în acea limpede dimineaţă de martie, Ciru Partenie se trezise cu o neobişnuită poftă de scris. Nu scria aproape niciodată dimineţile, dar de data aceasta trecu direct în birou, reciti ultima pagină şi, aproape fără să-şi dea seama, luă tocul şi se plecă asupra manuscrisului. La miezul nopţii, când se dusese să se culce, ploua. Cerul era acum spălat, proaspăt, sticlos. Partenie îl întâlnea în faţa lui de câte ori lăsa tocul ca să-şi aprindă o nouă ţigară.

într-un ceas, scrisese cinci pagini mari. De foarte mult timp nu mai cunoscuse o asemenea dispoziţie. Cartea i se înfăţişa acum întreagă, perfect încheiată. „Asta înseamnă cu adevărat inspiraţie!", îşi spuse zâmbind. Şi, din fericire, săptămâna aceea nu avea program; Lucia nu se întorsese de la Sinaia.

Aproape de amiază, numărând paginile scrise, se simţi deodată tulburat. Prea înaintase vertiginos. îi era teamă să

nu se fi lăsat antrenat de o falsă inspiraţie, de facilitatea care-l ameninţa întotdeauna după câteva ceasuri de lucru. Se apucă să recitească ultimele pagini. I se păreau admirabile. Totuşi, parcă ceva îl împiedica să continue.

Se apropie de fereastră şi întâlni strada, sticlind în lumină. Ce absurd! Să te închizi în casă pe o asemenea vreme!...

MIRCEA ELIADE

176

177

NOAPTEA DE SÂNZIENE

îşi puse repede haina, îşi căută pachetul de ţigări şi coborî cele trei etaje, aproape alergând. Când ajunse în grădină, îl îmbată aerul limpezit de ploaie, cu miros proaspăt de pământ. Dar parcă îl îmbăta şi mai mult cartea de care se despărţise de câteva minute. Pagina aceea neterminată îl chema înapoi. Şovăi pe trotuar, în faţa grădinii, apoi se hotărî şi porni agale către bulevardul Pake Protopopescu. Manuscrisul care-l chema înapoi, în birou, i se păruse un suflet străin care voia să pună stăpânire pe el, care voia să se substituie libertăţii lui. Grăbea pasul ca să-şi poată desprinde gândul de el.

în dreptul Foişorului, venind aproape alergând de pe bulevardul Ferdinand, îl acostă un necunoscut, nebărbierit de mai multe zile, cu mustaţa neagră, groasă, acoperindu-i aproape buza de sus şi cu ochelari fumurii. îi luă

braţul, plecă privirile în pământ şi-i şopti.

— Dumnezeu mi te-a scos înainte, domnule Viziru. Măreşte puţin pasul... Şi nu te uita înapoi. Mi se pare că sunt urmărit...

„Mă confundă cu el", înţelese Partenie, şi se întunecă. Parcă toată euforia din dimineaţa aceea dispăruse. Se trezi deodată aşa cum era de obicei ursuz, fără chef, obosit.

— Am auzit despre dumneata, continuă în şoaptă tânărul. Am auzit cât de bine te-ai purtat la Prefectură...

Partenie îşi retrase uşor braţul şi încetini pasul.

— Mă confundaţi, domnul meu, spuse. Probabil că mă confundaţi cu domnul Ştefan Viziru.

Tânărul se opri, tulburat. Dar în acea clipă zări un grup de trei bărbaţi, în macferlane şi cu pălăriile trase pe ochi, traversând strada în dreptul lor. Toţi îşi ţineau mâinile în buzunare.

— Vă rog să mă iertaţi, şopti el foarte încet, şi-şi trecu palma stângă peste buze.

încet, îşi strecurase mâna dreaptă în buzunar şi privi pe furiş înapoia lui. îi recunoscu îndată; erau aceiaşi care-l urmăreau de aproape un ceas. Trei agenţi. Grăbiseră şi ei pasul. Tânărul se apropie şi mai mult de zid. Nu slăbea din ochi grupul celor trei care traversau bulevardul. „Sunt încolţit!", îşi spuse. îşi simţea buzele uscate, aspre.

— Ce s-a întâmplat? întrebă mirat Partenie.

— Nimic... Nu mai e nimic de făcut acum!...

— Teodorescu! Ioachim Teodorescu! strigă unul dintre cei trei, fără să-şi scoată mâna din buzunar. Mult ne-ai mai dat de furcă, băiatule!...

Partenie întoarse capul să vadă cine vorbeşte. Dar în acea clipă Teodorescu începu să tragă. Partenie zări un bărbat aproape gras ducându-şi mâna la pântece, încovoindu-se şi căzând în genunchi, la câţiva paşi de el, pe marginea trotuarului. în clipa următoare auzi din toate părţile focuri de revolver. „Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat?", îi alerga, năucă, întrebarea în cap. Simţea cum i se înmoaie genunchii şi ar fi căzut dacă n-ar fi simţit deodată un junghi ascuţit deasupra inimii, urmat de un altul şi de un altul, fierbinţi şi totuşi foarte reci în acelaşi timp, într-o regiune pe care nu izbutea să şi-o precizeze. „Nu doare, gândi, nu poate fi grav."

Se mai trezi o dată într-un lac de sânge, pe trotuar, cu Ioachim alături de el, ţinând încă revolverul în mână şi cu un zâmbet crispat pe buze. „M-a confundat cu Viziru! i se lumină gândul. M-a confundat..." Observă atunci cum sângele se prelingea de sub mustaţa lui Ioachim, năclăind-o şi se simţi deodată foarte obosit. Ar fi vrut să închidă

ochii, dar nu mai putea.

— Nu mai vrea, maică, s-o ia! exclamase doamna Porumbache. Ne-a făcut de râs în mahala! De unde la început îi plăcuse fata — că e o fată frumoasă ca o cadra, şi cuminte, şi cultă; a fost şi la Universitate! — de unde îi plăcuse, şi s-au văzut de mai multe ori, într-o bună zi i s-a năzărit că nu-i mai place, şi-a rupt vorbele!...

Nepricopsita aia de Cătălina e de vină! Ea l-a îndemnat!... Târfa aia, bătu-o-ar nenorocul s-o bată!...

Doamna Porumbache plânsese ştergându-se cu şorţul la ochi şi-i vorbise de casele pe care le avea părinţii Theodorei. Câteva zile în urmă îl întâlni pe Biriş.

— Nu pot s-o iau pe Theodora, îi spuse. Este o fată tânără, frumoasă, destul de inteligentă. Nu am dreptul s-o nenorocesc. Eu am fost bolnav de piept. Şi nici acum nu sunt complet vindecat. Fumez prea mult, pierd nopţile, nu mă îngrijesc. Cum aş putea condamna o fiinţă tânără, care nu mi-a făcut nici un rău?...

— Atunci de ce-ai acceptat să te căsătoreşti? îl întrebă Ştefan. Biriş zâmbi lung, visător.

— Nu mă aşteptam să întâlnesc o fată ca ea, ca Theodora. Nu-mi închipuiam că oamenii pe care-i frecventează

mătuşă-mea au asemenea odrasle în familie. Eu credeam că-mi găseşte o bucătăreasă oarecare, o femeie nu prea tânără, grasă şi zdravănă, căreia să nu-i fie teamă de eventualii mei bacili. Cu o asemenea femeie violent carnivoră m-aş fi căsătorit bucuros. Ea i-ar fi ţinut companie mătuşi-mii, ne-ar fi supraalimentat, şi toată lumea ar fi fost mulţumită. Soţia ideală a unui belfer... Dar biata Theodora? Are numai 22 de ani şi a citit pe Rilke, deşi descinde dintr-o familie de vrednici măcelari. Dar cred că a trecut şi pe la ea tuberculoza, ca şi pe la noi. Nu o pot nenoroci...

Se opri, apoi îl măsură pe Ştefan din cap până în picioare, ca şi cum s-ar fi trudit să înţeleagă ce e schimbat în el.

— Dar cu tine ce e, de eşti atât de posomorât? îl întrebă brusc Biriş.

— M-au reintegrat la minister, spuse Ştefan cu un gest de mare plictiseală. De luni mă reîntorc la minister.

Reîncep aceeaşi viaţă. Mă obişnuisem să nu

MIRCEA ELIADE

178

mai fac nimic. Adică, adăugă el zâmbind dintr-o dată, îmi făceam fel de fel de planuri, unele mai frumoase ca altele. Aş fi vrut să mă stabilesc la ţară, ca Anisie, să mă împac cu Timpul...

Se despărţise de Biriş de vreun ceas şi se întorcea alene spre casă, când trecu alergând prin faţa lui un băieţaş cu ziarele de seară. Ştefan îl fluieră şi băiatul se întoarse în goană întinzându-i grăbit foaia. Pe prima pagină văzu anunţul morţii lui Partenie şi, alături, fotografia lui Ioachim Teodorescu, ciuruit de gloanţe, cu revolverul în mână

şi o dungă groasă de sânge prelingându-i-se pe bărbie. Ştefan se opri în mijlocul trotuarului. Când înţelese ce se întâmplase, simţi cum i se înmoaie picioarele şi fotografia lui Ioachim începu să-i tremure în faţa ochilor. Se aşeză pe cea dintâi bancă, răsuflă adânc şi-şi scoase batista, îşi frecă în neştire mâinile în batistă. Transpirase.

Avea mâinile umede, moi, lipicioase.

Rămase aşa multă vreme, fără gânduri. Se trezi deodată în întuneric. Apoi un felinar se aprinse stingher, la câţiva paşi de el. „Acum am fi fost cu toţii la Tokio", îşi spuse. Se ridică brusc şi se îndreptă spre casă. Ioana îl aştepta în hol, cu băiatul jucându-se pe covor în faţa ei.

— Ce ai? îl întrebă ea speriată.

— Sunt foarte obosit, îi spuse.

Trecu în baie şi începu să se spele. îşi frecă în neştire mâinile cu săpun. Se frecă şi pe faţă. în cele din urmă se răzgândi şi dădu drumul la duş. Ioana încercă uşa, dar era încuiată şi atunci bătu de câteva ori.

— Ce e cu tine? îl întrebă ea de mai multe ori.

— Nimic. N-am nimic... Aşteaptă-mă o clipă. M-am simţit obosit. Are să-mi treacă.

Târziu, după ce adormise copilul, Ştefan se apropie de ea şi-i puse mâna pe umăr.