— Ai dreptul, adăugă Băleanu mai stins. Să nu spui că sunt laş! Uite, trage!... Dar Spiridon nu îndrăznea să-l apuce. După câteva secunde, locotenentul
se apropie de birou şi aşeză revolverul, cu mânerul spre Spiridon, pe colţ. Mâna îi tremura. Se făcuse şi el foarte palid.
— Vezi că e încărcat, repetă el plecând privirile şi depărtându-se de birou. Trage... Ai dreptul!...
Vădastra îşi umezi buzele şi, dintr-un salt, apucă revolverul. I se păru nefiresc de greu. îi fu frică să pună degetul pe trăgaci şi-l ţinea cu ţeava în jos, strângând mânerul. Tremura atât de tare încât curând fu silit să-l apuce cu amândouă mâinile. Revolverul era tot mai greu şi răceala ţevii pe care o atinsese cu degetele îl cutremură. „îl omor! îl omor!", îşi asculta Spiridon strigătul. Locotenentul se depărtase, apoi se oprise pe loc, cu capul plecat, cu mâinile la spate, ca un condamnat, aşteptând. Vădastra voi să ridice revolverul şi să tragă, dar braţul drept îi înlemnise din umăr şi oricât s-ar fi trudit, nu-l mai putea urni. O furie cumplită îl năpădi atunci din nou, împotriva lui Băleanu, împotriva lui însuşi, împotriva revolverului care-i tremura în mâini.
— Ieşi afară! urlă el deodată cu un glas poruncitor. Ieşi afară!... Băleanu ridică ochii. Era atât de palid încât lui Spiridon îi fu frică şi zgâlţâi
încă o dată revolverul.
— Ieşi afară că trag! răcni el cu o voce sugrumată de spaimă. Te împuşc ca pe un câine!...
îşi muşcă buza ca să se trezească. Braţul drept îi amorţise de-a binelea şi dacă nu l-ar fi sprijinit în palma stângă, revolverul ar fi alunecat pe covor. Băleanu privi toate acestea cu un ochi rătăcit şi un zâmbet de mare blândeţe îi lumină faţa. Răsuflă uşurat şi se îndreptă spre uşă.
— Ieşi afară! mai strigă o dată Spiridon.
Când auzi uşa închizându-se înapoia locotenentului, Vădastra îşi simţi deodată braţul drept însufleţit şi ridică
tremurând revolverul. Dar în aceeaşi clipă înţelese că e prea târziu. Rămase câtva timp nemişcat, privind
revolverul, umezindu-şi buzele. De pe frunte începu să se scurgă broboane de sudoare şi părul şi-l simţea ud. O
nemărginită tristeţe îi înmuie atunci inima. Obrazul pălmuit îi ardea din ce în ce mai fierbinte.
— Am să-l distrug! şopti el privind năuc către un colţ al odăii. Am să-i distrug pe toţi!...
MIRCEA ELIADE
152
Dar emoţia îl doborî şi începu să plângă, liniştit, lacrimile alunecându-i peste pleoapă şi amestecându-se cu picăturile de sudoare.
— Am să-i distrug! repetă el înghiţind greu ca să-şi stăpânească plânsul. Am dă-i distrug până la unul!...
îşi trecu revolverul în mâna stângă, iar cu palma dreaptă începu să-şi şteargă lacrimile care îi năvăleau abundente şi fierbinţi.
— ... Până la unul! şuieră el din nou, printre dinţi.
Dar nemaiputându-se stăpâni, aşeză revolverul pe birou, de unde îl luase, şi se trânti în fotoliu, cuprinzându-şi faţa în palme, abandonându-se plânsului.
— ... O să vadă ei, mai târziu!... rostea printre suspinuri. O să vadă ei!... N-o să iert pe nici unul!... Am să-i împuşc pe toţi ca pe nişte câini!...
Ştergându-şi faţa de lacrimi, dădu de ochiul de sticlă prost aşezat şi şi-l scoase. II păstră multă vreme în pumn, frecându-l în neştire. îl simţea rece, dur, nepăsător.
V
„Vasăzică, tot s-a logodit", îşi repetă încă o dată Ştefan după ce făcuse înconjurul lagărului. Era o clădire impozantă, o fostă Şcoală de Agricultură, aşezată la poalele unui deal, cu spatele la pădure. în faţă se întindea câmpia; departe, în zare, se profilau munţii Odorheiului. Locul lăsat liber pentru preumblarea deţinuţilor era destul de îngust. La zece metri de la zidurile Şcolii se ridicau barierele de sârmă ghimpată. Ştefan numără încet, fără nici o curiozitate, jandarmii înarmaţi cu puşti mitraliere, care-l priveau ca şi cum nu l-ar fi văzut, de dincolo de sârme; erau şase jandarmi şi un plutonier. „S-a logodit", îşi spuse şi se hotărî să se întoarcă.
Din cei vreo trei sute de legionari internaţi, majoritatea erau intelectuali, dar îşi lăsaseră aproape toţi să le crească
barba şi cum după trei, patru luni de lagăr hainele li se trenţuiseră, Ştefan anevoie îi deosebea unii de alţii. Se plimbau în grupuri, priveau peste sârme, către munţi, discutau.
— Sunteţi gazda lui Ioachim? îl întrebă în şoaptă un bărbat înalt, cu o imensă barbă neagră, apropiindu-se de el şi luându-i braţul.
— Nu sunt legionar, se grăbi să spună Ştefan corect, aproape cu răceală. E o confuzie la mijloc. Am fost adus aici printr-o confuzie. Politiceşte, sunt chiar adversarul ideilor dumneavoastră.
Omul cu barba neagră îl privi lung, zâmbind stânjenit. îi lăsă braţul, dar nu ştiu ce să facă cu mâinile şi începu să
şi le frece. Apoi, brusc, ruşinat, şi le ascunse în buzunar.
— ... Regret, evident, că sunteţi aici, între sârme, continuă Ştefan încurcat. Omeneşte, evident, vă
compătimesc... Dar n-aş vrea să plutească nici un echivoc. N-am absolut nici o simpatie pentru ideile şi metodele dumneavoastră politice. Sunt exact opusul dumneavoastră... Evident, se grăbi să adauge, în ce priveşte MIRCEA ELIADE
154
lupta dumneavoastră cu poliţia sunt neutru. Am faţă de poliţie aceeaşi aversiune pe care o am faţă de fascism...
— înţeleg, spuse bărbatul cu barbă şi zâmbi din nou, încurcat. Ştefan simţi o subită simpatie pentru el.
— Azi-noapte, adăugă el deodată, cu o neobişnuită căldură în glas, pe şosea, puţin înaintea noastră s-a întâmplat un accident. A fost omorât logodnicul unei prietene a mele...
— Am auzit, vorbi celălalt. Mi-au spus băieţii. Era un căpitan.
— Un căpitan? repetă Ştefan aproape fără să-şi dea seama. Era logodnicul prietenei mele...
Se trezi mai târziu singur, lângă sârme. Se întoarse agale şi se urcă în camera lui. Era o încăpere destul de mică
