— Parcă astăzi ar fi ceva mai buni, auzea Ştefan intrând în sala de mese. Se mai apropia încă unul de coşul cu struguri, lua câteva boabe, le sfărâma, le sugea încet, concentrat apoi spunea:

— Astăzi sunt mai buni. Au început să se coacă...

Uneori Ştefan aştepta, în faţa sârmelor, să vadă cum apune soarele către munţi. Aşa şi-a amintit odată de conferinţa de la Yokohama. Conferinţa se sfârşise în septembrie. Acum ar fi fost cu Ioana şi cu băiatul la Tokio.

în locul lui, fără îndoială, fusese trimis Vidrighin. „Sunt şi nemţii amestecaţi aici, îşi aminti el cuvintele secretarului general; bagă bine de seamă..." Şi totuşi l-au destituit.

Fuseseră de-ajuns trei zile de ploaie rece ca frunzele, palide la sfârşitul lui septembrie, să devină arămii şi să

înceapă să se scuture la cea dintâi clătinare. Venise toamna. De la ferestrele etajului doi, şoseaua se vedea acum foarte departe. Treceau, la rari răstimpuri, maşini spre Odorhei. Oamenii le priveau încetinindu-şi răsuflarea, emoţionaţi; dacă vreo maşină se oprea la prima gheretă şi o cotea spre stânga, însemna că se îndreaptă spre lagăr.

O bruscă nervozitate îi cuprindea atunci pe toţi. începeau să se plimbe mai agitaţi şi se adunau, aproape fără să-şi

dea seama, în faţa porţii de sârme. O dată sau de două ori pe lună venea o vizită. Cineva era chemat de plutonier şi trecea, între santinele, sârmele. Se întorcea după o jumătate de ceas, fericit. Aducea mai întotdeauna veşti. Aşa s-a aflat, o lună după ce fusese încheiat, de acordul de la Miinchen.

— Azi au adus tămâioasă, auzi Ştefan într-o zi intrând în sala de mese. S-au copt.... Tânărul de lângă el se opri în faţa coşului cu struguri, ciuguli din câţiva ciorchini şi savura boabele plescăindu-şi puţin buzele. — Excelenţi, spuse. Sunt tămâioşi... — Acum e vremea lor, auzi Ştefan pe un altul. — La noi la vie... Ştefan apucă bucata de pâine din faţa lui şi începu să mănânce. îl cunoştea destul de bine, acum; îl ascultase de multe ori vorbind, îndată

ce-şi termina ciorba. îl chema Ionescu şi era funcţionar de bancă la Câmpulung. Avea o vie, era însurat cu o fată

din Constanţa, dar îi plăcea să amintească, de câte ori avea prilejul, că socru-său fusese cu treburi în Brazilia; acolo se născuse nevastă-sa. — La noi la vie, spunea el — dar Ştefan nu-l mai asculta. Ajunsese, acum, la o neobişnuită stăpânire de sine. îşi putea continua gândurile cât de gălăgioşi ar fi fost oamenii din jurul lui. îndată

ce se hotăra, nu mai auzea nimic. Din când în când îl trăgea cineva de braţ, ca să-i spună că în ziua aceea e rândul lui să servească la masă sau să spele vasele. Atunci încingea un şorţ gros, de postav, şi-şi îndeplinea treaba cu cea mai mare atenţie, izbutind aproape întotdeauna să toarne în farfurii aceeaşi cantitate de ciorbă şi să

împartă cu îndemânare macaroanele. Mirosul de seu cald îi era insuportabil; cu atât mai mândru era că nu lăsa să

se întrevadă nici un gest de dezgust pe faţa lui, cât timp stătea aplecat asupra cazanului.

Hainele şi albiturile i se zdrenţuiseră complet. Studentul Petrescu îi adusese mai de mult câteva cămăşi, pe care nu le putea închide la guler pentru că erau prea strâmte. Tot Petrescu i-a găsit, la sfârşitul lui octombrie, un pulover de lână şi o manta. Zăcuse câteva zile cu febră şi doctorul Stănescu urca mereu la el, cu singurul termometru care exista în lagăr, ca să-i ia temperatura. Doctorul îi vorbea de Bursuc, de toţi prietenii şi cunoscuţii lui de la cafenea. Ştefan simţea câtă plăcere îi fac toate amintirile acelea, şi-l lăsa să vorbească, zâmbindu-i de câte ori îi întâlnea ochii, dar fără să-l asculte întotdeauna. Adesea, cu doctorul lângă el, îşi amintea de Ioana. Nu se mai întreba, ca la început, dacă va reuşi să vină să-l vadă. Era, acum, mai mulţumit că lucrurile se întâmplaseră astfel. Ar fi fost îngrozitor să-l întâmpine, în biroul maiorului, acolo unde aveau loc vizitele, şi să

ghicească de la cea dintâi privire că o iubeşte mai mult pe Ileana.

— Tragedia asta e, vorbi el pe neaşteptate ridicându-şi puţin capul de pe pernă, că nu poţi iubi niciodată doi oameni în acelaşi timp. Iubeşti pe rând, când pe unul, când pe altul. Adică eşti şi tu la fel cu toţi ceilalţi care nu sunt sfinţi. Azi iubeşti pe unul mai mult, mâine iubeşti pe celălalt. Să zicem că ai putea să te culci şi cu ea. Dar ce poate să rezolve adulterul? Suntem numai noi doi, între bărbaţi, şi te întreb: ce-am rezolvat dacă am s-o aduc în camera secretă şi am să mă culc cu ea? Dacă n-aş iubi-o decât pe ea, poate că asta ar fi o soluţie. O soluţie provizorie, până aş divorţa şi m-aş recăsători cu ea. Deşi, nici de asta nu mai sunt aşa de sigur. Ai aflat şi dumneata cred, de accidentul acela de maşină. Căpitanul care a fost omorât atunci, era logodnicul ei, căpitanul Melinte. Vasăzică se logodise...

Doctorul Stănescu îl asculta calm, aproape cu indiferenţă. Observase câteva pete roz-vinete pe obrazul lui Ştefan.

Ca şi el, Ştefan se încăpăţânase să se radă în fiecare zi, cu maşina unui vecin de cameră. Dar erau foarte puţine lame în lagăr, şi cu cât trecea timpul cu atât bărbieritul devenea mai greu. „S-a infectat şi el, îşi spuse doctorul privindu-i cu atenţie obrazul. A păţit-o ca mine. O să-şi strice obrazul."

— ... Dacă aş iubi-o numai pe ea! continuă Ştefan cu o mocnită tristeţe în glas. Cât de simple ar fi atunci lucrurile! Aş redeveni şi eu un om ca toţi oamenii, dar măcar aş redeveni un om cinstit... Altceva visasem eu, adăugă lăsându-şi moale capul pe pernă. Dar, încă o dată mi-am dat seama aici că nu sunt în stare; sau, poate, nu merit un asemenea miracol. O iubesc mai mult pe ea, pe Ileana. Numai de dorul ei sufăr. E foarte trist, adăugă

coborând şi mai mult glasul. Dacă tot la asta am ajuns, să înlocuiesc o dragoste prin alta, la ce bun toate aşteptările mele? N-am rezolvat nimic. Atunci, lasă lucrurile să se întâmple aşa cum vor ele să se întâmple. Ce mai pot schimba? Tot acolo o să sfârşim cu toţi, în zădărnicie. Atunci, la ce bun să te mai împotriveşti? Mi-a spus maiorul

MIRCEA ELIADE

162

163

NOAPTEA DE SÂNZIENE

că m-au destituit. Ei şi? Crezi că e atât de grav? Mai poate avea vreo importanţă?!...

Se opri istovit şi închise ochii. Doctorul îşi împacheta cu grijă termometrul, sticluţa cu alcool şi tuburile cu aspirină.

— încearcă să dormi, spuse. N-ai nimic. Eşti puţin agitat doar. Spune-i lui Petrescu să-ţi facă diseară un ceai...

Asta se întâmplase la sfârşitul lui octombrie. Când, o săptămână mai târziu, coborâse să se plimbe îmbrăcat cu puloverul şi mantaua aduse de Petrescu, se miră că nu zăreşte nici pe Oprea, nici pe Iroaie, că nu zăreşte o seamă

de figuri cunoscute. „Au fost transportaţi alaltăieri la Vaslui, îl lămuri studentul Petrescu. Mă mir că nu i-aţi auzit..." „în fond, n-are nici o importanţă", îşi spuse Ştefan reluându-şi plimbarea în jurul clădirii. Dar simţea că, totuşi, îi părea rău. Se învăţase cu ei. îi plăcea să-i întâlnească prin curte urmărindu-l şi totodată urmărindu-se unul pe altul.

Nopţile, după rugăciune, se făceau în unele dormitoare şezători. îl chemaseră de mai multe ori şi pe Ştefan, dar se dusese o singură dată şi aproape că nu ascultase. Un tânăr citea un lung poem despre toamnă. De la cele dintâi

versuri, Ştefan se retrase în sine; îşi aminti foarte multe lucruri din adolescenţa şi tinereţea lui, mirându-se singur cu câtă seninătate şi le aminteşte. Apoi se întoarse la Ileana. îşi alese, de astă dată, întâlnirea lor din Sâmbăta Floriilor. Rămase mai întâi foarte multă vreme privind-o: era îmbrăcată primă văratic, cu o bluză de culoarea liliacului. O privi lung, în neştire. îl privea şi ea tot atât de adânc, parcă ar fi presimţit că nu se vor mai întâlni multă vreme. „Am simţit nevoia să mă rog", îi spunea. Ştefan era sigur, acum, că se înălţase puţin în vârful picioarelor aşteptând să fie sărutată. Apoi, după ce ieşiseră din biserică, au vorbit despre altceva. îl mai întrebase, în glumă, aşa cum făcea întotdeauna, de maşina ei din pădurea Băneasa, dar nu făcuse nici o aluzie la picturile lui. „Mă întreb dacă n-a înţeles, chiar din acea seară", îşi spuse Ştefan, şi zâmbi. Toţi începură să aplaude în jurul lui, şi atunci aplaudă şi el. Fusese, îşi dădu repede seama, o conferinţă a unui asistent universitar. Acesta îşi lăsase şi el barbă, dar avea grijă s-o potrivească din foarfece, astfel că avea, acum, aerul unui pictor sau poet romantic. „Seamănă cu cineva, dar nu-mi pot da seama cu cine." în acea clipă, auzi lângă el pe cineva şoptind:

— A vorbit bine, dar a lăsat la o parte esenţialul; n-a vorbit despre Istorie...

Ştefan zâmbi din nou, confidenţial. Era marea lor pasiune să vorbească despre Istorie, despre momentul istoric, despre misiunea istorică. îi auzea discutând şi uneori se simţise ispitit să se oprească şi să intre şi el în vorbă. Dar se ţinea de cuvânt: „Eu sunt neutru. Ei cred în ceva, şi pentru asta au fost închişi între sârme. Eu cred în democraţie, dar nu fac politică, deci nu iau parte la conflict; apărătorii democraţiei sunt cei care i-au arestat şi i-au adus aici.

Eu sunt în afara luptei. Nu am dreptul să mă amestec în discuţiile lor; sunt neutru..." în noaptea aceea, după

şezătoare, Ştefan se duse, ca de obicei, să se plimbe. în fund, ca într-o ceaţă, se zăreau luminile Ciucului. Se opri, foarte aproape de sârme, să le privească. „N-a vorbit despre Istorie, îşi aminti el deodată. A uitat esenţialul..."

— Aţi fost la şezătoare?

Omul se apropiase de el pe nesimţite şi se oprise lângă sârme.

— Am fost, începu însufleţit Ştefan. Dar dumneavoastră şi mişcarea dumneavoastră acordaţi o importanţă prea mare Istoriei, evenimentelor vii din jurul nostru. Viaţa n-ar merita să fie trăită dacă, pentru noi, oamenii moderni^ ea s-ar reduce exclusiv la istoria pe care o facem. Istoria se petrece exclusiv \ în Timp şi prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească \ Timpului. Adu-ţi aminte când te-ai îndrăgostit întâia oară. Mai trăiai atunci în Timp?... De aceea prefer democraţia, pentru că este şi antiistorică, adică îşi propune un ideal oarecum abstract, care se împotriveşte momentului istoric.

Omul îl privea din când în când, apoi îşi mângâia barba. Era îmbrăcat într-un suman cafeniu.

— Sunt şi astea frumoase, începu el, şezătorile, de la numărul 6, dar eu nu prea le pricep. Mie îmi plac şezătorile de la numărul 2, că acolo cântă Căminiţă din frunză. Eu sunt dintr-un sat vecin cu al lui. Suntem amândoi din Năsăud... Dar să veniţi dumneavoastră la numărul 2 în noaptea Sfântului Andrei, să-l ascultaţi pe Căminiţă

povestind cu strigoi şi vrăjitori.

De câteva zile se făcuse deodată frig. Munţii Odorheiului albiseră peste noapte. Ştefan se plimba cu pasul repede, cu mâinile adânc înfundate în buzunarele mantalei.

— Să nu uitaţi să veniţi diseară la şezătoare, auzi pe ţăranul din Năsăud. „Noaptea Sfântului Andrei", îşi aminti Ştefan. De ea îi vorbise şi Anisie.

„în noaptea Sfântului Andrei citesc sau ascult poveşti cu strigoi", îi spusese. Văzu atunci cum, peste sârme, unul dintre jandarmi îşi aşeză puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că, de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. încet, încet, din toate părţile apăreau jandarmi. Deţinuţii ieşiră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndreptă spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn că se apropie cineva. înainta un bărbat înalt, subţire, cu barba de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult şi-l zvârli peste sârme. Celălalt se aplecă să-l ridice şi se îndreptă către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul, şi se clătină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită:

MIRCEA ELIADE

164

165

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— L-au împuşcat pe Căpitan!