— Dar n-am aproape nimic cu mine. Nici bani, nici haine...
— O să le primiţi mai târziu.
Cinci minute înainte de miezul nopţii, uşa se deschise din nou. în prag se aflau doi jandarmi cu puşti mitraliere şi câţiva agenţi în civil. Coridoarele erau puternic luminate. în curtea interioară a Prefecturii două faruri îşi concentrau bătaia asupra unei camionete deschise.
Zări stând de vorbă cu unul dintre şoferi pe inspector. O clipă se gândi că ar fi trebuit să se apropie de el şi să
protesteze. Totul i se păru însă zadarnic, îl dureau ochii de bătaia farului şi se gândi cu voluptate la întunericul dinlăuntrul camionetei. De 20 de zile nu mai cunoscuse răcoarea întunericului. Urcându-se în camionetă auzi orchestra grădinii de alături cântând Cer albastru. Cu o lanternă de buzunr, un agent îi indică locul, lângă
ferestruică. Mai erau şi alţi arestaţi în camionetă. Când agentul coborî, cineva din spatele lui îi şopti:
— Trăiască Legiunea şi Căpitanul! El se întoarse politicos şi răspunse:
— Bună seara!
Maşina porni brusc şi farurile se stinseră. Cu bătăi de inimă Ştefan se pregătea să privească pe fereastră. Un agent se aşezase lângă el. Pe fiecare banchetă se afla, de altfel, alături de arestaţi, câte un agent îmbrăcat în civil, în fund, şi în faţă, se aşezaseră cei patru jandarmi cu puştile mitraliere.
Calea Victoriei, traversată o clipă, în mare viteză, i se păru feerică. Dar camioneta o coti repede pe străzi lăturalnice. Odată ajunsă în şosea, mări viteza. Ştefan privea pomii care apăreau şi dispăreau vertiginos în farurile camionetei. Puţin după Snagov, începu să se desprindă o umbră, în mijlocul şoselei. Inspectorul de lângă
şofer şopti ceva jandarmilor şi aceştia îşi apucară strâns puştile mitralieră. Agenţii îşi scoaseră la rândul lor revolverele. Ştefan nu înţelegea ce se întâmplă. Auzi în spatele lui pe cineva care încerca să şoptească.
— Vorba! strigă neaşteptat de aspru unul dintre agenţi.
Camioneta îşi mări încă şi mai mult viteza. Dar, brusc, cu un gâfâit metalic, frână. Ar fi riscat, altmineri să cadă
în şanţ. De-a lungul şoselei se aflau răsturnate o maşină şi o căruţă pe jumătate sfărâmată. Un cal, rănit, necheza în şanţ. Inspectorul sări jos, cu revolverul în mână, însoţit de cei doi jandarmi.
MIRCEA EL1ADE
148
149
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Prefectura poliţiei! strigă el.
Din întuneric apăru o femeie cu bluza sfâşiată, murdară de praf pe obraji, urmată de un ţăran şchiopătând care gemea isteric.
— ... Accident... logodnicul meu..., înţelese Ştefan.
Când femeia trecu din nou prin faţa farului îi zări gâtul însângerat. Şi atunci, brusc, o recunoscu. Era Ileana. Voi să se ridice. Agentul îi cuprinse grumazul cu braţul stâng, şi-i propti revolverul între coaste.
— E o prietenă a mea, se bâlbâi Ştefan. Voiam să ştiu ce s-a întâmplat... Agentul îşi luă braţul din jurul grumazului, dar continua să-i ţină revolverul
în coastă.
— Un accident... I-a omorât logodnicul... Asta-i tot...
încă doi agenţi coborâră din camionetă, şi ajutară să dea la o parte maşina răsturnată.
— Scuzaţi, doamnă, auzi Ştefan glasul inspectorului. Suntem în misiune... Nu putem lua pe nimeni... Vom anunţa la Ploieşti şi maşina Prefecturii şi ambulanţa sosesc în maximum o oră...
— ... poate mai trăieşte, şopti Ileana.
— Aferim!... A murit pe loc!... Să nu vă faceţi nici o iluzie... Camioneta porni cu un horcăit prelung. Ştefan închise ochii. O amărăciune
fără sfârşit îi pătrunsese deodată în suflet. I se păreau toate lucrurile fără sens, fără interes. Aproape că îi era indiferent ce se întâmplă cu el. Nu-l trezi nici frigul Carpaţilor, nu-l emoţiona nici şoseaua Predealului atât de scumpă, legată de amintirile atâtor ani din viaţa lui. I se păru curios când auzi pe cineva dinapoia lui şoptind:
— ... Miercurea Ciucului...
îşi aminti atunci, cu indiferenţă, că citise în ziare că acolo, la Miercurea Ciucului, fusese instalat lagărul de legionari. Nici măcar nu-i era somn, deşi îşi simţea trupul sfărâmat de oboseală. La răsăritul soarelui, pătrunzând în pădurile Ciucului, zări o căprioară fugind speriată din faţa camionetei şi zâmbi aproape fără să-şi dea seama.
După o bătaie scurtă în uşă, Băleanu intră.
— Vădastra, spuse apropiindu-se, avem ceva de vorbit amândoi.
— Poftim! întâmpină Spiridon ridicându-se din fotoliu. La dispoziţie. Locotenentul rămase în mijlocul odăii, privindu-l fix, nehotărându-se să
înceapă. Era mai palid, cu o cută adâncindu-i,-se între sprâncene. Spiridon îşi simţea răsuflarea accelerată, buzele uscate şi gâtlejul fierbinte. îl privea şi el, lung, şi parcă i se părea mai mare şi mai puternic ca de obicei. începu să
tremure uşor, ca încercat de friguri.
— Ce mai faci?! întrebă el deodată, încercând să zâmbească. Nu te-am mai văzut de mult... Nu vrei să stai jos?!
Rostise ultimele cuvinte zgâlţâit de emoţie, muşcându-şi şi umezindu-şi buzele cu furie. Locotenentul continua să-l privească, pălind parcă şi mai mult.
— ... A început să se răcorească! şopti Spiridon înghiţind anevoie. De la o zi la alta a venit toamna...
