— E vechi, făcu doamna Porumbache. E cântecul lui Mitică. Uite, aşa-l cânta şi el când era cu chef: tac, tac, taci... E cântec vechi, din bătrâni. îl cânta şi finu' Lică: tac, tac, taci,..
Apoi începu deodată să plângă, şi se aşeză pe marginea patului. Biriş se întrerupse şi rămase cu privirile în tavan, nemişcat.
— De te-aş vedea însurat, spuse, să mă pot duce şi eu după ei. L-am visat din nou, alaltăieri, pe răpostu', Dumnezeu să-l ierte. Parcă-mi vorbea. Se făcea că eram în Ferentari, pe vremea când se încurcase el cu o croitoreasă, una Marioara...
— O ştiu, făcu Biriş, Zisuleasca. Lui nea Mitică îi cam plăceau tinerelele, şi ştia el ce să aleagă...
— Pe dracu'! vorbi repede doamna Porumbache, frecându-şi ochii cu dosul palmei. O pârlită de croitoreasă, o sărăcie, de se-ntindea cu unul şi cu altul ca să găsească de mâncare la copii. Nu mi-am pus eu capul cu ea, că o lăsa lată finu' Lică. O lăsa lată în mijlocul străzii. Dar nu de una ca Marioara mi-era mie teamă că-mi strică casa.
Nu mai eram tânără, dar nu mă dădeam pe zece ca ea...
— Şi cum l-ai visat? o întrerupse Biriş, ridicându-se în capul oaselor ca să-şi aprindă o ţigară.
— Se făcea că eram în Ferentari, începu doamna Porumbache visătoare, cu privirile pironite undeva în colţul odăii. Şi-l văd deodată că deschide uşa de la odaia aia mare, aia din stradă, şi-mi spuse: „Aici erai, Viorico? Nu te-ai
culcat încă?!" Eu, la început, nu i-am răspuns nimic. Mă prefăceam supărată, că aşa mă îmbufnam eu pe-atunci, când se-ncurcase el cu Marioara şi venea târziu nopţile acasă. Şi iar nu mai ştiu ce mi-a spus, dar parcă la urmă
se făcea că ne suim amândoi în gabrioletă; adică nu, mint, se urca numai el, căci eu mă răzgândisem şi-i spuneam, îmbufnată: „Du-te numai tu, Mitică, că eu ştiu bine unde te duci!..." Şi el dădea bici cailor şi pleca!...
Doamne iartă-mă! spuse, coborând glasul şi făcându-şi cruce, să nu fie vreun semn; că parcă ar fi vrut să mă ia cu el, dar eu nu mă gândeam la asta, mă gândeam că se duce la Marioara, la ibovnică... Dar mi s-a izbândit visul, că te-am auzit cântând. Ia mai cântă!... Ia zi: tac, tac, taci
— Roata morii se-nvârteştel începu Biriş cu un glas obosit în care se presimţea parcă răguşeala.
Doamna Porumbache îl asculta zâmbind şi ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Petrică, maică, de te-aş vedea şi pe tine la casa ta, cu nevastă şi copii. Dar nu cu una ca Cătălina. îţi găsesc eu fată bună, cu stare. Să ne mutăm şi noi în centru, să mai văd şi eu lume, să mai fiu şi eu servită cum am fost!...
Of! Petrică, de m-ai fi ascultat tu pe mine, azi aveai şi automobil...
— Tac, tac, taci ridică brusc glasul Biriş.
— Uite aşa-l cânta şi el, Mitică, făcu doamna Porumbache. Parcă-l aud pe el, Dumnezeu să-l ierte: tac, tac, tac...
Abia după o săptămână i s-a dat voie s-o anunţe pe Ioana că se află arestat. In tot acest timp nu se spălase, nici nu se bărbierise. Dormise pe ciment, într-o cămăruţă din beciurile Prefecturii. Becul, puternic, ardea întruna, zi şi noapte. Un jandarm, schimbat din trei în trei ceasuri, stătea pe scaun, lângă uşă, păzindu-l. Nu aveau voie să
vorbească unul cu altul. Se întâmpla totuşi ca vreunui jandarm să-i fie somn, mai ales cei care veneau după
miezul nopţii, si atunci intrau în vorbă. Unul, ţăran din Ialomiţa, îi devenise chiar foarte simptic. îi căpătase încrederea şi, când era însoţit la closet, jandarmul din Ialomiţa rămânea la uşă. Ceilalţi respectau ordinul întocmai: intrau cu el, nu cumva să încerce să se spânzure.
în primele trei zile nu l-a cercetat nimeni. L-au chemat apoi la interogatoriu. I-a fost ruşine, trecând fără cravată
şi nebărbierit, cu santinela după el, pe culoarele Prefecturii. I se părea că-l privesc toţi cu neîncredere, aproape cu ură. Inspectorul l-a întrebat de când este legionar şi cu cine lucreză.
— Nu sunt legionar, răspunse Ştefan calm.
— Bine, asta ştim noi, aşa spun toţi, făcu inspectorul plictisit. Alese o fotografie dintr-un teanc pe care-l avea în faţă.
— Pe ăsta îl cunoşti?
MIRCEA ELIADE
140
141
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ştefan înălţă din umeri. Nu-l văzuse niciodată.
— Dar pe ăsta?
Privi şi răspunse fără ezitare.
— E Ioachim Teodorescu. Doar că acum poartă mustaţă...
— Vasăzică îl ştii cum arată! exclamă Inspectorul. Ai declarat că l-ai cunoscut în Germania. Ce căutai în Germania?
Ştefan îi explică. Inspectorul îl privea adânc în ochi, jucându-se cu un coupe-papier. Ştefan voi să-i spună şi altceva: de funcţia lui la minister, de misiunea în Japonia, dar celălalt îl întrerupse.
— Nu ne interesează! Toţi spun aşa...
Apăsă pe un buton şi jandarmul intră bătând din cizme. îi făcu un semn cu capul. Din ziua aceea nu i s-a mai dat voie să-şi cumpere masa de la cantina Prefecturii. Seara i s-a adus o ciorbă de varză şi o bucată de pâine rece.
Din grădina de vară de lângă Prefectură răzbătea până la el tangoul la modă: Cer albastru. Muzica aceea ieftină i se părea neînţeles de dulce. Peste două zile a fost condus din nou la interogatoriu. Mai era de faţă un comisar tânăr, care-l privea distrat.
— Ai proptele serioase! îl întâmpină inspectorul. Cine a intervenit pentru dumneata?! Am primit dispoziţii să te punem în libertate! Semnează declaraţia asta şi eşti liber.
îi întinse o hârtie pe care Ştefan o luă zâmbind. „Inevitabilele complicaţii administrative", îşi spuse. Dar începând s-o citească, roşi brusc.
