133

NOAPTEA DE SÂNZIENE

de adulter tuturor cunoscuţilor dumneavoastră. Nu ştiu, deci, dacă vă convine să se afle cine este amantul dumneavoastră. Plus că aţi compromite şi cariera lui Băleanu. El nu va avea de ales decât între a-şi trage un glonte în cap sau a fugi peste graniţă. în ceea ce mă priveşte, eu nu mă tem de nimic, pentru că mi-am luat toate măsurile. (Nu e adevărat, dar de unde să ştie ea?!) Există, însă, o soluţie pentru dumneavoastră. Cred că amicul meu Băleanu v-a vorbit destul de amănunţit despre mine şi vă daţi seama că sunt cineva în ţara românească.

Doamnă cutare, eu am planuri mari. Din nefericire, nu s-a găsit până acum capitalistul care să mă înţeleagă şi să

mă ajute. Spun din nefericire, pentru că sunt silit, astfel, să apelez la ajutorul dumneavoastră. Eu am nevoie de circa două milioane de lei, pentru a duce la bun sfârşit o operă grandioasă, folositoare atât ţării noastre cât şi umanităţii în general. Deşi este un mare secret, v-aş putea spune cu altă ocazie în ce constă această operă

grandioasă. Soţul dumneavoastră este foarte bogat, o ştiţi mai bine decât mine. Vă rog, dacă voiţi să nu destăinuiesc nimic asupra legăturii dumneavoastră cu amicul meu, vă rog să-mi puneţi la dispoziţie această

sumă. Nu mă interesează cum. Mă puteţi recomanda soţului dumneavoastră, cerând să intru tovarăş în afaceri, sau îmi puteţi aduce chiar dumneavoastră cele două milioane, în bijuterii sau bilete de bancă... Dar să nu încercaţi să mă trădaţi spunând ceva lui Băleanu, căci veţi regreta foarte mult. Mi-am luat toate măsurile. Eu atât vă spun: să nu încercaţi nimic... îmi fixaţi întâlnirea în cursul zilei de mâine..."

Nu se înşelase; locotenentul căutase paharele în bucătărie, pentru că acum, în dormitor, se auzeau râsete, o sticlă

anevoie destupată, un început de cântec. Se răsuci în pat, ca să-şi gonească gândurile şi să-şi poată relua, cu o nouă tărie, filmul întâlnirii lui cu frumoasa necunoscută. Asemenea femei au întotdeauna bani şi foarte multe bijuterii. Dacă soţul va refuza să-l primească în afacerile lui de la Câmpina, n-are decât să-şi vândă ea o parte din bijuterii şi să-i achite suma; n-or fi două milioane, se mulţumeşte şi cu un milion... Dar cum o cheamă? Trebuie neapărat să afle cum o cheamă, ca să pară bine informat despre situaţia ei, despre averea soţului ei.

Adormi târziu, spre dimineaţă, mult timp după ce ultimul cântec se stinsese în odaia lui Băleanu.

în după-amiaza zilei de 14 iulie, Ştefan se urcă devreme în camera lui de hotel şi se răsturnă obosit pe pat. Era foarte cald. Nădăjduia că se va putea odihni puţin înainte de a se reîntoarce la minister. în după-amiaza aceea i se semna numirea. Pleca în Japonia.

Ştefan aflase mai de mult, întâmplător, că s-ar putea să fie trimis în Japonia, dar nu i se precizase misiunea decât pe la mijlocul lunii iunie: observator la

MIRCEA' ELIADE

134

Conferinţa economică a ţărilor din Extremul Orient. Secretarul general îl chemase într-o dimineaţă caldă, ploioasă. îl găsi enervat, preocupat.

— Pleci în 5-6 săptămâni, îi spuse. Bagă bine de seamă, căci e vorba de ceva mai important decât o misiune de simplu observator. Japonezii au nevoie de petrol şi sunt dispuşi să-şi trimită cisternele până la Constanţa să-l încarce. Din tot ce ne oferă ei, noi am avea nevoie numai de cauciuc. Dar nici ei nu au cauciuc; îl cumpără, deocamdată, din Indiile Olandeze. Totuşi ne oferă cauciuc — şi cu un preţ convenabil. Oferta mi se pare foarte suspectă. A venit de altfel printr-o societate prezentată de Vidrighin. Sunt şi nemţii amestecaţi aici. Important este un singur lucru: să împiedicăm pe Vidrighin să ia în mână afacerea. L-am trimis în misiune în Elveţia. Voi încerca să-l ţin cât mai mult acolo. între timp, dumneata îţi pregăteşti plecarea. Fii foarte discret. Nu vorbi prin oraş.

îl privi lung, şovăitor, apoi adăugă.

— Ai putea rămâne mult timp acolo. La toamnă, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Poate că ar fi bine să pleci cu soţia. Mai gândeşte-te...

Ştefan părăsise biroul secretarului general cu o nedefinită tristeţe în suflet. O va lua şi pe Ioana, bineînţeles. Dar se gândise în clipa aceea la Ileana. îşi amintise de ultima lor întâlnire, în Sâmbăta Floriilor. „Mă duceam la

biserică, îi spusese ea. Nu ştiu de ce, dar am simţit deodată nevoia să intru într-o biserică, îl privise tulburată, apoi îşi scuturase buclele cu gestul ei scurt, băieţesc, şi-l întrebase: Tu crezi în Dumnezeu? Crezi cu adevărat?!"

Ştefan se ridică din pat şi, apropiindu-se de fereastră, deschise obloanele. Odaia se lumină deodată. „Tot n-am să

pot dormi", îşi spuse trântindu-se din nou pe pat. închise totuşi ochii — Tu crezi cu adevărat? îl întrebase atunci Ileana. Crezi că maşina aceea există?... („Sau poate mi s-a părut mie, îşi spusese Ştefan mai târziu. Poate n-am înţeles eu bine; vorbise de Dumnezeu, mă întrebase dacă cred că există Dumnezeu. în felul ei, mă întrebase: E

departe stâna'?...") Sau suntem condamnaţi să rămânem pe vecie în pântecele balenei?! exclamase ea, încercând să zâmbească. (O vedea pentru întâia oară silindu-se să zâmbească. Parcă obrazul ei şi-ar fi pierdut spontaneitatea; când zâmbea, parcă ar fi zâmbit numai pentru ea singură, ca şi cum ar fi încercat să se consoleze de singurătăţile ei.)

Apoi, câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineaţă, la minister, ridicase receptorul şi se auzi strigat: — Ştefan!

Ştefan! Vocea venea parcă de foarte departe. — De unde îmi telefonezi? o întrebase — De la o tutungerie, la Şosea. Mă duceam spre pădure, adăugase. Mi s-a făcut dor de pădure. — Dar nu te-ai logodit?! o întrebase el deodată, tresărind. O foarte lungă tăcere. — Nu te-ai logodit?! repetase el de mai multe ori. — Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu noi, vorbise ea târziu. Nu izbutesc să te înţeleg. Nu ştiu ce vrei, ce aştepţi...

135

NOAPTEA DE SÂNZIENE

îmi pare rău că te-am întâlnit, îmi pare foarte rău... — Dar încă nu mi-ai răspuns dacă te-ai logodit, dacă ai să te logodeşti, stăruise el. — Uneori mă întreb dacă te-am întâlnit cu adevărat, sau e numai o nălucire a mea. Poate că

eşti cu adevărat pierdut în pântecele balenei... La revedere, Ştefan! La revedere! adăugase mai încet, aproape şoptit. Apoi auzise sunetul surd, metalic al receptorului închis pe neaşteptate, ca din greşeală.

în seara aceea ieşind de la minister, se dusese de-a dreptul în strada Batistei. Sună prelung. îi deschise în cele din urmă doamna Creţulescu. Părea mirată că-l vedea acolo, în faţa ei, cu un bucheţel de mărgăritare în mână. — A plecat azi-dimineaţă la Iaşi, îi spuse. Ţi-a telefonat din gară. N-a vorbit cu dumneata? Spunea că se duce să-ţi telefoneze, ca să te anunţe că pleacă. S-a hotărât aşa, pe neaşteptate... — Dar nu se logodeşte? întrebase tulburat Ştefan. — Dumnezeu s-o mai înţeleagă, exclamase doamna Creţulescu. A venit odată şi Melinte s-o vadă aici, căpitanul Melinte. S-a rugat de ea, i-a căzut în genunchi, mi-a căzut şi mie în genunchi, căpitanul Melinte.

„Doamnă Creţulescu, mi-a spus, tante Alice, vă implor convingeţi-o dumneavoastră!..." Mi-era milă de el, om în toată firea, ne ruga pe amândouă; ca pe un Dumnezeu ne ruga... Ştefan zâmbise, încurcat, şi-i întinsese bucheţelul cu mărgăritare. (Tu crezi în Dumnezeu? crezi cu adevărat? crezi că maşina aceea există?!...) Auzi o seamă de paşi repezi pe coridor, voci, şi o mână zgâlţâi clanţa de mai multe ori. Apoi începu să lovească

puternic în uşă. „E un adventist; vinde Biblii", îşi aminti Ştefan şi sări furios din pat. Abia întoarse cheia în broască şi uşa se deschise, repezită de perete. Se văzu înconjurat de necunoscuţi. Unii aveau revolvere. Nici nu avu timp să înţeleagă despre ce era vorba. Auzise doar, pe cel dintâi, strigând.

— Prefectura poliţiei.

Era acum între doi agenţi înarmaţi. Un al treilea îi pipăia buzunarele. Alţii dăduseră patul şi scaunele la o parte, umblau în dulap.

— Unde e Teodorescu?! întrebă făcând un pas către el, cineva care stătuse tot timpul lângă uşă.

— Nu ştiu. Nu l-am mai văzut de când a plecat. Mi-a mulţumit de găzduire şi a plecat. Nu ştiu unde.

Şeful îl privea zâmbind, cu neîncredere.

— Eraţi prieteni? întrebă din nou.

— Chiar prieteni, nu. L-am cunoscut în Germania, acum un an.

— Vino la Prefectură, spuse şeful. Să dai o declaraţie.

— ... Eu mi-am dat seama cât de mult vă iubiţi, vorbi Vădastra. Am înţeles asta din seara când v-am auzit cântând. Şi pot spune că doamna Macovei are o voce foarte frumoasă.

MIRCEA ELIADE

136

137

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Rosti ultimele cuvinte cu o oarecare stângăcie. Locotenentul ridică privirile şi se îmbujora.

— Nu e dânsa, spuse. Nu o cheamă aşa...

— Mi-am închipuit că e dânsa, începu Spiridon după ce-şi umezi buzele, pentru că ştiam că Macovei e mare petrolist şi are o soţie foarte frumoasă.

— Nu, nu e dânsa, repetă celălalt zâmbind. Nu o cheamă aşa.

— Iartă-mă, te rog, n-am voit să fiu indiscret, se apără Spiridon. Deşi aş fi putut să mă supăr, adăugă după