— Asta nu pot semna, spuse el ferm. E o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea legionară. Nu mă pot desolidariza de ea dacă n-am fost niciodată legionar.
— E o simplă formalitate, vorbi inspectorul plictisit.
— E mai mult decât atât. De ce să mint spunând că nu mai sunt ceva care n-am fost niciodată?! Ceva care, de altfel, nu puteam fi, pentru că se opunea concepţiilor mele fundamentale, atât etice cât şi politice?!
— Cu atât mai bine. Tocmai asta îţi cerem şi noi să declari.
— Atunci lăsaţi-mă pe mine să scriu declaraţia. O critică sunt gata oricând să semnez, căci astea sunt părerile mele. Dar nu pot mărturisi că regret că am fost încadrat în Mişcarea legionară şi că de-aici înainte nu voi mai avea nimic de-a face cu ea.
— Asta e declaraţia tip, făcu inspectorul enervându-se. Dacă am lăsa pe fiecare să-şi rezume convingerile politice, unde am ajunge?
— Şi mai e încă ceva, stărui Ştefan. Eu sunt funcţionar de minister. Mi s-a dat o misiune în străinătate. Reprezint acolo, cum am mai reprezentat de atâtea ori, guvernul român. Mi s-a dat această misiune acum, când guvernul duce lupta contra legionarilor. Nu pot accepta să fiu considerat de şefii mei drept un om necinstit, care şi-a camuflat părerile politice până în ziua când a fost surprins; şi atunci cu o puţin onorabilă uşurătate, le-a renegat...
— Toate astea te privesc pe dumneata, spuse inspectorul apăsând pe buton. Dacă te răzgândeşti, spune plantonului şi te mai aduce o dată, să semnezi...
De atunci nu l-au mai chemat. Opt zile de la arestare, Ioana a putut să-l viziteze. I s-a dat voie să-i aducă
schimburi şi o masă rece. în faţa jandarmului şi-a păstrat liniştea. Era totuşi stingherită şi a vrut să-i vorbească
franţuzeşte. Jandarmul s-a apropiat brusc de ei, despărţindu-i.
— Vorbiţi româneşte!
Ioana i-a povestit tot ce aflase: la dosar sunt două acuzaţii grave: l-a întâlnit pe Teodorescu în Germania — şi avea două domicilii.
— Bine, dar nici o lege nu interzice să ai câte domicilii pofteşti! izbucni Ştefan exasperat.
— Are să iasă în curând o lege în acest sens, îl informă Ioana.
— Cu efect retroactiv?
Ioana ridică din umeri. Cele cinci minute trecuseră repede. Jandarmul se sculă de pe scaun. De-abia acum Ioana se sperie. Era gata să plângă. îl prinse în braţe, deznădăjduită.
— Cu cine să vorbesc?! Ce trebuie să fac?! întreba ea în neştire.
Vădastra îşi imaginase scena până în cele mai mici amănunte. „Regret, doamnă, îi va spune, dacă am fost silit să
procedez astfel. Viaţa nu cunoaşte legea onoarei. Dacă soţul dumneavoastră a preferat să lucreze cu nişte secături în loc să facă apel la colaboratori destoinici ca mine, oameni cu personalitate, am fost silit să-mi cer singur dreptul. Căci, stimată doamnă, nimeni mai mult ca mine n-are astăzi dreptul să stăpânească două milioane. Ce sunt două milioane la averea soţului dumneavoastră? Nimic! Pentru mine, ele înseamnă totul. De ce un om ca mine să muncească de dimineaţă până seara, cheltuindu-şi energia şi geniul în lucruri fără importanţă, în timp ce Bucureştiul geme de netrebnici şi învârtiţi, care nu mai ştiu ce să facă cu banii?!... Aşa că, vă rog, doamnă, să nu-mi vorbiţi mie de şantaj! (Ridicând tonul): Nu eu sunt acela care şantajez, ci eu am fost şantajat din momentul în care am descins în acest Bucureşti al dumneavoastră, eu, băiat de ţăran, şi nu mă sfiesc, doamnă, să vă
mărturisesc că sunt fiu de ţăran, că mă mândresc cu această descendenţă, că altul în locul meu..."
îşi întrerupse firul gândurilor trezindu-se ajuns acasă. Chemă ascensorul şi privi câteva clipe holul cu o atenţie ciudată, parcă atunci l-ar fi văzut pentru întâia oară. Şi îndată ce intră în cameră, se repezi la birou, descuie sertarul şi pipăi cu mâna, tremurând, către fund. Cutia era acolo; nu umblase nimeni. Oftă
MIRCEA ELIADE
142
143
NOAPTEA DE SÂNZIENE
liniştit şi se pregăti de aşteptare. „în noaptea asta trebuie să vină, îşi spuse el. Trebuie să vină..."
îşi scoase monoclul, aşezându-l cu mare grijă pe măsuţa de lângă pat, şi se întinse în fotoliu pregătindu-se să
aştepte. Timpul începu să se scurgă cu o lâncedă, morocănoasă monotonie. Auzea, din când în când, bătaia orologiului în depărtare. Dar, cu cât înainta în noapte, cu atât clipele păreau mai lungi. Se hotărâse la început să
vegheze noaptea întreagă, dar după câteva ceasuri, îşi spuse că precauţia aceasta nu mai are rost, căci dacă
necunoscuta n-a plecat până acum, nu va pleca decât dimineaţa. Şi, cu un oftat de plăcută oboseală, se întinse mai comod în fotoliu, îşi scoase cravata, şi se culcă.
Se trezi de mai multe ori, ultima oară pe la şase dimineaţa, şi simţi cum începe să-l cuprindă o stranie nelinişte.
Se ridică din fotoliu cu mare grijă să nu scârţâie parchetul şi începu să-şi facă, sumar, toaleta. îşi umezea necontenit buzele şi-şi trecea mâna prin păr. Se simţea tot mai emoţionat.
Când auzi uşa de la odaia locotenentului deschizându-se, se rezemă palid de muchea biroului. Acum!... Dacă o ia şi pe ea, sunt pierdut!... Dar distingea destul de limpede paşii lui îndreptându-se spre baie. îl auzi câteva minute în urmă pe soldat pregătindu-i laptele. Apoi, la opt fără douăzeci, aşa cum se întâmpla în fiecare zi, Băleanu plecă. Spiridon rămase mult timp nemişcat, rezemat de birou, răsuflând cu gura întredeschisă, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească ceva anevoie de regăsit într-o minte răvăşită. Târziu, oftă adânc şi trase sertarul biroului.
Scoase cutia ascunsă cu atâta grijă şi verifică încă o dată resorturile aparatului. Apoi îl aşeză pe birou, la îndemână, îşi refăcu cravata, îşi trecu încă o dată mâna prin păr şi-şi fixă monoclul. Se apropie de uşă şi ascultă.
Nici un zgomot pe coridor. Ordonanţa, respectând ordinele, nu ieşea din bucătărie înainte de unsprezece dimineaţa. Spiridon se reîntoarse lângă birou şi se aşeză să aştepte pe scaun, cu ochiul la aparat. îl încercase numai de câteva ori, dar nu se îndoia că i-a învăţat meşteşugul. îl privea în neştire. Uneori îl străbătea o uşoară
teamă: „Numai dacă aş avea lumină bună în antret..."
Auzind uşa de la dormitor deschizându-se, sări în picioare, smuci aparatul de pe birou şi apucă clanţa. în clipa următoare se afla pe pragul odăii lui, cu aparatul de fotografiat tremurându-i în mână, luând fotografie după
fotografie, în faţă, înmărmurită, stătea o femeie tânără, destul de modest îmbrăcată, fără pălărie, care-l privea speriată, neîndrăznind să-şi ascundă capul.
— Nu vă supăraţi, doamnă, începu Vădastra cu o voce uscată de emoţie. Vă rog să veniţi pentru câteva clipe în biroul meu, în biroul unui avocat. Am să vă comunic lucruri de cea mai mare importanţă pentru dumneavoastră...
