— Acelaşi lucru mi l-a spus şi Ciru Partenie, după ce m-a ascultat, continuă Bibicescu. Reîntâlnindu-l, câteva săptămâni în urmă, mi-a mărturisit că scrie o piesă şi că o scrie gândindu-se la mine. I-aş fi pus-o eu în scenă, şi tot eu aş fi jucat rolul principal... Din câte mi-a spus, am înţeles că problema era tocmai asta: spectacolul, actorul, Timpul...

— De ce-o fi intitulat-o, atunci, Priveghiul? întrebă timid Ştefan. Bibicescu ridică din umeri.

— Toate titlurile lui sunt camuflări, spuse. Era un ins foarte ciudat... Tăcură câteva clipe toţi trei.

— Mă întreb unde ar putea fi piesa? vorbi Ştefan. Cine o fi prietenul căruia i-o dăduse s-o citească?...

— Nu cumva crezi că piesa e la mine? întrebă Bibicescu dându-şi puţin capul pe spate, ca şi cum ar fi vrut să-l privească mai bine.

— Sperasem asta o clipă, mărturisi Ştefan. Şi acum sunt din nou dezorientat... Nu mai ştiu unde s-o caut.

1X3

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Bibicescu se ridică de la birou şi se opri în faţa lui Ştefan.

— Dar în fond, de ce te interesează atât de mult pe dumneata piesa asta a lui Partenie? A mai scris şi alte piese.

A publicat vreo cincisprezece cărţi. Reciteşte-le şi ai să-i pătrunzi mai bine opera, decât umblând după un manuscris a cărui existenţă e incertă!...

Ştefan tăcu, încurcat. Apoi îşi înălţă încet privirile şi le opri în ochii celuilalt.

— E la mijloc mai mult decât o curiozitate literară, spuse. De când a fost împuşcat Partenie, nu mai pot dormi.

Din când în când, vine un intern şi-mi face o injecţie. Dorm atunci 24 de ore în şir. Dar nu e somn ăsta; e o cloroformizare, e un leşin... Acum o săptămână am auzit de piesa lui Partenie. M-a atras titlul: Priveghiul. Asta fac eu, de la moartea lui, întruna: priveghez!... Dar de ce? şi până când? Nu înţeleg nimic...

Plecă din nou privirile şi-şi trecu palma pe frunte. Lumina scăzuse în odaie, şi figura lui începea să capete un luciu mat, cenuşiu.

— Mi-am spus că, poate, voi afla dezlegarea citindu-i piesa, continuă văzând că ceilalţi nu spun nimic. Ştiţi, vieţile noastre au fost întreţesute într-un chip destul de curios. S-ar putea ca aceeaşi neînţeleasă solidaritate să se prelungească şi după moartea lui...

în seara aceea, Biriş renunţase să mai pună problema Cătălinei şi plecase o dată cu Ştefan. După obiceiul lui, Bibicescu îi conduse până în prag, apoi închise uşa fără să spună vreun cuvânt.

— îmi pare rău de tine, îi spuse când ajunseră pe trotuar, dar am impresia că vrei să te mistifici. Ai avut un şoc nervos pentru că Partenie a fost împuşcat din cauza ta. Ar trebui să te odihneşti câteva zile. Are să-ţi treacă...

Ştefan nu-i răspunse imediat. îşi frecă mult timp ochii cu podul palmei, apoi îşi ridică gulerul de la pardesiu, deşi seara era destul de caldă.

— E altceva la mijloc, spuse el. Simt că e o taină şi nu o înţeleg. Mi s-a făcut un semn şi nu ştiu cum să-l dezleg...

„Camera Samba", îşi aminti Biriş. Simţi deodată o pornire răutăcioasă împotriva omului de lângă el. „Pictura care nu se poate vedea şi celelalte. False naivităţi şi superstiţii întârziate. Ce ghinion că tocmai astăzi i-a venit să-l caute pe Bibicescu. Diseară, în garsoniera Cătălinei, aş putea totuşi încerca. După aceea, se va hotărî chiar ea să-i spună, să-l lase."

— Ar trebui să te internezi într-o clinică, vorbi absent. O insomnie ca a ta trebuie tratată radical...

— Mai e ceva care-mi scapă, spuse Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit. De ce şi-o fi intitulat ultima lui piesă

Priveghiul?...

„De unde să ştie el că va fi ultima lui piesă?", ar fi vrut să exclame, sarcastic, Biriş, dar îşi aminti că în seara aceea nu va putea trece pe la Cătălina. După

MIRCEA ELIADE

184

teatru, ea şi Bibicescu rămâneau în oraş, invitaţi de Mişu Weismann. „Poate am să încerc mâine seară." Se trezi deodată abătut, plictisit, fără chef.

Când îi strânse mâna lui Ştefan, la despărţire, văzu cum îi caută, avid, ochii şi-i păstrează lung în bătaia privirilor lui arse.

— Face un complex de culpabilitate, îi spusese Ioanei câteva zile în urmă. Ar trebui internat într-o clinică.

O vedea a treia oară pe Ioana. Parcă era şi ea bolnavă, cu gândurile rătăcite.

— Eu ştiu ce-ar trebui să-i spun, şopti cu un zâmbet trist, misterios. încă nu am curajul, dar într-o zi am să mă

hotărăsc... Trebuie să-i spun...

„L-o fi iubit, oare, pe Partenie?", se întrebase Biriş coborând scările. Nu mai semăna acum cu femeia pe care o cunoscuse el cu puţine luni înainte, când sunase într-o dimineaţă la uşă ca să afle veşti despre Ştefan. — Trebuie să sosească de la o zi la alta! exclamase ea din prag. îl aştept în fiecare zi; trebuie să sosească. La ora asta ar putea fi în tren sau chiar la gară, deja sosit... Avea gesturi moi, rotunde, pe care nu izbutea să le tulbure nici o emoţie. Plutea pe figura ei întreagă o nobilă mândrie. Avea o frumuseţe străină, aproape singulară, alcătuită din secrete asimetrii. „Nu seamănă cu o soţie, reflectase el atunci. De aceea i-a plăcut atâta lui Partenie, ca să se logodească; el, ale cărui eroine devin personaje interesante în măsura în care îşi ratează căsătoria..."

Acum parcă nu mai era aceeaşi femeie. Nu era îmbrăcată în negru, dar dobândise expresia femeilor în doliu pe care le întrezăreşti uneori pe stradă; o nedefinită, bolnavă paloare a obrajilor, ochii stinşi, pleoapele uşor umflate.

Şi o derutantă absenţă în priviri, în gesturi, ca şi cum n-ar mai îndrăzni sau n-ar mai putea să facă aceleaşi mişcări ca mai înainte. „Toate acestea din cauza lui Partenie sau pentru că îi e teamă de Ştefan, îi e teamă să nu-l piardă pe Ştefan?", se întrebase el de mai multe ori.

Două zile în urmă Viziru fusese internat. Biriş se dusese să-l vadă.

— Mi-e foarte frică, şoptise Ioana întâmpinându-l pe culoarul clinicii. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi... Spune-i şi dumneata că a dispărut, că manuscrisul a dispărut fără urmă...

Intrând, i se păru că Ştefan încearcă să zâmbească şi îi fu milă de el. îmbătrânise deodată, în câteva zile. Ochii i se adânciseră în orbite şi pleoapele, însângerate, abia le mai putea păstra întredeschise. Tâmplele erau supte, umbrite. Obrazul părea fumuriu, ca şi cum ar fi fost uns cu scrum de ţigară. — Să ştiţi că e grav, le spusese, în acea seară, la masă. Bibicescu ridicase plictisit din umeri. Cătălina îl privi zâmbind. — De ce zâmbeşti? o întrebă

el. — întreabă-l pe Dan, răspunsese evaziv Cătălina. Poate că dacă află că Viziru e pe moarte, are să-ţi spună... El se întoarse brusc spre Bibicescu. — Ce sunt misterele astea de prost gust? Dacă ştii ceva de manuscris, spune!...

— Nu era vorba de manuscris, îl întrerupse Cătălina. Era vorba de cu totul altceva...

185

NOAPTEA DE SÂNZIENE

A doua zi, Ioana îl aştepta pe o bancă în grădina clinicii. îi făcu semn de departe, cu mâna. Părea mai liniştită, aproape senină, deşi o mare oboseală străbătea încă în glasul şi în privirile ei.

— M-am hotărât şi i-am spus, începu ea foarte încet îndată ce se aşeză lângă ea pe bancă. L-am minţit. I-am spus că ştiu ce-a scris el în Priveghiul, că mi-a povestit-o chiar el, Ciru, când a venit să mă vadă. Dar nu e adevărat. Nu mi-a spus nimic. L-am minţit. Dar acum, doarme...

Se întoarse spre el şi-i zâmbi. Biriş observă că ochii ei sunt încă înlăcrimaţi şi-şi ascunse stânjenit privirile.

— Am să-ţi povestesc ce i-am spus, continuă Ioana cu căldură. Dumitale trebuie să-ţi povestesc. Dar nu aici. S-a făcut frig...

Au plecat pe bulevard să caute o cofetărie.

— Nu aici, spuse Ioana. Am fost odată aici cu el, cu Ciru... Cofetăria în care au intrat era modestă, întunecată, pustie. Biriş-îşi aminti

că nu are destui bani şi, după o scurtă ezitare, îi mărturisi.