să ţipe.

— Petre! şopti ea. Ce faci?! Petre!

El izbuti să-şi apropie gura de gâtul ei şi simţi sărutarea sălbatică, nepricepută, ca o ventuză umedă, fierbinte.