franţuzeşte. Jandarmul s-a apropiat brusc de ei, despărţindu-i.

— Vorbiţi româneşte!

Ioana i-a povestit tot ce aflase: la dosar sunt două acuzaţii grave: l-a întâlnit pe Teodorescu în Germania — şi avea două domicilii.

— Bine, dar nici o lege nu interzice să ai câte domicilii pofteşti! izbucni Ştefan exasperat.

— Are să iasă în curând o lege în acest sens, îl informă Ioana.

— Cu efect retroactiv?

Ioana ridică din umeri. Cele cinci minute trecuseră repede. Jandarmul se sculă de pe scaun. De-abia acum Ioana se sperie. Era gata să plângă. îl prinse în braţe, deznădăjduită.

— Cu cine să vorbesc?! Ce trebuie să fac?! întreba ea în neştire.

Vădastra îşi imaginase scena până în cele mai mici amănunte. „Regret, doamnă, îi va spune, dacă am fost silit să

procedez astfel. Viaţa nu cunoaşte legea onoarei. Dacă soţul dumneavoastră a preferat să lucreze cu nişte secături în loc să facă apel la colaboratori destoinici ca mine, oameni cu personalitate, am fost silit să-mi cer singur dreptul. Căci, stimată doamnă, nimeni mai mult ca mine n-are astăzi dreptul să stăpânească două milioane. Ce sunt două milioane la averea soţului dumneavoastră? Nimic! Pentru mine, ele înseamnă totul. De ce un om ca mine să muncească de dimineaţă până seara, cheltuindu-şi energia şi geniul în lucruri fără importanţă, în timp ce Bucureştiul geme de netrebnici şi învârtiţi, care nu mai ştiu ce să facă cu banii?!... Aşa că, vă rog, doamnă, să nu-mi vorbiţi mie de şantaj! (Ridicând tonul): Nu eu sunt acela care şantajez, ci eu am fost şantajat din momentul în care am descins în acest Bucureşti al dumneavoastră, eu, băiat de ţăran, şi nu mă sfiesc, doamnă, să vă

mărturisesc că sunt fiu de ţăran, că mă mândresc cu această descendenţă, că altul în locul meu..."

îşi întrerupse firul gândurilor trezindu-se ajuns acasă. Chemă ascensorul şi privi câteva clipe holul cu o atenţie ciudată, parcă atunci l-ar fi văzut pentru întâia oară. Şi îndată ce intră în cameră, se repezi la birou, descuie sertarul şi pipăi cu mâna, tremurând, către fund. Cutia era acolo; nu umblase nimeni. Oftă

MIRCEA ELIADE

142

143

NOAPTEA DE SÂNZIENE

liniştit şi se pregăti de aşteptare. „în noaptea asta trebuie să vină, îşi spuse el. Trebuie să vină..."

îşi scoase monoclul, aşezându-l cu mare grijă pe măsuţa de lângă pat, şi se întinse în fotoliu pregătindu-se să

aştepte. Timpul începu să se scurgă cu o lâncedă, morocănoasă monotonie. Auzea, din când în când, bătaia orologiului în depărtare. Dar, cu cât înainta în noapte, cu atât clipele păreau mai lungi. Se hotărâse la început să

vegheze noaptea întreagă, dar după câteva ceasuri, îşi spuse că precauţia aceasta nu mai are rost, căci dacă

necunoscuta n-a plecat până acum, nu va pleca decât dimineaţa. Şi, cu un oftat de plăcută oboseală, se întinse mai comod în fotoliu, îşi scoase cravata, şi se culcă.

Se trezi de mai multe ori, ultima oară pe la şase dimineaţa, şi simţi cum începe să-l cuprindă o stranie nelinişte.

Se ridică din fotoliu cu mare grijă să nu scârţâie parchetul şi începu să-şi facă, sumar, toaleta. îşi umezea necontenit buzele şi-şi trecea mâna prin păr. Se simţea tot mai emoţionat.

Când auzi uşa de la odaia locotenentului deschizându-se, se rezemă palid de muchea biroului. Acum!... Dacă o ia şi pe ea, sunt pierdut!... Dar distingea destul de limpede paşii lui îndreptându-se spre baie. îl auzi câteva minute în urmă pe soldat pregătindu-i laptele. Apoi, la opt fără douăzeci, aşa cum se întâmpla în fiecare zi, Băleanu plecă. Spiridon rămase mult timp nemişcat, rezemat de birou, răsuflând cu gura întredeschisă, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească ceva anevoie de regăsit într-o minte răvăşită. Târziu, oftă adânc şi trase sertarul biroului.

Scoase cutia ascunsă cu atâta grijă şi verifică încă o dată resorturile aparatului. Apoi îl aşeză pe birou, la îndemână, îşi refăcu cravata, îşi trecu încă o dată mâna prin păr şi-şi fixă monoclul. Se apropie de uşă şi ascultă.

Nici un zgomot pe coridor. Ordonanţa, respectând ordinele, nu ieşea din bucătărie înainte de unsprezece dimineaţa. Spiridon se reîntoarse lângă birou şi se aşeză să aştepte pe scaun, cu ochiul la aparat. îl încercase numai de câteva ori, dar nu se îndoia că i-a învăţat meşteşugul. îl privea în neştire. Uneori îl străbătea o uşoară

teamă: „Numai dacă aş avea lumină bună în antret..."

Auzind uşa de la dormitor deschizându-se, sări în picioare, smuci aparatul de pe birou şi apucă clanţa. în clipa următoare se afla pe pragul odăii lui, cu aparatul de fotografiat tremurându-i în mână, luând fotografie după

fotografie, în faţă, înmărmurită, stătea o femeie tânără, destul de modest îmbrăcată, fără pălărie, care-l privea speriată, neîndrăznind să-şi ascundă capul.

— Nu vă supăraţi, doamnă, începu Vădastra cu o voce uscată de emoţie. Vă rog să veniţi pentru câteva clipe în biroul meu, în biroul unui avocat. Am să vă comunic lucruri de cea mai mare importanţă pentru dumneavoastră...

Vă rog, doamnă, vă rog să intraţi...

Femeia îl ascultă fascinată, neputându-şi lua privirile după aparatul de fotografiat. Intrând, Spiridon mai apăsă de câteva ori resortul, fotografiind-o în pragul uşii.

— Dar ce e asta?! izbuti ea să rostească trezindu-se în mijlocul biroului.

Vădastra o privi cu o bolnăvicioasă curiozitate. I se părea destul de frumoasă; avea ochii negri, foarte mari, şi figura oacheşă, cu gura cărnoasă, bogată. Părul îi era adus ştrengăreşte pe frunte, probabil ca să arate mai tânără.

Dar ceea ce îl tulbură mai mult era trupul, al cărui neastâmpăr îl ghicea în cel mai mărunt gest, un trup alcătuit din nebănuite moliciuni şi arcuiri.

— Ce înseamnă asta?! repetă ea cu acelaşi glas speriat neputând să-şi desprindă privirile de pe monoclul negru al lui Vădastra.

— Un moment, doamnă, un moment, spuse el întorcându-se să închidă uşa.

— Ce înseamnă purtarea aceasta, domnule?! prinse curaj femeia. Drept cine mă luaţi?

Vădastra o privi avid, cu ură, şi zâmbi. Legănă cu încântare de mai multe ori aparatul de fotografiat în mâna dreapta, apoi se apropie de ea, biruitor şi începu.

— Nu ştiu ce-o să credeţi despre mine, stimată doamnă, nu ştiu şi nici nu mă interesează. V-am chemat aici, după cum vedeţi, în biroul unui avocat, ca să evit un scandal...

— Ce voiţi să spuneţi?! întrebă, roşindu-se, femeia.

— Aparatul acesta a înregistrat douăsprezece fotografii ale domniei voastre, în antretul acestui apartament, pe care-l locuiesc împreună cu amicul meu, seducătorul locotenent Băleanu. Douăsprezece fotografii care vă arată

părăsind acest apartament la o anumită oră a dimineţii...

— Sunteţi necuviincios, domnule, şi am să mă plâng, protestă necunoscuta voind să se îndrepte spre uşă.

— Un moment, stimată doamnă, strigă Spiridon tăindu-i drumul. înainte de a vă plânge dumneavoastră, aş putea eu arăta aceste fotografii soţului dumneavoastră...

Femeia păli şi rămase nemişcată, cu o mână pe piept, privindu-l.

— Am luat, de altfel, aceste fotografii cu intenţia de a le arăta soţului dumneavoastră, continuă Spiridon. Afară

de cazul, evident, când dumneavoastră aţi fi dispusă să le răscumpăraţi...

— Ce voiţi să spuneţi?! şopti ea tulburată.

— De ce nu luaţi loc?! se grăbi Spiridon să-i apropie fotoliul.