Abia apucase să ridice capacul unei vitrine de sticlă şi să scoată cele dintâi ediţii ale poeziilor fraţilor Văcăreşti, când intră slujnica, se apropie de el cu paşi mărunţi şi-i spuse:

— Vă caută un domn. Zice că e urgent. Nu vrea să spună cum îl cheamă.

Zice că ştiţi dumneavoastră...

Ştefan zâmbi. întocmai aşa se întâmplase şi la prima lui vizită, cu două luni mai înainte. Profesorul Antim nu va apuca nici de data aceasta să-i explice de ce timpul când „ţara veghea turcită" n-a avut urmaşi. Antim strânse plictisit cele câteva cărţulii de pe masă şi se duse să le aşeze în vitrina de sticlă.

Casa lui Iancu Antim se afla la capătul unei stradele din dosul Foişorului de Foc. Era o clădire de pe la 1900, masivă şi destul de urâtă, dar în lumina crudă a după-amiezei de martie, când Ştefan venise pentru întâia oară să-l vadă, casa dobândise o aspră nobleţe; părea desprinsă dintr-o stampă. îi deschise o slujnică tânără, şi-l pofti într-un salon uriaş. Pereţii erau acoperiţi până la refuz de tablouri; într-un colţ se aflau câteva biblioteci cu geam, iar în celalt mai multe vitrine, unele acoperite cu pânze.

— Domnul Profesor se odihneşte, spuse femeia. Dar trebuie să se scoale... Că nu doarme niciodată mai mult de un ceas...

Ştefan privea înmărmurit în jurul lui. Tablourile, mobila veche, pupitrele purtând infolii deschise, stranele de biserică, scaunele desperecheate pe speteaza cărora atârnau stofe de culori stinse, patrafire, voaluri de mireasă —

alcătuiau laolaltă un amestec straniu de muzeu, magazie şi odaie de fată bătrână. Cele două mari ferestre, care dădeau spre grădină, îngustate cum erau de perdelele verzi de catifea, nu izbuteau să scalde în lumină toate colţurile acestei încăperi ticsite. Deşi focul ardea încă în soba de teracotă, era mai frig decât afară. Cu mâinile în buzunarul paltonului, Ştefan trecea încet prin faţa tablourilor. Erau portrete de boieri bătrâni cu barbă şi caftane, sau de doamne şi domnişoare de la începutul veacului trecut, sau peisaje fără nici un farmec, întunecate, pictate cu neîndemânare.

— Aici te-a adus toanta aia?! auzi deodată glasul lui Antim din pragul uşii. Ai să îngheţi! Vino repede dincoace, la căldură!...

îl introduse într-o încăpere mai mică, dar tot atât de îmbâcsită de vitrine, icoane vechi, stampe, măsuţe încărcate cu brelocuri, mărgeanuri, sidefuri, albume cu desene.

— Nu te uita la nimic! exclamă Antim. Nu privi nici un obiect înainte de a ţi-l explica eu. Căci fiecare din ele trebuie explicat. Tot ce vezi aici sunt urme

125

NOAPTEA DE SÂNZIENE

de pe timpul când „ţara veghea turcită", cum spune poetul dumneavoastră. Secolul al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea.

începu să-i arate stampe, ediţii din primii scriitori munteni, mape cu manuscrise şi scrisori.

— Ţi-am spus, Văcăreştii sunt marea mea slăbiciune. îndeosebi Iancu Văcărescu, acela cu puterea relei soarte şi anii mei cei grămădiţi... Sau nu cunoşti versurile lui Iancu Văcărescu?!

— Nu, mărturisi zâmbind Ştefan.

Antim îl privi scurt, întrebător, apoi ridică din umeri, descurajat.

— Cum are să-ţi placă atunci tot ce am adunat eu aici?! Trebuie să te iniţiezi întâi... Te-am prevenit, eu am lucruri pe care nu prea le găseşti în casele românilor. Am urmele unui trecut care, nu numai că e mort, ca orice trecut, dar care n-a transmis nimic epocilor care au venit după el. Trecut fără urmaşi; un trecut celibatar, ca şi mine, adăugă clipind din ochi.

După o scurtă bătaie în uşă, slujnica intră, aducând cafelele. Se apropie de Antim şi îi şopti.

— A venit domnul Nichita. Zice că ştiţi dumneavoastră de ce... Antim roşi brusc şi ieşi repede din odaie. Rămas singur, Ştefan simţi o

nelămurită tristeţe strecurându-i-se în suflet. „Trecut fără urmaşi!", îşi repetă el. Un Timp care a fost, în care oamenii au iubit şi suferit, ca şi acum, au încercat să scrie într-o anumită limbă şi după anumite gusturi, şi apoi acel Timp a dispărut ca şi cum n-ar fi fost; căci oamenii care au venit după el n-au vrut să ţină seama de nimic din tot ce se făcuse în el, de Timpul când ţara veghea turcită... Un Timp celibatar, fără urmaşi...

— Dumneata eşti un om cu noroc, spuse Antim întorcându-se în odaie. Dumneata mi-ai adus norocul în casă!

îşi freca necontenit mâinile. Apoi zări ceaşca de cafea şi începu să soarbă gânditor.

— Trebuie să-ţi explic tot ce-am adunat eu aici, o viaţă de om, spuse. Dar Ştefan îl ghicea că se gândeşte necontenit la altceva şi, după ce-şi bău

cafeaua, se ridică.

— Să mai vii, îi spuse Antim. Că eşti om cu noroc. Am să-ţi spun altă dată de ce. Dar să mă crezi: mi-ai adus norocul în casă!...

— Vreo ediţie rară din poeţii Văcăreşti?! întrebă Ştefan în prag.

— Le am pe toate! exclamă Antim. E vorba de ceva mult mai important, adăugă mângâindu-şi barbişonul. Am să-ţi spun eu odată. Am să-ţi spun, şi poate chiar am să-ţi arăt!...

în după-amiaza aceasta de mai, Antim începuse să-i arate primele ediţii ale poeţilor Văcăreşti. îi amintise de versul lui Iancu Văcărescu: „Vel

MIRCEA ELIADE

126

127

NOAPTEA DE SÂNZIENE

mincinoase Boier prea mare! Preţ, adevărul, te joci că n-are?" Atunci intrase slujnica: Vă caută un domn...

Antim închisese cu grijă vitrina şi se pregătea să iasă. In prag, dădu cu ochii de Ioachim Teodorescu, şi se lumină. Ştefan nu-l recunoscu imediat; îşi lăsase mustaţă şi purta ochelari negri de soare.

— Ce-i cu dumneata, boier Ioachime? îl întâmpină jovial Antim. Ce vânt te-aduce de la sciţii şi agatârşii dumitale la musumeturi şi husmeturi — istoviri cu marafeturi, cum spune Costache Bălăcescu?!

Teodorescu şovăi o clipă, îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea transpirată, apoi, aruncând o privire asupra lui Ştefan, vorbi.

— Am venit să vă cer găzduire câteva nopţi, domnule profesor. Până îmi găsesc o altă gazdă, adăugă. Poate găsesc chiar mâine, poimâine...

Iancu Antim îl privi nedumerit.

— Nu cumva eşti şi dumneata urmărit? întrebă cu oarecare teamă în glas.

— Ba da, mărturisi Teodorescu. Dar vă asigur că nu veţi avea nici o neplăcere. Nu voi primi vizita nimănui...

Numai să dorm noaptea asta la dumneavoastră şi mâine sunt plecat.

Antim îşi frânse mâinile încurcat.

— Imposibil, dragul meu, spuse. Imposibil! Am o servitoare nouă, o ţărancă proastă, şi va umple mahalaua cu zvonuri că sunt gazdă de legionari. Şi atâta îmi trebuie, să vină o percheziţie! Uită-te la toate lucrurile astea!

Toate hârtiile şi cărţile astea!... Am auzit că poliţia răvăşeşte tot şi ce nu poate citi pe loc încarcă în camioane şi ia cu ea... Şi apoi, zău, dacă aş avea unde să te culc! Dar ia te uită! Numai cărţi şi tablouri, şi hârtii pretutindeni!....

Teodorescu îl privea zâmbind. îşi puse din nou ochelarii de soare şi se pregăti să plece.

— Staţi o clipă, spuse Ştefan. Dacă e vorba de câteva nopţi, vă pot găzdui eu. Am, în afară de apartamentul meu, o cameră de hotel unde mă retrag câteodată când am chef. V-o cedez dumneavoastră...

Iancu Antim era încântat. îşi freca mâinile. Stărui să nu plece îndată, să mai rămână să bea o cafea. Când ieşi să

anunţe servitoarea, Teodorescu se întoarse brusc către Ştefan.