cunoşti pentru ca să-mi pot da părerea asupra operelor dumitale.
— Nu, spuse Ştefan, regăsindu-şi dintr-o dată buna dispoziţie. Am venit...
— îmi dai voie, te rog, că n-am terminat, continuase Bibicescu cu aceeaşi privire pătrunzătoare. Vreau să te anunţ că nu citesc nici o piesă a unui debutant înainte de a mă convinge că l-a studiat şi l-a asimilat pe Shakespeare. Uite cazul lui Partenie, pe care-l cunosc bine, şi cu care, fie spus în paranteză, dumneata semeni fiziceşte într-un mod tulburător...
— Nu sunt autor dramatic, îl întrerupse din nou Ştefan. N-am scris în viaţa mea nimic altceva decât rapoarte economice...
— Cu atât mai bine, continuă Bibicescu. Mie îmi plac oamenii precişi, riguroşi. Dar, ca să revin, şi mă adresez în primul rând dumitale, spuse el întorcându-se brusc, şi tot atât de încruntat, către Biriş, ca să revin la ce mă
gândeam când aţi intrat: Ce păcat că Ciru Partenie nu l-a citit pe Shakespeare!... Cât talent şi, poate, chiar geniu, pierdut pentru totdeauna numai pentru că n-a înţeles că o piesă de teatru înseamnă un spectacol care are loc în Timp, într-un Timp concentrat în câteva destine...
„Este şi el preocupat, ca şi dumneata, de problemele Timpului", îşi amintise Ştefan ascultându-l. Bibicescu se ridicase de pe scaun ca săltat de un resort şi începuse să se plimbe prin odaie, cu o mână în buzunarul vestonului, cu cealaltă rotunjind gesturi scurte, ritmice, prin aer. Vorbea despre Shakespeare. „Geniul lui, spunea, numai spectacolul îl revelează pe de-a-ntregul; şi sublinie cu emfază cuvântul: spectacol. Textul lui Shakespeare, ca să
ne emoţioneze, trebuie jucat, adică inserat în Timp, în durata care curge. Shakespeare n-a scris ca să fie citit, pentru emoţii poetice solitare; a scris pentru a fi jucat, adică pentru a alcătui un spectacol. Spectacolul, domnii mei, spectacolul este marea beatitudine supra-temperală care ne este îngăduită..."
îşi continuă aşa monologul vreo jumătate de ceas, întrerupt doar de scurtele observaţii ale lui Biriş. Ştefan nu mai scotea nici un cuvânt. îl văzu apoi îndreptându-se dintr-o dată către ei şi întinzându-le hotărât, amândouă
mâinile.
— Domnilor, le spuse, am fost foarte încântat de vizita pe care mi-aţi făcut-o. Sper să mai am, cât de curând, această plăcere. Dar astăzi suntem în
19 octombrie şi se apropie ora, pentru mine, fatală: ora 6 seara. în fiecare an, această zi şi această oră mă
terorizează. Un foarte grav eveniment mi-a fost anunţat pentru un 19 octombrie, ora 6 seara. îl aştept de mulţi ani. îl aştept e un fel de a vorbi; de fapt, mă cutremur să nu se întâmple...
Apoi îi conduse precipitat către intrare şi le deschise uşa cu un oftat.
— Este şase fără câteva minute, spusese Biriş odată ajunşi în stradă. Să ne mai plimbăm puţin pe aici. Poate mai aflăm ceva... Şi totuşi nu-l pot crede, adăugase el câteva clipe în urmă. Mi se pare fals, strident, inautentic. Măcar dacă ar şti să joace bine pe Shakespeare...
Două săptămâni mai târziu, Ştefan se dusese să-l vadă jucând. — Acesta e! şoptise el aplecându-se către Ioana.
Prietenul lui Biriş, de care ţi-am vorbit. Bibicescu intrase pe scenă cu un zâmbet amar în colţul buzelor. Curând, îşi băgă mâna stângă în buzunar, şi începu să gesticuleze cu dreapta. Ştefan îl vedea parcă mai bine acum din întuneric. Când îl întâlnise la 19 octombrie îl lovise figura lui cam lătăreaţă, brun-gălbuie, cu un nas cărnos, şi cu ochi mari, cenuşii. Acum, pe scenă, i se părea mai puţin vulgar. Tâmplele descoperite de un început de chelie îi dădeau chiar o melancolică nobleţe. Dar glasul rămăsese acelaşi: artificial, redus parcă la dicţiune.
—... Dar nu ştie să joace, continuase Biriş. Nu numai pe Shakespeare, dar nu ştie să joace pur şi simplu. Şi ce e mai grav, cred că începe să-şi dea şi el seama că n-are talent... E un ratat care ia conştiinţă de ratarea lui...
— Mă întreb ce l-o fi făcut să se preocupe de problema Timpului, începu Ştefan cu o nuanţă de ironie în glas.
— O fi citit asta undeva, spuse Biriş.
în acea clipă chipul i se lumină deodată, şi ridicând mâna, făcu semn unei perechi care şovăia parcă pe celălalt trotuar. Un bărbat blond, scurt, aproape gras, cu figura rotundă, zâmbitoare, cordială, şi o femeie tânără, palidă,
cu părul despletit lăsat pe umeri, cu privirile mate, fără expresie, se îndreptară spre ei.
— Totul e în regulă! exclamă bărbatul strângând afectuos mâna lui Biriş. S-a aranjat şi de data aceasta. Nu veniţi?! Poate bem o sticlă de vin!...
Şi, întorcându-se către femeie, care rămăsese un pas în urma lui, o întrebă:
— Ce spui, Cătălina?!
Femeia încercă să zâmbească. Avea dinţii foarte albi şi strălucirea lor îi agrava şi mai mult paloarea.
— Ce să spun? Cum vrei dumneata, coane Mişu...
Ştefan se ţinuse, stingherit, mai departe. Biriş voi să-l prezinte, dar cei doi porniseră deja spre casa lui Bibicescu.
— Să veniţi într-un sfert de ceas, strigase Mişu întorcând capul. Să veniţi neapărat. Ştiu eu ce vă spun!...
Apoi se depărta, apucând viguros braţul Cătălinei şi trăgând-o după el.
MIRCEA ELIADE
110
111
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Mă mir că nu-l cunoşti, spuse Biriş. îl cunoaşte toată lumea. E Mişu Weismann, prietenul şi protectorul intelectualilor. Are mare slăbiciune pentru actori. îndeosebi pentru Bibicescu. Bibicescu speră să-i facă într-o zi teatrul pe care-l visează el de ani de zile. Un teatru după concepţia lui; adică, de fapt, după a lui Gordon Craig...
Şi dacă îi va reuşi marea lui afacere, nu mă îndoiesc că Mişu are să-i facă teatrul... Dar ce-ai rămas aşa visător?
întrebă el, zâmbind, întorcându-se spre Ştefan.
— Mă urmăreşte figura Cătălinei, spuse Ştefan. Mă tot întreb unde am mai văzut eu ochii aceştia şi nu reuşesc să-mi amintesc...
— Nu i-ai văzut nicăieri. Nici ea nu-i poartă decât o dată pe an, la 19 octombrie. Dacă ai s-o întâlneşti mâine pe Calea Victoriei, n-ai s-o recunoşti. Cătălina e o femeie frumoasă. Şi are un farmec extraordinar... Cred că ai înţeles că e iubita lui Bibicescu?! întrebă întorcând brusc capul.
Ştefan se miră puţin de expresia nouă, nelămurită, pe care o întrevăzu în acea clipă în privirile lui.
