Ca şi cum ar fi aşteptat aceste cuvinte ca să se hotărască, Băleanu făcu încă doi paşi, ajungând în faţa lui Spiridon.

— Vădastra! vorbi el cu o voce foarte emoţionată, scoate-ţi monoclul!...

— De ce?! ţipă ascuţit Spiridon, trăgându-se spre birou. De ce să mi-l scot?!

— Trebuie să-ţi dau o palmă, şi nu pot să ţi-o dau aşa!... Nu pot!... Nu pot să ţi-o dau aşa!... repetă Băleanu cu vocea tot mai sugrumată.

Spiridon înmărmuri cu privirea agăţată de celălalt. I se părea că visează.

— Scoate-ţi monoclul! răbufni vocea locotenentului, după o pauză care i se păruse nesfârşită.

— Să nu dai! strigă el răguşit. Să nu dai că te nenorocesc! Să nu dai că te omor!... Te omor, să ştii!...

Locotenentul înainta un pas către el, încruntat şi abătut.

—- Să nu dai! ţipă mai stins Spiridon simţind cum i se scurg puterile.

încercă să ocolească biroul, dar Băleanu făcu câţiva paşi repezi şi-l apucă. Era şi el atât de emoţionat încât mâna care îl ţinea îi tremura, zgâlţâindu-l şi mai mult pe Spiridon.

— Ce ţi-am făcut?! şopti Spiridon necutezând să ridice mâinile şi să se elibereze din strânsoarea celuilalt.

— Asta-i legea noastră ostăşească, vorbi Băleanu rostind cuvintele cu un mare efort. Trebuie să te pălmuiesc!...

După asta, faci ce vrei!... Mă provoci la duel, mă omori... faci ce vrei!...

Abătut, îi smulse monoclul, îl aşeză pe birou şi ridică mâna să-l pălmuiască. Dar, smulgându-i monoclul, împinsese în acelaşi timp şi ochiul de sticlă în orbită şi Spiridon căpătase acum o înfăţişare stranie; ochiul teafăr îl închisese de groază, iar pleoapa cealaltă, roşie scofâlcită, urâtă, arăta nefiresc, scos în evidenţă, albul ochiului de sticlă. Aşa cum era, foarte palid, cu părul ridicat perie în vârful capului, cu gura întredeschisă şi buzele vinete, uscate — ochiul acela de sticlă prost aşezat dădea întregii figuri o expresie spectrală. Mâna lui Băleanu tremura, închise ochii şi atinse mai mult ca o mângâiere obrazul lui Spiridon. Apoi, ameţit, se îndreptă spre fotoliu şi se lăsă să cadă fără puteri, apucându-şi deznădăjduit capul în mâini.

Rămase aşa multă vreme, istovit de efortul pe care-l făcuse vorbindu-i şi pălmuindu-l pe Spiridon. Celălalt, când simţise degetele locotenentului atingându-i o clipă obrazul, se îmbujora brusc şi deschise tulburat ochiul.

MIRCEA ELIADE

150

Crezuse că va primi o palmă grea, adevărată, şi aproape nu înţelesese la început ce se întâmplase. Dar, când îl văzu pe Băleanu cu tâmpla prinsă în mâini, zăcând pe fotoliu, îşi dădu seama că fusese pălmuit şi umilinţa îl năpădi dintr-o dată, copleşindu-l.

— ... Acum, că te-am insultat, trebuie să mă provoci la duel! spuse Băleanu fără să ridice capul. A trebuit să te pălmuiesc. Aşa scrie la regulament. Trebuie să-mi apăr onoarea de ostaş... Mi-a fost greu... Te rog să mă ierţi...

îşi trecu palma pe frunte, apoi ridică privirile spre Spiridon. Dar, văzând albul ochiului de sticlă răsturnat în orbită, şopti.

— Puneţi, te rog, monoclul!... te rog, puneţi-l!...

Vădastra rămase o clipă înmărmurit, neînţelegând. Apoi un val fierbinte de umilinţă îi dogorî obrajii.

— De ce să mi-l pun?! strigă. De ce!... Că nu-ţi plac ochii mei?! Că sunt chior? Atunci de ce m-ai pălmuit?!...

Dacă eram chior, de ce-ai dat în mine?! Pentru că eşti ofiţer, şi ai doi ochi, şi eşti puternic, şi ştii să te baţi în duel, d-aia ai dat?! Şi ştiai că eu sunt chior şi nu pot să trag cu puşca, nici să mă bat cu sabia?! Eşti un laş, asta eşti! Uită-te bine la mine, şi mai dă... Mai dă!... Laşule!...

Băleanu roşi brusc şi înălţă privirile. îşi muşcă buzele, şovăind.

— Poţi să te consideri insultat cât vei voi! ţipă Spiridon. Poţi să te scoli şi să-mi tragi iarăşi o palmă, că te ştii mai puternic decât mine, şi eşti un laş!...

— Vădastra, retrage-ţi cuvintele, ori...

— Ei, ce poţi să-mi faci?! izbucni Spiridon exasperat. O să-mi mai dai o palmă, sau zece palme. Ei şi?! Eşti mai tare — şi eu sunt invalid. D-aia n-am făcut nici armata. Am fost reformat. Ţi-e uşor să dai în mine!... Dar să nu crezi că am să te iert vreodată. Mi-o veni şi mie apa la moară. Am să ajung şi eu cineva în ţara românească. Am să te distrug! Am să te învăţ eu să dai în oameni fără apărare! Laşule!... Degeaba porţi haina de ofiţer! Eşti un laş!...

Băleanu se apropie încruntat şi-i puse mâna în piept, dar Vădastra continuă să ţipe, insultându-l şi ameninţându-l.

Când simţi palma, de astă dată grea, căzându-i pe obraz, îşi strânse fălcile, cu buza de jos tremurându-i. Ochiul cu care-l privea pe locotenent ardea în cearcăn cu o lacrimă sub pleoapă. înghiţi de mai multe ori, dar nu izbuti să

vorbească.

— Te-am rugat să-ţi retragi cuvintele, spuse Băleanu cu o voce schimbată de emoţie şi n-ai vrut!... îmi pare rău!...

— Am să te omor! şuieră Spiridon continuând să-l privească fix, cu răsuflarea anevoioasă.

— Dreptul dumitale, spuse locotenentul cu o mare oboseală. Dacă nu poţi să te baţi în duel, ai dreptate să mă

omori... Uite, trage.

151

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Şi, fără ca nimic să fi pregătit acest gest, fără ca Spiridon să bănuiască măcar ce avea de gând să facă, Băleanu scoase din buzunarul tunicii un revolver şi i-l întinse.

— E încărcat, spuse el foarte încet, tremurând. Uite!... Ia-l!... Trage!... Vădastra privea revolverul fără să se hotărască să-l apuce. „îl omor! îşi

auzi gândurile. E încărcat! Trag şi îl omor!... îl omor!..."

— Ai dreptul, adăugă Băleanu mai stins. Să nu spui că sunt laş! Uite, trage!... Dar Spiridon nu îndrăznea să-l apuce. După câteva secunde, locotenentul

se apropie de birou şi aşeză revolverul, cu mânerul spre Spiridon, pe colţ. Mâna îi tremura. Se făcuse şi el foarte palid.

— Vezi că e încărcat, repetă el plecând privirile şi depărtându-se de birou. Trage... Ai dreptul!...

Vădastra îşi umezi buzele şi, dintr-un salt, apucă revolverul. I se păru nefiresc de greu. îi fu frică să pună degetul pe trăgaci şi-l ţinea cu ţeava în jos, strângând mânerul. Tremura atât de tare încât curând fu silit să-l apuce cu amândouă mâinile. Revolverul era tot mai greu şi răceala ţevii pe care o atinsese cu degetele îl cutremură. „îl omor! îl omor!", îşi asculta Spiridon strigătul. Locotenentul se depărtase, apoi se oprise pe loc, cu capul plecat, cu mâinile la spate, ca un condamnat, aşteptând. Vădastra voi să ridice revolverul şi să tragă, dar braţul drept îi înlemnise din umăr şi oricât s-ar fi trudit, nu-l mai putea urni. O furie cumplită îl năpădi atunci din nou, împotriva lui Băleanu, împotriva lui însuşi, împotriva revolverului care-i tremura în mâini.

— Ieşi afară! urlă el deodată cu un glas poruncitor. Ieşi afară!... Băleanu ridică ochii. Era atât de palid încât lui Spiridon îi fu frică şi zgâlţâi

încă o dată revolverul.

— Ieşi afară că trag! răcni el cu o voce sugrumată de spaimă. Te împuşc ca pe un câine!...

îşi muşcă buza ca să se trezească. Braţul drept îi amorţise de-a binelea şi dacă nu l-ar fi sprijinit în palma stângă, revolverul ar fi alunecat pe covor. Băleanu privi toate acestea cu un ochi rătăcit şi un zâmbet de mare blândeţe îi lumină faţa. Răsuflă uşurat şi se îndreptă spre uşă.

— Ieşi afară! mai strigă o dată Spiridon.

Când auzi uşa închizându-se înapoia locotenentului, Vădastra îşi simţi deodată braţul drept însufleţit şi ridică