— Am să-ţi dau o veste tristă, spuse. A murit Ciru Partenie.

— Nu se poate! şopti înspăimântată Ioana, şi-şi duse palma la gură, ca şi cum şi-ar fi sugrumat un ţipăt.

— A fost împuşcat din greşeală, continuă Ştefan strângându-şi mâna pe umărul ei. Era cu Ioachim Teodorescu şi l-au împuşcat şi pe el, pe Partenie... Uite, citeşte jurnalul...

O privea citind, îi urmărea ochii holbaţi sorbind rândurile acelea sinistre şi îşi aminti de Japonia, îşi aminti că

luni trebuie să se prezinte la minister. „Câte zile pot rămâne aici? îl întreba Ioachim Teodorescu. Pot rămâne până

luni?..." Luni trebuie să se prezinte la minister. „Să te pregăteşti de plecare, îi spunea secretarul general. Nu se ştie ce va mai fi până la toamnă..." Simţi că Ioana e gata să leşine şi o ajută să se întindă pe canapea. Nu plângea, ea care era gata să plângă oricând.

179

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Biriş a rupt logodna, vorbi el deodată. Nu se mai însoară...

— Te rog, lasă-mă o clipă, şopti Ioana. Numai oclipă...

— Cred că ai înţeles ce s-a întâmplat, continuă Ştefan. Ioachim Teodorescu nu-l cunoştea. L-a confundat cu mine.

Ioana îşi ridică fruntea şi-l privi, înspăimântată, cu palma la gură.

— Din cauza mea l-a împuşcat, continuă Ştefan. L-a confundat cu mine. într-un anumit sens, eu l-am omorât.

VI

Biriş se ridică extenuat de la masa simplă, de brad, pe care o transformase în birou, şi ieşi pe balcon. Soarele se oprise parcă drept în faţa camerei lui, şi totuşi era frig; ninsese cu câteva nopţi mai înainte. Privi mult timp, pe deasupra brazilor, spinările albe ale munţilor. în cele din urmă oftă cu o exasperată resemnare şi se întoarse în cameră. „Va trebui totuşi să-l scriu, îşi spuse. Nu-l mai pot amâna. Azi, mâine, va veni din nou după articol. Va trebui să-l scriu." Şi asta numai pentru că, în ziua când redactorul Farului din Pietroşiţa vizitase Sanatoriul, ca să

scrie un reportaj comandat şi retribuit de „Societatea pentru apărarea împotriva tuberculozei", Biriş discutase cu el despre Partenie. înainte de despărţire, avusese imprudenţa să-i făgăduiască un articol. Se împlinea în curând un an de la moartea lui Ciru Partenie şi Farul Nostru anunţase deja de câteva ori iminenta apariţie a articolului. „Va trebui să-l scriu!" îşi repeta cuvintele acestea de mai multe ori pe zi, dar în faţa hârtiei albe se simţea paralizat.

„Dacă aş aprinde o ţigară, poate ar merge." De câteva săptămâni, îi era aproape imposibil să mai găsească ţigări.

înainte, doctorii, infirmierele îi aduceau uneori ţigări. Dar avusese nenorocul să se înece odată trăgând prea adânc dintr-o ţigară şi tuşea care l-a apucat atunci i-a pricinuit o nouă hemoragie. I s-au confiscat ţigările şi din seara aceea i s-a interzis definitiv fumatul.

„Contez pe dumneavoastră, domnule Biriş", îl implorase redactorul. Era un tânăr inimos, licenţiat în litere şi voia să transforme radical Farul nostru; cum spunea el, voia să facă din foaia săptămânală din Pietroşiţa un focar de cultură pentru ţara întreagă. „Puneţi pe hârtie ce mi-aţi spus acum, şi va fi un articol excepţional, adăugase. Cred că nimeni n-a văzut până acum aşa de clar lucrurile acestea. Puneţi-le pe hârtie!" Biriş îi vorbise despre graba lui Partenie. „Este sigur că Partenie presimţea mai de mult că zilele îi sunt numărate, îi spusese. Asta explică graba lui de a scrie şi de a publica şi totodată setea lui

181

NOAPTEA DE SÂNZIENE

de a trăi, de a profita de viaţă." „Puneţi-le pe hârtie! repetase de mai multe ori, entuziast, redactorul. Vă asigur că

va fi un articol senzaţional."

Nu i-ar fi fost poate atât de greu să-l scrie dacă n-ar fi existat Viziru şi insomniile lui. De câte ori se apleca asupra hârtiei, regăsea în faţa ochilor aceeaşi scenă de acum un an; acea după-amiază de la sfârşitul lui martie 1939, în biroul lui Bibicescu. Venise hotărât să-l întrebe: are de gând s-o ia pe Cătălina? Atunci, să o facă repede, cât mai repede. Dacă nu, îi dă un ultimatum: să rupă orice legături cu Cătălina, pentru că el, Biriş, intenţionează să se căsătorească cu ea. Să nu o mai compromită zadarnic. Dar nu apucase să aducă vorba de căsătoria Cătălinei.

Puţine minute după sosirea lui, se anunţă Viziru.

— Trebuie să-l primesc, şoptise Bibicescu. Poate are să-mi aducă o veste importantă...

Nu se întrebase ce fel de veste ar putea să-i aducă, pentru că ştia de mult că Bibicescu se trezeşte rostind cuvintele înainte ca să fi avut timpul să le înţeleagă. Când îl văzu intrând pe Ştefan, îl privi cu mirare, aproape tulburat; avea faţa palidă, uscată, şi ochii i se înfundaseră în orbite.

— Nu mai pot dormi, spuse el intimidându-se deodată. De câtva timp sufăr de nişte insomnii îngrozitoare.

Bibicescu nu rostise un singur cuvânt. Se aşezase la birou şi-l privea, după obiceiul lui, pătrunzător.

— Am trecut o clipă pe la profesorul Antim, vorbi din nou Ştefan silindu-se să zâmbească. La el, acum un an, l-am întâlnit pe Ioachim Teodorescu. Am trecut să văd ce mai spune profesorul. Şi-a frânt o clipă mâinile. „Ce vremuri trăim!", a exclamat de mai multe ori. Apoi şi-a adus aminte că anul trecut i-am adus norocul în casă.

Chiar aşa mi-a spus atunci, anul trecut: „Dumneata, domnule Viziru, eşti un om cu noroc; mi-ai adus norocul în casă..." Acum a adăugat: „Dacă dă Dumnezeu, până într-un an afacerea e făcută. Dar, mai trebuie să moară un om..." Dar nu mi-a spus despre ce afacere e vorba...

Vorbea cu o nedefinită fervoare şi totuşi o mare oboseală în glas, trecându-şi mereu palma pe deasupra ochilor.

Bibicescu se ridică brusc de la birou şi trecu în partea opusă a odăii.

— Dumneata ai venit aici cu o întrebare precisă, pronunţă el grav, cu solemnitate. Care e?...

— Ai ghicit, zâmbi Ştefan. Venisem să te văd în legătură cu piesa lui Partenie. Am auzit că, puţin timp înaintea morţii, ar fi scris o piesă, Priveghiul. Dar nu s-a găsit printre hârtiile lui. M-am gândit că poate ştii dumneata ceva despre ea. Am auzit că o dăduse unui prieten s-o citească...

— Eu n-am fost prietenul lui, îl întrerupse Bibicescu. Ne cunoşteam doar de bună ziua...

Ştefan tăcu şi-şi plecă privirile în pământ.

MIRCEA ELIADE

182

— ... Dar de piesa asta am auzit şi eu, continuă Bibicescu. Nu ştiam c-o terminase. Mi-a spus astă-vară că

lucrează la ea. Mi-a spus chiar mai mult: ca o scrie gândindu-se la mine, la cum aş juca-o eu.

Traversă cu paşi mari odaia şi se aşeză din nou la birou.

— Ce nu mi-a spus este că a conceput piesa asta în urma unei lungi convorbiri cu mine. Pot spune, chiar, că

subiectul i l-am sugerat eu. Ii vorbisem despre timpul concentrat al spectacolului, despre acele câteva ceasuri în care se concentrează atâtea evenimente şi se împlinesc atâtea destine. Apoi i-am explicat noua mea teorie asupra actorului. E prea complicată ca să ţi-o pot rezuma, dar în esenţă i-am spus următoarele: prin faptul că actorul întruchipează pe rând nenumărate personaje, el trăieşte un număr considerabil de existenţe şi deci îşi consumă

propria lui karma într-un timp mult mai scurt decât restul omenirii...

— De unde ai auzit tu de karma? îl întrerupse zâmbind Biriş.

— De la Cătălina, evident, răspunse plictisit Bibicescu. Cătălina are o intuiţie extraordinară. Ascultând-o într-o seară vorbindu-mi despre karma, am avut ca un fel de revelaţie a adevăratului destin al actorului. Căci el, actorul, se identifică, pe rând, cu nenumărate existenţe umane şi suferă, dacă e un actor bun, întocmai cum ar suferi, în viaţă, personajul pe care-l întrupează pe scenă. Asta înseamnă că el cunoaşte, într-o singură existenţă, pasiunile, speranţele, suferinţele şi revelaţiile a cincizeci sau o sută de existenţe...

— Foarte interesant! făcu Ştefan nedezlipindu-şi privirile de el.

„Se întrebă de la cine a auzit Bibicescu teoria aceasta a actorului", înţelese Biriş şi zâmbi din nou.

— Foarte interesant! repetă Ştefan.