— De unde, domnule?! De unde?! Că noi de-abia ne ducem zilele... Soţul meu...
— Lăsaţi, lăsaţi, o întrerupse Spiridon. Vindeţi nişte bijuterii sau, dacă preferaţi, vindeţi nişte acţiuni petrolifere de la soţul dumneavoastră.
— Ce acţiuni?! întrebă femeia ridicând din nou capul, aiurită. N-am avut niciodată acţiuni...
— Dar la Câmpina? Dar rafinăriile? Dar societăţile soţului dumneavoastră?!
— Bărbatul meu e funcţionar la Căile Ferate, rosti femeia prinzând curaj. Nu v-a spus Aurică? E un biet funcţionar... Şi un stricat pe deasupra... De-aia mi-am făcut şi eu viaţa mea, că destul mi-am mâncat zilele...
Vădastra asculta cum se ascultă un vis, având sentimentul că asistă la o scenă străină, în care el nu e implicat şi la care doar printr-o stranie întâmplare e prezent. Rămăsese cu aparatul de fotografiat atârnându-i inert în mână, şi cu ochiul înroşit de nesomn fixat năuc asupra femeii.
— E dreptul meu, continuă ea. Şi dacă nu m-am despărţit până acum, tot de gura lumii n-am făcut-o... El nu dă
pe-acasă cu săptămânile; zice că are serviciu de noapte, inspecţii prin Moldova...
— Atunci m-a minţit, vorbi mai mult pentru sine Spiridon. Soţul dumitale nu are uzine la Câmpina?! Nu e petrolist?! Spunea că e petrolist, că are o sută de milioane, dacă nu mai mult...
— Ah! exclamă femeia luminându-se deodată. Ştiu la cine te gândeşti. O ştiu de la Aurică. Ai crezut că sunt Lucia. Lucia Finteşteanu. Bărbatul ei e bogat, ăla da. E putred de bogat...
— Atunci? întrebă Spiridon.
— Dar credeai dumneata că are să se încurce aia cu Aurică, cu un biet locotenent?! Aia îi are pe ai ei, o mofturoasă de nu-i ajungi nici cu prăjina la lungul nasului... Mă credeai Lucia Finteşteanu?! Asta-i bună!
exclamă ea zâmbind.
— Păi vorbea de o dragoste curată, începu Spiridon fără putere.
— Dragoste, pe dracu'! făcu femeia privindu-l cutezător în ochi. L-a lăsat să creadă ea, l-a dus cu vorba... Şi pentru că e o stricată cum nu e alta, a venit odată şi pe aici, într-o noapte, când bărbat-su era la Câmpina. Mi-a spus Aurică. Atunci eram noi certaţi, dar să nu crezi că din cauza ei. Am avut noi o discuţie împreună, că nu voiam să vin aici. Nu voiam, pentru că îmi spusese că nu stă singur, şi nu-mi place să ştie lumea... Aveam eu dreptate! Atunci când a venit ea, eu eram în provincie... Dar ne-am împăcat mai târziu. A venit Aurică la mine şi mi-a cerut iertare. Şi tot atunci mi-a spus că a fost Lucia într-o zi pe aici. Dar eu ştiam că nu era nimic serios...
Vasăzică, mă credeai Lucia?! întrebă ea după o pauză, privindu-l cu o dispreţuitoare curiozitate. Dar ştii că ai haz?! Cine ţi-a spus de Lucia?
— El, Băleanu, răspunse istovit Spiridon. El mi-a spus...
— Ei, şi ce ţi-a mai spus altceva?! îl întrebă ridicându-se din fotoliu.
— Spunea că e cea mai frumoasă femeie din Bucureşti... Şi că între ei e o dragoste curată...
Simţi cum i se dogorăsc din nou obrajii, de umilinţă, de furie. Strângea în mâna dreaptă aparatul de fotografiat ca şi cum ar fi voit să-l sfărâme.
MIRCEA ELIADE
146
— Dar să nu credeţi, doamnă, că aveţi de-a face cu un om lipsit de maniere, începu el, înfierbântându-e. Eu sunt cineva, un om ajuns prin puterile mele, nu un domnişor cu milioane, ca alţii, ştiţi dumneavoastră... Am şi eu dreptul să-mi spun cuvântul în ţara românească. Şi într-o zi am să mi-l spun, puteţi fi sigură de asta!... Nu ştiu
dacă Băleanu v-a vorbit de mine, adăugă el pe un ton mai scăzut.
— Sunteţi domnul Vasilescu-Vădastra, nu e aşa?! Vă ştiu foarte bine, de la Aurică... Dar nu m-aşteptam tocmai de la dumneavoastră, despre care Aurică mi-a vorbit atât de frumos...
— Nu sunt vinovat eu, doamnă, nu eu sunt vinovat! strigă Vădastra. Dumneavoastră nu ştiţi prin ce-am trecut eu până să ajung ce-am ajuns. Eu sunt un om cinstit, doamnă! Eu am un ideal în viaţă, stimată doamnă. Şi pentru împlinirea acestui ideal, sunt gata să fac orice, să fac chiar o crimă!... Eram perfect îndreptăţit să procedez aşa cum am procedat faţă de soţia unui milionar care-şi lasă bărbatul să facă afaceri la Câmpina şi vine să petreacă
nopţile în odaia unui locotenent! Nu vorbesc de dumneavoastră. Cazul dumneavoastră e cu totul diferit.
Dumneavoastră aveţi motivele dumneavoastră să nu păstraţi credinţă soţului dumneavoastră... Vă priveşte. Este o chestiune în care nu mă amestec, şi vă dau cuvântul meu de onoare că voi distruge toate clişeele pe care le-am luat adineauri...
Privind-o din nou cum stătea în faţa lui, de o agresivă feminitate, parcă nici n-ar fi fost aceeaşi femeie care, puţine momente înainte, îşi acoperea obrazul înspăimântat şi plâns, Spiridon îşi reaminti brusc toate speranţele lui, nopţile lui de aşteptare, visurile pe care şi le legase de aparatul acela de fotografiat — şi se simţi deodată
vlăguit, şi i se păru zadarnică, umilitoare chiar discuţia aceasta care se prelungea fără rost. Se îndreptă spre birou şi, trăgând sertarul, trânti aparatul împingându-l spre fund.
Femeia îl privi din nou, cercetătoare.
— Nu mai avem să ne spunem nimic, stimată doamnă, adăugă el îndreptându-se spre uşă. Secretul acesta, sper pentru amândoi, va muri între noi. Vă fac încă o dată toate scuzele pentru grava confuzie pe care a provocat-o amicul Băleanu...
— Mersi, domnule Vasilescu, spuse zâmbind femeia, întinzându-i provocator mâna. Mi-a părut bine de cunoştinţă... Şi sper să ne mai vedem...
Spiridon simţi un fior de amară voluptate străbătându-l. Prudent, deschise el întâi uşa ca să cerceteze. I se păru că
aude paşi alergând pripit spre bucătărie, dar amănuntul acesta i se păru fără nici o însemnătate. Rămas singur, se apropie de fereastră şi privi, zdrobit, cerul decolorat care se întindea deasupra oraşului. Se vestea o zi fierbinte.
147
NOAPTEA DE SÂNZIENE
în urma morţii Reginei Măria şi a doliului naţional, vizitele la Prefectură au fost interzise timp de trei zile. Ioana nu l-a mai putut vedea. în seara de 2 august, un agent de serviciu l-a anunţat să-şi strângă lucrurile căci vor pleca la miezul nopţii.
— Unde? întrebă mirat Ştefan.
— O să aflaţi dumneavoastră.
