— Ultima oară l-am văzut..., încercă Ştefan să-şi amintească.

— Lasă că mai stăm noi de vorbă, îl întrerupse doctorul, şi se depărta făcându-i semn cu mâna.

Ştefan începu să mănânce macaroanele. Erau aproape reci şi miroseau puternic a seu.

— Ce mai e pe la Bucureşti? îl întrebă deodată cineva din faţa lui.

Era un bărbat între două vârste. Avea o figură oacheşă, osoasă, prelungă pe care barba neagră şi rară i-o lungea parcă şi mai mult.

— Cum mai e atmosfera? Ce mai spune lumea? De noi se ştie ceva? Ce se mai spune? Ce mai noutăţi?...

Ştefan observă că vecinii lui încep să zâmbească şi-şi fac semne unul altuia. Voi să răspundă, dar celălalt îşi continuă întrebările.

— Cum mai stă guvernul? Eu cred că stă prost. Dumneata ce crezi? Lumea ce spune? Nemulţumită, nu-i aşa?

Ştefan simţi că unul dintre vecini îl calcă semnificativ pe picior. Ceilalţi îl priveau fix, insistent.

— Nu prea ştiu, începu Ştefan.

Se întrerupse şi continuă să-şi mănânce macaroanele, cu privirile plecate. Apoi toţi se ridicară în picioare.

Cineva, pe care nu-l putea vedea, spunea Tatăl Nostru. Vecinii lui se închinară şi se îndreptară spre uşă. Ajuns în curte, Ştefan simţi că-l prinde cineva de braţ. Era acelaşi bărbat înalt, cu barba neagră, care-i vorbise de dimineaţă.

— Am auzit că a încercat să te descoase Oprea, îi şopti. Trebuie să-ţi atrag atenţia că e agent de Siguranţă... Bagă

bine de seamă ce vorbeşti cu el...

— Eu, începu Ştefan, eu v-am mai spus... Chiar dacă aş vrea... în sfârşit, n-are nici o importanţă... zilele astea au să-şi dea seama de confuzie şi au să mă scoată de aici...

Celălalt îl privi din nou lung, nehotărât şi începu să zâmbească. întoarse capul în jurul lui, apoi îl întrebă, coborând şi mai mult glasul:

— Dar despre Ioachim ce mai ştii? L-ai mai văzut de curând?

Ştefan se încruntă şi încercă să-şi aducă aminte exact ziua când îl întâlnise. Dar în clipa următoare, omul îi strânse semnificativ braţul. Oprea se îndrepta spre ei.

Ştefan îşi dădu seama că îi era de-ajuns să-şi amintească de sărutarea aceea nesfârşită a Ilenei, pentru a se putea sustrage, fără nici un efort, vieţii de lagăr. Totul începea cu o cufundare în el însuşi, în trecutul lui. O găsea repede pe Ileana; se afla în faţa lui, în ploaie, ascunsă sub umbrelă. Nu mai avea nimic MIRCEA ELIADE

156

157

NOAPTEA DE SÂNZIENE

altceva de făcut decât să aştepte. La un moment dat, ştia că se va pleca asupra ei, o va prinde în braţe, şi-i va cuprinde gura. Rămânea, apoi, aşa,sorbind din ea, fără să mai dorească, fără să mai ştie de altceva. Târziu, când se trezea, descoperea la câţiva metri în faţa lui, dincolo de sârme, una din figurile jandarmilor care-l priveau, ca întotdeauna, ca şi când nu l-ar fi văzut. Ştefan relua plimbarea lui leneşă, singuratică, în jurul lagărului. Internaţii continuau să vorbească plimbându-se în grupuri, dar tot mai rari erau cei care întorceau capul să-l privească. Se obişnuiseră cu el. Câţiva îl văzură trecând într-o dimineaţă, însoţit de un plutonier, printre sârme, şi îndreptându-se spre cancelaria maiorului. Zvonul se răspândi repede în tot lagărul.

— S-a dus să semneze declaraţia de desolidarizare, spuse cineva. Mă mir că n-a semnat-o până acum...

— Poate i-o fi sosit ordinul de eliberare, spuse tinerelul palid cu ochelari, care dormea în aceeaşi cameră cu Ştefan şi care, din prima zi, îi arătase o mare simpatie.

Maiorul îl primi foarte afabil, întinzându-i mâna şi poftindu-l să se aşeze pe scaun. Era un om timid. Se reîntoarse încurcat la biroul lui şi deschise un registru.

— Sunteţi de douăzeci şi trei de zile la noi, vorbi el rar, silindu-se să pronunţe cuvintele cu o anumită

solemnitate. Şi aţi spus, când aţi sosit, că nu sunteţi legionar. Atunci, de ce nu semnaţi declaraţia? Scăpaţi şi

dumneavoastră, scap şi eu... Nu vedeţi cum e lumea de azi? Ce contează o semnătură pe un petic de hârtie?...

Ştefan îl privi nedumerit. Când venise plutonierul să-l caute, crezuse că i-a sosit ordinul de eliberare. Se bucurase, dar câteva clipe în urmă înţelese că tot pe Ileana o iubeşte mai mult; ei se gândise să-i telegrafieze întâi, să-i vestească reîntoarcerea în Bucureşti, s-o roage să-l întâmpine la gară.

— Douăzeci şi trei de zile, repetă el încet, aproape şoptind. Şi încă n-a sosit ordinul de la minister? întrebă

ridicând glasul.

Maiorul începu să caute într-un teanc de reviste.

— Eu nu cred că mai soseşte, spuse. Aţi fost destituit. Am să vă arăt şi decizia de destituire. S-a publicat în Monitorul Oficial...

Continua să caute, fără grabă, dar se vedea că îşi pierde răbdarea.

— Nu mai căutaţi, îi veni Ştefan în ajutor. Vă cred...

— Trebuie s-o găsesc, spuse celălalt. Am subliniat-o cu roşu; expres pentru dumneavoastră...

Ştefan nu ştia ce cuvânt să spună, ridicându-se după scaun, ca să nu-l jignească pe maior.

— Vă mulţumesc, vorbi el deodată. Vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine $i aţi subliniat-o...

Se ridicase şi şovăia în faţa biroului. O serie de imagini şi gânduri îi treceau prin minte. Şi deodată ştiu că toate acestea sunt doar pretexte, că îi vin şi-i trec atât de repede prin minte numai ca să nu-şi amintească lucrul acela teribil: că deşi a aflat că e destituit, că Ioana nu va mai încasa salariul lui de la minister, el continuă totuşi s-o iubească mai mult pe Ileana. Din fericire, maiorul se ridicase şi el de la birou, tot atât de încurcat, şi îl conducea acum spre ieşire.

Trecând printre sârme cu plutonierul în urma lui, zări din nou mulţimea aceea de oameni cu barbă care-l aşteptau, sorbindu-l din ochi, mistuiţi de curiozitate.

— Ce veşti? îl întrebă cineva, în şoaptă, îndată ce trecu dincolo de sârme.

— Proaste, spuse Ştefan, fără să ridice capul, şi se îndreptă direct spre camera lui.

Ceea ce îl umilea mai mult acum, când îşi dădea seama cât de mult o iubeşte pe Ileana, când înţelegea că o iubise aşa din clipa când o zărise, de departe, în pădurea Băneasa, era minciuna pe care i-o spusese. De ce simţise nevoia să mintă spunându-i că pictase maşina şi are să i-o arate? Ghicise, probabil, că numai spunându-i asta la telefon Ileana va accepta să vină în camera lui secretă. Dar ar fi trebuit să-i mărturisească adevărul în noaptea aceea, când o condusese acasă. Ar fi trebuit să-i spună că pictura lui cu adevărat nu se poate vedea, pentru că, de fapt, nu există. Nu exista decât o singură pânză pe care el adăugase necontenit culori, fără nici o preocupare artistică, ci numai pentru că jocul acesta îl fermeca, îi îngăduia să regăsească, undeva, foarte adânc în fiinţa lui, un altfel de Timp, o altfel de existenţă. i

Se trântise pe pat, cu ochii în tavan. Simţi cum Iroaie deschide cu mare grijă uşă şi se apropie, în vârful picioarelor de el. Iroaie era bărbatul înalt, cu imensa barbă neagră, care-l întrebase de mai multe ori despre Ioachim.

— Mi-au spus băieţii că ai primit veşti proaste, începu. Ce s-a întâmplat?

— Am fost destituit, vorbi Ştefan cu un efort. A vrut să-mi arate şi decretul de destituire, dar nu l-a găsit. Spunea că a apărut în Monitorul Oficial...

Iroaie îl privi, după obiceiul lui, lung, încurcat, zâmbind şi clipind din ochi.

— N-aţi mai vorbit nimic altceva? îl întrebă el din nou. Nu ţi-a cerut să semnezi declaraţia?

Ştefan îşi trase perna sub cap, cu un gest scurt, iritat.