Are să vă măture pe toţi. O să lichidăm noi şi statul ăsta, bugetivor... O să vedeţi dumneavoastră...
— Dar de când eşti şi dumneata revoluţionar? îl întrebă Ştefan.
— Eu am fost de totdeauna revoluţionar... Păcat că n-ai cu cine să faci revoluţia. Sunt toţi nişte proşti. Şi când nu sunt proşti, sunt laşi!... N-ai cumva vreo ţigară?
Ştefan trase un saltar şi-i întinse un pachet de ţigări. Bursuc îşi alese una, o aprinse şi băgă liniştit pachetul în buzunar.
— Am auzit că eşti bine cu secretarul general, reluă cu un alt glas. N-ai putea interveni să-mi găsească şi mie ceva, vreo sinecură oarecare?!...
— Dar dumneata eşti licenţiat în teologie şi aici este Ministerul Economiei Naţionale, exclamă Ştefan.
— Ce-are a face? Dacă e bunăvoinţă se aranjează. Când se forma guvernul, mi-au făgăduit un post de subprefect, dar infami cum sunt toţi politicienii, nu s-au ţinut de cuvânt. Ce vreţi, să mor de foame?! Toată lumea are o slujbă în ţara românească. De ce să n-am şi eu?!... Dar, se grăbi să adauge, să ne-nţele-gem bine. Mie nu-mi trebuie slujbă serioasă, cu ore fixe de prezenţă la birou. Eu n-am timp să vin la birou; am mereu treabă în oraş. în plus, familia mea locuieşte în provincie, şi eu sunt familist; nu-i pot lăsa aşa, trebuie să mă duc să-i văd din când în când...
Ştefan începu să râdă.
— Nu, zău, vorbesc serios, reluă Bursuc. Dumneata crezi că glumesc, dar mie nu-mi arde de glumă. Mai am câţiva poli în buzunar. Şi hotelul nu l-am plătit de nu ştiu când... Găseşti-mi o sinecură şi-ţi fac o rugăciune pentru odihna sufletului dumitale... Căci te văd cam neodihnit. Ai început să slăbeşti. Arăţi prost. Trebuie să se roage cineva pentru dumneata. Eu, ca licenţiat magna cum laude în teologie, cunosc rugăciuni infailibile... Ce zici?!
— Imposibil, făcu Ştefan ridicând din umeri.
123
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Bursuc îl privi pe sub sprâncene, se încruntă o clipă, apoi îşi scoase pachetul din buzunar, îşi aprinse o ţigară şi continuă.
— Bine. Văd că eşti incoruptibil. Ai acest mare viciu antirevoluţionar. Treaba dumitale. Dar te previn că ai s-o păţeşti cu Revoluţia.
— Care revoluţie?! întrebă Ştefan. Că legionarii au să fie în curând lichidaţi, iar comuniştii aşteaptă să se strângă
o sută, două, ca să se cunoască între ei... De ce revoluţie este, atunci, vorba?
Bursuc îl privi mirat şi duse mâna la gură ca să-şi înece râsul.
— Mi s-a mai spus mie că eşti naiv, dar nu credeam că eşti chiar în halul ăsta! Şi naivitatea este tot un păcat antirevoluţionar... Păi bine, ce-mi pasă mie cine face Revoluţia?! Important este un singur lucru: să fii cu ea şi nu contra ei...
— De acord. Dar te întreb încă o dată: cine vrei să facă revoluţia?
— Parcă trebuie s-o facă cineva! Asta-mi plăcu! Revoluţia vine şi pleacă. N-o face nimeni. A fost întâi în Rusia, a venit în Italia, în Germania, în Spania... Comunistă, fascistă, reacţionară — vorba e, a venit. Şi are să vină şi la noi. Şi te previn că eu sunt cu Revoluţia, şi deci contra dumitale. Politiceşte, te consider duşmanul meu. Al meu, personal. Pentru că m-ai lezat în interesele mele esenţiale. Eu îţi cer o sinecură de 10-l2 mii de lei pe lună, şi dumneata mi-o refuzi pe motive legale. Ca şi cum legalitatea ar avea vreo importanţă în vremurile pe care le trăim. Dar eşti prin firea dumitale antirevoluţionar. Ascultă-mă pe mine, ai s-o păţeşti!...
— Am avut ghinion, continuă Bursuc după o pauză, că Garda de Fier e condusă de nişte naivi, fără spirit politic.
Dacă aş fi fost eu în locul lor, azi eram la putere. Şi făceam revoluţia. îi lichidam pe toţi ceilalţi. Lucrul esenţial este să-ţi lichidezi adversarul. După aceea revoluţia se face singură... Dar, cum îţi spun, am avut ghinion. Că
dacă aş fi văzut că au îndrăzneală şi spirit politic, treceam şi eu cu ei. Am o sumă de prieteni legionari; m-aş fi aranjat. Acum aş fi fost eu în locul dumitale. Şedeam eu la biroul ăsta, şi nu mai eram silit să umblu din cunoscut în cunoscut ca să pun mâna pe cinci sute de lei... Â-propos, adăugă cu un alt glas, nu poţi să-mi împrumuţi o mie de lei?!... Spuneam că alerg pentru cinci sute, dar o spuneam din modestie. Adevărul este că alerg pentru o mie de lei. Cinci sute pentru mine — cinci sute pentru ceilalţi. Nu-ţi pot spune cine. Persoane importante.
Deocamdată, ţine secretul pentru dumitale...
Luă bancnota, mulţumi şi se îndreptă spre uşă. Dar se întoarse după câţiva paşi.
— Uitam să-ţi spun esenţialul, reîncepu. Să nu cumva să crezi că Petrache s-a culcat cu Cătălina. Nu, ferească
Dumnezeu! El o iubeşte platonic. E un idealist. Cătălina se culcă cu Bibicescu. Iar pe-alături, cu cine se nimereşte...
MIRCEA EL1ADE
124
Nu zici nimic?! Mi se pare că-ţi plăcu şi dumitale, că te văd cam întristat. Dar să nu-ţi faci sânge rău; dă-i mai bine un telefon!...
Abia apucase să ridice capacul unei vitrine de sticlă şi să scoată cele dintâi ediţii ale poeziilor fraţilor Văcăreşti, când intră slujnica, se apropie de el cu paşi mărunţi şi-i spuse:
— Vă caută un domn. Zice că e urgent. Nu vrea să spună cum îl cheamă.
Zice că ştiţi dumneavoastră...
Ştefan zâmbi. întocmai aşa se întâmplase şi la prima lui vizită, cu două luni mai înainte. Profesorul Antim nu va apuca nici de data aceasta să-i explice de ce timpul când „ţara veghea turcită" n-a avut urmaşi. Antim strânse plictisit cele câteva cărţulii de pe masă şi se duse să le aşeze în vitrina de sticlă.
Casa lui Iancu Antim se afla la capătul unei stradele din dosul Foişorului de Foc. Era o clădire de pe la 1900, masivă şi destul de urâtă, dar în lumina crudă a după-amiezei de martie, când Ştefan venise pentru întâia oară să-l vadă, casa dobândise o aspră nobleţe; părea desprinsă dintr-o stampă. îi deschise o slujnică tânără, şi-l pofti într-un salon uriaş. Pereţii erau acoperiţi până la refuz de tablouri; într-un colţ se aflau câteva biblioteci cu geam, iar în celalt mai multe vitrine, unele acoperite cu pânze.
— Domnul Profesor se odihneşte, spuse femeia. Dar trebuie să se scoale... Că nu doarme niciodată mai mult de un ceas...
Ştefan privea înmărmurit în jurul lui. Tablourile, mobila veche, pupitrele purtând infolii deschise, stranele de biserică, scaunele desperecheate pe speteaza cărora atârnau stofe de culori stinse, patrafire, voaluri de mireasă —
alcătuiau laolaltă un amestec straniu de muzeu, magazie şi odaie de fată bătrână. Cele două mari ferestre, care dădeau spre grădină, îngustate cum erau de perdelele verzi de catifea, nu izbuteau să scalde în lumină toate colţurile acestei încăperi ticsite. Deşi focul ardea încă în soba de teracotă, era mai frig decât afară. Cu mâinile în buzunarul paltonului, Ştefan trecea încet prin faţa tablourilor. Erau portrete de boieri bătrâni cu barbă şi caftane, sau de doamne şi domnişoare de la începutul veacului trecut, sau peisaje fără nici un farmec, întunecate, pictate cu neîndemânare.
— Aici te-a adus toanta aia?! auzi deodată glasul lui Antim din pragul uşii. Ai să îngheţi! Vino repede dincoace, la căldură!...
îl introduse într-o încăpere mai mică, dar tot atât de îmbâcsită de vitrine, icoane vechi, stampe, măsuţe încărcate cu brelocuri, mărgeanuri, sidefuri, albume cu desene.
