— Să-ţi trăiască! făcu bătrânul ducând paharul la gură.
— Să dea Dumnezeu! rosti Vădastra încurcat.
— Ferice de ei! spuse din nou bătrânul. Să aibă un fecior aşa isteţ, şi încă locotenent. Nu oricine poate ajunge locotenent în ziua de azi...
— Da, e adevărat, vorbi întunecându-se Vădastra. Dar mie mi-a plăcut demult să mă fac ofiţer. De când eram mic visam să ajung ofiţer. Asta era idealul meu în viaţă: să port haina de ostaş...
— Ţi-ai văzut visul cu ochii, cum se spune, făcu bătrânul.
— Da, dar ce folos! Nu e ce-am visat eu! Asta e aşa ceva trecător. Meseria mea e mai degrabă alta. La Statul-Major mai merge, dar ofiţer de front, nu pot fi... Vezi şi dumneata de ce!...
— Aşa a vrut Dumnezeu, spuse bătrânul cu gravitate.
— Ce e aia: aşa a vrut Dumnezeu?! se încruntă Vădastra. De ce mi-a dat Dumnezeu numai mie asta şi n-a dat-o şi la alţii? De ce adică alţii să se poată face ofiţeri şi eu nu? Ce am făcut eu?! Cu ce sunt eu vinovat?
— Păcatele noastre, ale părinţilor, spuse bătrânul, întristându-se. Aşa e de când lumea: te loveşte când nu ştii şi-ţi dă pe ce nu meriţi...
— Dar ce sunt eu să plătesc păcatele altora?! Eu nu mă simt vinovat cu nimic. Eu, de când mă ştiu, mi-am făcut întotdeauna datoria şi întotdeauna m-am rugat seara la Dumnezeu când eram mic, adăugă Spiridon înecându-se.
Am fost întâiul la şcoală. Dumneata nu ştii...
— Ba ştiu, făcu bătrânul umplându-şi din nou paharul.
MIRCEA ELIADE
104
— Ce ştii dumneata e prea puţin faţă de ce-am făcut eu! Dumneata n-ai de unde ştii ce voinţă am avut eu ca să
ajung cine am ajuns. Dar de ce tocmai mie să mi se întâmple asta?! Ca să vină pe urmă alţii şi să râdă de mine! E
uşor pentru dumnealor, când n-au trecut prin ce-am trecut eu. Cred şi eu că e uşor să râzi! Dar de făcut, e mai greu! Şi eu, slavă Domnului, am făcut ceva în viaţă. Eu nu mi-am pierdut timpul, ca atâţia alţii.
— Ca mine, bunăoară, spuse bătrânul sorbind din pahar.
— Dumneata vei fi având motivele dumitale, continuă pe acelaşi ton agitat Vădastra, dar sunt alţii care n-au nici un motiv. Şi cu toate astea lor nu li se întâmplă nimic...
— Ei, ce ştiţi dumneavoastră! întrerupse Marioara, care nu izbutea să înţeleagă în întregul ei această conversaţie ciudată. Are dreptate domnul învăţător: să mai bem un pahar... Să trăiţi!...
— Mai bem paharul ăsta şi apoi mergem! spuse Vădastra umplând pe rând paharele.
Neobişnuit cu vinul, simţea o ameţeală plăcută şi o duioasă tristeţe, dar în acelaşi timp un imbold necunoscut îl iscodea să vorbească, să se mărturisească. Faţă de tatăl său se purtase, de când începuse să câştige mai mulţi bani şi să-l ajute lunar, ca un străin. Nu-l iubea şi nu-l ura. Parcă nici n-ar fi fost părintele lui. Astă-seară însă, după
spaima pe care o trase, după emoţia care-l copleşise înţelegând că tatăl său nu-l va da de gol, simţea faţă de el o oarecare milă şi chiar afecţiune. Nu voia, totuşi, să mai rămână, căci nu ştia ce ar mai putea veni.
— Să trăiască armata română! spuse cu un glas emoţionat.
— Să trăiască şi armata română, dar ce-am eu cu ea?! făcu bătrânul cu tristeţe. Mai bine să trăiţi voi că sunteţi aici, în faţa mea, şi-mi faceţi cinstea să beţi cu mine... Să beţi cu un nenorocit, un biet învăţător de ţară, care vine peste voi şi vă strică cheful... Un om pe care nu-l cunoaşteţi, continuă el cu o flacără tulbure în ochi, şi care se aşază la masa voastră şi cere să-i daţi un pahar cu vin... Cere un pahar de vin înainte de a şti cu cine stă de vorbă...
— Ei, ce-are a face?! încercă să-l liniştească Marioara.
— Ba are! răspunse întunecat bătrânul. Are foarte mult de-a face!... Că n-ai cu cine să bei, când nu cunoşti pe nimeni... Intri într-o cârciumă şi bei cu cine te găseşti... Dar nu sunt ai tăi, nu sunt prietenii tăi... Cum vrei să fie cineva prieten cu un om care nu se mai numără în rândurile societăţii?! Un asemenea om nu există. N-are nume.
E un beţiv... Lepădăturile societăţii.
— Ai copii?! întrebă blând Marioara.
— Am, dar ce folos?! îngână bătrânul. Este ca şi cum n-aş avea!... Căci se cheamă că nici nu ai copii când nu-ţi poartă numele...
— Azi s-au schimbat lucrurile, vorbi Vădastra zâmbind nervos. Nu mai interesează numele, interesează oamenii.
Vorba e, copiii să fie buni...
105
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Cum adică, nu interesează numele?! se încruntă bătrânul. Numele este ce are omul mai sfânt pe pământ.
Numele lui este al lui şi al nimănui alt, în afară de el şi copiii lui. Numai Dumnezeu îi poate schimba numele. Şi dacă-l porţi, se cheamă că porţi numele părinţilor tăi, care ţi-au dat viaţă... Şi părinţii tăi se mândresc cu tine pentru că le porţi numele.
— Nu te mai necăji degeaba! îl mângâie Marioara văzând că bătrânul îşi pierde şirul vorbelor sugrumat de o mare emoţie.
— Cum să nu mă necăjesc, dacă acum se cheamă că nu mai am copii? Şi că sunt, aşa cum mă vedeţi, om la cincizeci şi patru de ani trecuţi, că merg pe cincizeci şi cinci, un om în afara societăţii?!... Eu aş fi putut fi altcineva în viaţa mea, continuă. Altcineva, nu acesta care mă vedeţi acum... un om de nimic... o zdreanţă... Ce se cheamă că sunt altceva decât o lepădătură a societăţii?... Cu cine mă-ntâlnesc eu? Cu cine stau eu de vorbă?!...
Cu d-ăştia pe care-i vedeţi, prin cârciumi... In loc să fiu astăzi cineva, să mă mândresc cu numele pe care-l port, eu şi copiii mei... Gheorghe Vasile, învăţătorul din Dobreşti...
Ultimele cuvinte îi fură înecate de un plâns tăinuit, care-l năpădi încet, încet până îi sugrumă vocea. Atunci, nemaiputând vorbi, bătrânul îşi prinse capul între palme şi rămase aşa, ruşinat parcă de propria lui slăbiciune şi copleşit de tristeţe. Marioara îl privea cu milă. Vădastra ar fi vrut să se scoale, dar nu îndrăznea: se simţea şi el umilit, se simţea mai ales ţintuit de scaunul acela, parcă în aşteptarea unui deznodământ.
