— Te implor! strigă ea cu un glas sugrumat. Te rog. Te implor! Nu face asta!... Am să mă omor!

încercă încă o dată să se smulgă de sub trupul lui şi, desprinzându-şi genunchiul, Biriş întrevăzu până foarte sus ciorapul şi pielea palidă, aproape ireală, a coapsei.

— Te implor! şoptea ea în neştire.

— Te iubesc! vorbi el înfundat. Vreau să fii femeia mea, soţia mea! Te iubesc!...

MIRCEA ELIADE

188

189

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Lasă-mă, spuse ea foarte încet. E groaznic!...

Biriş şovăi câteva clipe, cu gura foarte aproape de gâtul ei, apoi îl cuprinse deodată o cumplită ruşine, amestecată

cu milă, de el însuşi — şi se ridică de pe divan. Se împletici în firul lămpii cu abajur, dar ajunse până la fotoliu şi-şi rezemă mâna de spetează. Răsufla greu, cu zgomot. îşi trecu degetele prin păr, apoi îşi refăcu cravata.

— Te rog, iartă-mă! şopti Cătălina. Nu pot. Te iubesc prea mult, te iubesc ca pe un frate!...

Când întoarse capul s-o privească, o zări în mijlocul divanului, cu faţa prinsă între palme, cu părul căzându-i peste frunte, peste braţe, aproape auriu în bătaia lămpii. Se îndreptă atunci spre uşă.

— Ce faci? îl întrebă Cătălina, ridicându-şi faţa din palme. Unde te duci?

— La dame, spuse Biriş în faţa uşii, fără să se întoarcă. Asta-i destinul meu, destinul oricărui belfer: să se ducă

la dame...

— Petre! îl strigă speriată Cătălina. Petre!...

Se opri şi-şi mai trecu o dată mâna peste cap, oprindu-şi-o o clipă în creştet. Ruşinea, mila de el însuşi, lăsaseră

loc unei porniri de ură care-i ardea pieptul; o simţea cum urcă fierbinte, din măruntaie, şi cum i se opreşte în piept, ura aceea fără nume, ca un jăratic.

— Te implor, rămâi! o auzi din nou, rugătoare. N-am să mai mă gândesc niciodată... E ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămâi!...

Cu un zâmbet sleit pe obraji, se întoarse, fără grabă, privind-o în treacăt, peste umăr, şi se aşeză în fotoliu. începu să-şi caute pachetul cu ţigări. Cătălina rămăsese în mijlocul divanului, cu fruntea plecată.

— La dame, vorbi din nou Biriş desfăcându-şi nervos, tremurând, pachetul cu ţigări. Că sunt profesor de filosof ie. Intelectual distins. Dacă măcar ar fi avut coana Viorica o servitoare tânără, m-aş fi culcat cu ea. Aşa se culcă

intelectualii: cu servitoarele. Dar eu trebuie să mă duc la dame. Femeia pe care o iubesc...

„... Mă platonicianule, îi spusese într-o seară Bursuc, în pragul cafenelei, cu glasul lui gros, vulgar, mă

idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă?!..." „Târfa aia de Cătălina, aia ţi-a mâncat capul, maică!

se lamenta coana Viorica, nepricopsita aia de se-ntinde cu toţi bărbaţii..." „Ei şi? îşi repetase el de nenumărate ori, ei şi? E femeia pe care o iubesc..."

— ... Se culcă cu alţii, cu ăi proşti, cu ăi cu bani, continuă el mai înfundat, gata să izbucnească. Femeia pe care o iubesc este şi ea intelectuală, e damă de lux; se culcă numai cu cine a apucat, cu un nătărău care se dă drept nebun ca să pară interesant şi cu oricine altul o plăteşte gros!...

— Petre! ţipă Cătălina ridicând fruntea, cu un ţipăt scurt, deznădăjduit, ca şi cum ar fi fost rănită.

— Aşa se spune în oraş, continuă el placid, înghiţind anevoie, cu gura uscată, aşa spun toţi. Că te culci pe parale!...

Cătălina îşi plecă din nou fruntea şi-şi ascunse capul în palme.

— Eu, care te iubesc, trebuie să mă duc la dame, continuă. Căci şi tu mă iubeşti. Mă iubeşti, din nenorocire, prea mult. îmi ceri să te respect...

Se opri deodată, ca şi cum s-ar fi înecat cu fumul de ţigară, apoi izbucni într-un râs răguşit, repede înăbuşit de tuse. Tuşi aşa multă vreme cu ochii înlăcrimaţi, apoi îşi scoase batista şi scuipă, de mai multe ori, cât putu mai zgomotos.

— ... Să te respect! repetă el şi începu din nou să râdă. Aşa cum făcea Ştefănescu! Sau n-ai auzit de Ştefănescu şi de femeia pe care el o respecta?

Se întrerupse ca şi cum ar fi aşteptat să spună Cătălina ceva. Dar ea continuă să tacă, ţinându-şi capul între palme.

— Asta se petrecea acum patru ani, când eram la Braşov, începu el bine dispus. Locuiam la hotel. Odată, târziu noaptea, am auzit glasuri în odaia vecină. „Iar a venit o pereche", mi-am spus. Asta se întâmpla destul de rar la Braşov, dar se întâmpla totuşi. Veneau perechi de la Bucureşti, de la Cluj. Dar de data asta nu se întâmpla nimic alături. Şoapte, sărutări şi iar şoapte şi atâta tot. Am adormit. Şi deodată m-a deşteptat ţipătul femeii de-alături.

Era un strigăt ascuţit, exasperat, de femeie isterică. „Violează-mă, Ştefănescule, şi nu mă mai respecta! Violează-mă!..."

Izbucni într-un râs nestăpânit şi trupul i se zguduia ca săltat de nesfârşite sughiţuri. O văzu pe Cătălina ridicându-şi capul din palme. Avea ochii uscaţi, indiferenţi, şi-l privea ca şi când s-ar fi întrebat ce se întâmplă cu el.

— Cu mine se petrec lucrurile întocmai pe dos, reluă el după ce-şi potoli râsul. Tu ar fi trebuit să strigi: Respectă-mă, Petrache, şi nu mă viola! Respectă-mă că eu nu sunt curvă de rând. Eu sunt femeia pe care o iubeşti, fiinţa la care te gândeşti întâi când te trezeşti, dimineţile, fiinţa la care te gândeşti când te lupţi cu somnul, nopţile. Respectă-mă! şi când te-apucă dorul de mine, du-te la dame!... Eu trebuie să mă culc cu geniul pustiu, cu Bibicescu, omul care mi s-a părut că-l iubesc pentru că am înţeles că e o perfectă nulitate, şi cu care continuu să mă culc pentru că, la 19 octombrie, am întâlnit pe Buddha!... Ce porcărie! exclamă el ridicându-se brusc din fotoliu. Ce sinistră porcărie!...

Se îndreptă din nou, cu pasul greu, hotărât, spre uşă. Dar în acea clipă Cătălina îl strigă şi se coborî repede, speriată, de pe divan.

— Rămâi, îi spuse ea. Rămâi!...

Biriş întoarse capul. O văzu cum începe să se dezbrace, grăbindu-se, tremurând, neştiind ce să scoată mai întâi: bluza, ciorapii, fusta. îşi descheiase hi uza, începu să-şi descheie nasturii de la fustă apoi renunţase, prea nerăbdătoare,

MIRCEA ELIADE

190

şi ridicându-şi fusta, începu să-şi scoată ciorapii. Cu gesturi scurte, băieţeşti, îşi zvârlise, unul după altul, pantofii. Biriş o privea.

— Rămâi, vorbea ea repede, rămâi să dormi cu mine. Uite, mă dezbrac. Să nu spui că n-am vrut să-ţi fac plăcerea asta. Culcă-te cu mine...

O văzu cum rămâne în combinezon, ferindu-se să-l privească, tremurând, cu o mână pe piept.

— Lasă, nu te mai osteni, spuse în cele din urmă Biriş. Bagă-te în pat că ai să răceşti. Noapte bună!...

— Petre! îl strigă ea. Nu mă lăsa! Mi-e frică, singură!...

— Poate că am să vin să mă culc mâine, spuse Biriş, deschizând uşa. Om vedea! Cine ştie ce se mai poate întâmpla până mâine!...

închizând uşa în urma lui şi coborând grăbit scările, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu alerge după el, o vedea încă, aşa cum o lăsase, în mijlocul camerei, aproape goală, implorându-l să rămână, să se culce cu ea, vedea încă