— Dar ce se întâmplă la 19 octombrie? întrebă din nou Ştefan. Ce se întâmplă la orele 6 seara?!
— Eu cred că nu se întâmplă nimic şi nici nu se va întâmpla vreodată, spuse Biriş. Cătălina a declarat, pur şi simplu, că într-o zi, la un 19 octombrie oarecare, la 6 seara, se va sinucide. Asta e tot.
— Dar de ce exact la 19 octombrie? întrebă Ştefan.
— N-am aflat încă pentru ce, vorbi Biriş îngândurat, dar am să aflu eu într-o zi şi am să-ţi spun... Cătălina asta e o fată cu adevărat interesantă. Merită să fie cunoscută. Păcat că a căzut aşa de prost, cu Bibicescu...
Când, în săptămâna Crăciunului, Ştefan trecuse într-o seară pe la Biriş, doamna Porumbache îl luase deoparte şi-l întrebase, în şoaptă:
— Ascultă maică, e adevărat că Petrică se ţine cu o nepricopsită de actriţă, cu una Cătălina?
Ştefan se grăbise să o liniştească.
— Nu, nici vorbă, Cătălina e prietena unui actor, a unuia Bibicescu.
— Asta ştiam şi eu, îl întrerupse doamna Porumbache, dar am aflat că târfa aia se ţine şi cu Petrică. D-aia nu mai dă pe-acasă serile şi-mi vine tot la unu, două noaptea... îşi mănâncă tinereţele cu o pârlită de actriţă... Uite unde a ajuns!... Cogeamite profesor să se ţină cu una d-alea... Au să-l dea afară şi de la liceu... O să rămânem pe drumuri...
Şi îşi şterse cu mâneca o lacrimă.
— Eu cred că a trecut sfertul de ceas, vorbi din nou Biriş. Nu vrei să mergem să vedem ce fac?!... Poate mai aflăm ceva...
Ştefan îl lăsă să se ducă singur. Dar nici în acea seară nu află nimic, pentru că, reîntâlnindu-l şi aducând vorba de Cătălina, Biriş ridicase plictisit din umeri.
— Sunt amândoi nişte rataţi şi nişte zănatici, se mulţumise el să spună. Nu merită să ne pierdem vremea discutându-le ticurile şi superstiţiile. Se apropie alegerile. Dumneata nu spui nimic? Nu te interesează ce se petrece în jurul dumitale? Nu te interesează politica? Tot la camera Sambo te gândeşti?!...
Tino Rossi îşi terminase demult cântecul şi începuse un altul. Ştefan nu-l mai asculta. închisese uşa de la baie si intrase sub duş. „Ar trebui totuşi să-i dau un semn, se trezi el gândindu-se. In noaptea asta măcar, ar trebui să-i dau un semn..."
Ioana se îmbrăcase şi-l aştepta, în capul scării, cu blana pe umeri, să se întoarcă cu o maşină. începuse să i se facă frig. Ninsoarea parcă se înteţise şi ameninţa a viforniţă. Se mai uită o dată la ceas: unsprezece trecute.
Ştefan plecase de aproape o oră. „Numai de-ar găsi maşină, îşi spuse Ioana. Ar fi trebuit, altminteri, să schimbe două tramvaie până la Cotroceni."
Anul acesta, ca şi în primul an al căsătoriei, făceau revelionul la bătrânul Bologa. Şi, îşi dădu încă o dată seama Ioana, de revelion, nu se simţea cu adevărat fericită decât în casa de la Cotroceni. Anul trecut, fuseseră la Adela şi Răducu, dar ea rămăsese aproape tot timpul ascunsă în dormitor; nu se simţise bine de la începutul serii.
„Trebuie să le dăm măcar satisfacţia asta, spusese Ştefan, să te vadă pe tine urâţită, cu o sarcină de şapte luni.
Doar pentru asta ne-au invitat. Nu-i putem refuza..." Cu un an înainte, fuseseră la subsecretarul de stat, patronul şi protectorul lui Ştefan. Ioanei i se păruse că soţia subsecretarului dansează cam mult cu Ştefan, şi-l păstrează
tot timpul aproape de ea, la braţul ei. Pentru întâia oară, Ioana suferise de gelozie. Suferise cu atât mai mult, cu cât Ştefan nici măcar nu băga de seamă că suferă, că e taciturnă, enervată. „Ce ai?! se mulţumise el s-o întrebe punându-i mâna pe umeri. Ţi-e frig?! Ar trebui să bei un coniac. Şi să dansezi mai mult, ca să te încălzeşti.
Dansul următor îl dansăm împreună." Ioana acceptase invitaţia unui coleg, nădăjduind că Ştefan va înţelege că e supărată pe el. Dar el îi făcu semn cu mâna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi căută cu ochii o parteneră cu care să danseze. „Eu nu ştiu să dansez, spunea întotdeauna, dar dacă aveţi curajul să vă abandonaţi în braţele mele..." Ioana nu înţelegea cum poate fi Ştefan atât de absent, atât de indiferent, chiar. „Ce ai? o întrebă el din nou. Tot ţi-e frig? Ar trebui să bei un coniac..." Şi dispăru repede tras de braţul soţiei subsecretarului.
— Am găsit-o ca prin miracol, spuse Ştefan deschizând grăbit uşa. Pierdusem speranţa. Fusesem până în Calea Victoriei şi mă întorceam să te iau cu tramvaiul, când am zărit o maşină care se oprise la a treia casă de noi...
Au ajuns la Cotroceni aproape de miezul nopţii, căci maşina înainta greu pe străzile troienite. I-au găsit pe toţi aşezaţi la masă, aşteptându-i nerăbdători.
MIRCEA ELIADE
112
113
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Doamna Bologa trecu repede în bucătărie, urmată de cele două nepoate, ca să aducă sticlele cu şampanie.
— Ei, ce spui?! întrebă, din capul mesei, profesorul Bologa. Ce spui de noul guvern?
Ştefan ridică din umeri şi privi deznădăjduit spre Ioana. De câteva săptămâni nu auzea decât aceeaşi frază: — Ce spui?... Dumneata nu spui nimic?! îl întrebase poetul din provincie, în pragul cafenelei, când, în acea seară din decembrie trecuse să-l întâlnească pe Biriş. Nu spui nimic de rezultatul alegerilor? Arăta alt om; mai înalt, mai slab, palid, îmbătrânit parcă peste noapte. Nu e bărbierit, înţelese deodată Ştefan. Şi poate nici n-a mâncat la prânz; poate n-o fi avut ce să mănânce. îl privi cu o adâncă, sinceră simpatie. — E grav, continuă înfrigurat poetul. Succesul legionarilor înseamnă un nou succes pentru Hitler. Şi triumful lui Hitler înseamnă moartea noastră spirituală şi poate chiar fizică, moartea tuturor... „Are dreptate", îşi spuse Ştefan, şi zâmbi. Dar simţea că
nu mai poate adăuga nimic. „Refuz să discut, îşi repetase el de mai multe ori în acea seară, la minister; refuz să
mai discut rezultatul alegerilor." Ziua întreagă nu făcuse decât asta. La răstimpuri, auzea uşa deschizându-se, apoi glasul unui coleg: — Viziru, aici erai? Ce spui? Dumneata ce spui?... îşi făgădui să nu mai citească ziarele, dar abia ajuns în stradă se îndreptase spre chioşc şi ceruse toate ziarele de seară. Le frunzărise înfrigurat, aproape cu teamă, în dreptul felinarelor. Apoi le strânse pe toate, le zvârli într-o curte şi porni spre cafenea să-l întâlnească pe Biriş. — Nu spui nimic? îl întrebă din nou poetul văzându-l că tace. — Am discutat toată ziua, încercă Ştefan să se scuze. Nu mai pot. Te rog, iartă-mă, dar nu mai pot!... îi fu ruşine, în clipa următoare, de timiditatea lui, şi reveni, cu o anumită provocare în glas. — în fond, nu mă pot lăsa posedat de un eveniment, oricât ar fi el de actual şi de catastrofal. îl discut un ceas, două, încerc să-l înţeleg, mă acomodez sau nu mă
acomodez cu el, dar apoi trec mai departe şi mă ocup de altceva. Măcar de atâta libertate să mai profităm cât ni se mai îngăduie: libertatea de a ne alege subiectele de reflecţie, de conversaţie sau de glumă... Biriş nu scotea nici un cuvânt; părea absent, preocupat. — De aceea am ajuns unde am ajuns, vorbi cu o subită emoţie poetul.
Pentru că unul ca dumneata şi ca mine refuzăm să discutăm actualitatea politică şi ne refugiem în nori, în poezie, în visătorie...
— Ce-ai rămas aşa visător?! îl apostrofă Bologa din capul mesei. Uitaţi-vă la el! Parcă nici n-ar şti pe ce lume se află...
— O fi îndrăgostit! spuse cineva.
Biriş intrase brusc în cafenea. — Mă întorc într-o clipă. Am uitat să-i spun ceva lui Bibicescu... Ştefan rămase stingher, privind fulgii mari care începuseră să cadă. Poetul îşi ridică gulerul macferlanului. — Bună seara, îi spuse. S-a făcut târziu. Eu trebuie să mai trec pe la gazetă... Ştefan îl privi cum traversează grăbit drumul, fără pălărie, cu fruntea plecată, cu amândouă mâinile ascunse în buzunarele macferlanului. îi părea rău, acum, că nu-l poftise să intre cu el în cafenea, că nu se gândise să-i ofere ceva, măcar un corn cu o cafea neagră. „E un boem, îi spusese mai demult Biriş, şi e foarte demn; dar e un aristocrat în felul lui..." Biriş întârzia şi Ştefan intră după el în cafenea. — Dar să vedem ce zice Anglia, auzi un glas strident. Că
Anglia trebuie să-şi spună şi ea cuvântul... La o masă din fundul cafenelei Biriş vorbea enervat cu Bibicescu.
Ştefan se îndreptă alene spre ei, silindu-se să nu privească nicăieri. — Ar fi trebuit să ne agităm mai mult, auzi pe cineva de la o masă, să luăm contact cu masele populare, să explicăm oamenilor că fascismul înseamnă război, iar războiul înseamnă ocuparea României. I-am lăsat pe legionari să lucreze, şi aţi văzut ce succes au avut... Biriş
întinse mâna lui Bibicescu. — Dar de ce te grăbeşti aşa? se miră Bibicescu. Mai stai puţin că trebuie să vină şi conu' Mişu... L-au întâlnit pe Weismann lângă uşă, când ieşeau. Avea o nelămurită preocupare în priviri, dar părea tot atât de jovial. — Ce ne facem, coane Mişu?! strigă cineva de la o masă vecină. — N-aveţi nici o grijă, exclamă Weismann, are să fie bine!... Apoi, apropiindu-se de Biriş, îi şopti. — Treci dumneata pe-acasă, poate o convingi. Spune-i să vină direct la restaurant. Să nu facă pe nebuna. Am invitat şi pe directorul teatrului... Ajunşi în stradă, Ştefan se însenină deodată; începuse să ningă cu fulgi mari şi deşi, şi în câteva minute numai, strada se
