câteva clipe. Suntem doar prieteni; locuim aceeaşi casă...

— Am să-ţi spun mai târziu, pe cuvântul meu de onoare că am să-ţi spun. Dar acum, nu pot!... Este chiar o încurcătură la mijloc şi nici nu ştiu cum are să se termine... Dar în ziua când am să pot spune, dumitale îţi voi spune cel dintâi, ai cuvântul meu de onare...

După plecarea locotenentului, Vădastra se simţi mai puţin sigur ca mai înainte. Cum are să-i afle numele dacă

Băleanu amână mereu destăinuirea? Şi vorbea el de o situaţie neclară, de o încurcătură; dacă cumva se întâmplă

ceva între ei şi frumoasa necunoscută nu va mai veni nopţile în apartamentul lor? Două nopţi Spiridon stătu la pândă, dar Băleanu se întoarse singur. „Să ştii că se ceartă, şi nu mai vine!", îşi spunea agitat Vădastra. Gândul că

soţia milionarului s-ar putea despărţi de locotenent i se părea catastrofal. Adormi anevoie, tresărind la orice zgomot al liftului, deşi ştia că Băleanu se afla în camera lui, dormind. A doua zi încercă să afle de la unul dintre colegii de tribunal nume de mari petrolişti, dar îşi dădu repede seama de zădărnicia acestei anchete, pentru că nu ştia cum ar putea avea confirmarea lui Băleanu. Dacă l-ar fi întrebat din nou, ar fi putut părea suspect. în scurtele lor întâlniri, locotenentul nu mai aduse deloc vorba de prietena lui şi de eventualitatea căsătoriei.

„Şi dacă aş încerca chiar fără să-i ştiu numele? se întrebă într-o seară Vădastra. îi voi spune tot timpul:

«Doamnă». Va fi atât de impresionată încât nu va băga de seamă... Numai dacă nu mă va spune lui Băleanu... De frică, ar fi în stare. Dacă aş avea ceva sigur la mână, vreo scrisoare, vreun document, în sfârşit, ceva sigur..."

Dar în cea dintâi după-amiază când, după ce trimisese ordonanţa în oraş, intră la Băleanu, nu găsi, ca de obicei, nimic. Spiridon se întoarse în odaia lui agitat, neliniştit. Sigur că are să-i spună dacă el nu va avea la îndemână

ceva de care femeia să se teamă, ceva prin care ar putea dobândi tot fără cel mai mic risc. Chiar dacă i-ar cunoaşte numele, ce i-ar folosi dacă ea l-ar spune în aceeaşi seară lui Băleanu?

Stătea trântit pe fotoliul de lângă birou, răsucindu-şi nervos monoclul între degete, când îşi dădu seama că

găsise. Descoperise un mijloc de o mare simplitate. Rămăsese câteva clipe cu gura căscată, cu mâna moale, şi monoclul

îi alunecă sfios pe covor. Un val de sânge îi răzbi vijelios în obraz. Se ridică brusc, îşi duse mâna la frunte, apucă

monoclul şi plecă în cea mai mare grabă.

Doamna Porumbache îl auzi cântând pe stradă.

— Roata morii se-nvârteste, tac, tac, tac Şi morarul ciocăneşte, tac, tac, tac...

Se ridică din pat, îşi trase rochia pe ea, şi ieşi pe coridor să-l întâmpine. Deşi trecuse de mult miezul nopţii, era încă foarte cald. Biriş îşi scosese haina şi şi-o ţinea de cheqtoare, zvârlită pe un umăr. în faţa uşii încercă de mai multe ori cheia fără să nimerească.

— Iar te-ai îmbătat! exclamă doamna Porumbache deschizându-i. Iar ţi-ai băut minţile cu Cătălina...

— Nu cred că mi-am băut chiar minţile, spuse Biriş, dar fără îndoială că am băut cam mult. Şi acum mi-e somn.

Noapte bună!...

Voi să treacă spre odaia Iui, dar doamna Porumbache îl prinse de braţ.

— Rău te-a mai fermecat, măiculiţă, târfa aia!... Te-a scos din minţi!... Vai de bătrâneţele mele, ce-am ajuns!...

Au să te prindă că te ţii cu o actriţă, şi-au să te dea afară de la liceu. Rămânem pe drumuri...

Biriş scoase pachetul din buzunar şi i-l întinse.

— Fumezi şi dumneata o ţigară? întrebă blând.

Femeia oftă. îşi umezi buzele şi-şi aşeză ţigara în colţul gurii. Biriş i-o aprinse. Apoi îşi aprinse şi el una, şi-i dădu pachetul.

— Mai ai bani? îl întrebă ea.

— Mai am. Ai nevoie de ceva?

— Nu, te întrebam, aşa. îţi dă aia ceva bani?!

— Nu, banii ăştia i-am câştigat cu o traducere... Femeia tăcu, fumând adânc.

— De ce nu vrei să te însori? începu ea mai liniştită. Că doar n-ai s-o iei pe Cătălina...

Biriş ridică plictisit din umeri.

— Ţi-am mai spus că nu e nimic între Cătălina şi mine! Cine ţi-a mai băgat şi asta în cap?! Toată lumea ştie că e iubita lui Bibicescu. Noi doi suntem numai prieteni. Sau poate şi asta e compromiţător: să fii prieten cu o artistă!...

— Mai bine te-ai însura, continuă doamna Porumbache ca şi când nu l-ar fi ascultat. Sunt atâtea fete bogate şi frumoase. De ce nu vrei să te-nsori?! Nu ţ' s-a urât de sărăcie?!... Poate ne mutăm în altă casă. Mai văd şi eu oameni,

ai am şi eu cu cine schimba o vorbă... Biriş o privi lung şi îl cuprinse o neaşteptată milă faţă de ea.

MIRCEA ELIADE

138

139

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Bine, să ne mai gândim, spuse. Dumneata caută înainte. Poate, până la urmă ne-nsurăm şi facem chiar şi politică!... Noapte bună! adăugă el luându-i mâna şi sărutându-i-o.

— Petrică, spuse bătrâna, n-ai vreo cinci sute de franci să-mi laşi? M-am gândit să facem mâine pui cu smântână...

Biriş îşi scoase portmoneul şi i-l întinse.

— Ia tot, spuse. Eu nu mai am nevoie...

Intră în odaia lui şi zvârlindu-şi haina pe un scaun, se trânti în pat. Reîncepu să fredoneze, foarte încet:

— Roata morii se-nvârteşte, tac, tac, tac...

— Cântecul lui Mitică, Dumnezeu să-l ierte, spuse doamna Porumbache deschizând uşa, zâmbind, cu ochii în

lacrimi. Ia mai cântă-l...

— Şi morarul ciocăneşte, tac, tac, tac..., continuă Biriş înălţând uşor glasul.

— ... Tac, tac, tac\ făcu şi doamna Porumbache, în surdină, lăcrimând. Cântecul lui Mitică!... Uite aşa-l cânta şi el, Dumnezeu să-l ierte: tac, tac, taci...

— Ăsta-i cântec nou, spuse Biriş fără să-şi ridice capul de pe pernă. îl cântăm noi, tineretul: Roata morii se-nvârteşte..., reîncepu el cu mai multă putere.