— Ascultă-mă. Eu îţi vreau binele. îmi faci impresia că trăieşti în nori... Şi dacă ai fi măcar flăcău becher... Dar aşa, cu nevastă şi copil... Dumneata nu-ţi dai seama pe ce lume trăim? Nu-ţi dai seama ce vine?!

MIRCEA ELIADE

118

Şi pentru că Ştefan continua să tacă, privindu-l cu acelaşi zâmbet incert pe buze, Vidrighin îl bătu încă o dată pe umăr, ca şi cum ar fi vrut să-l trezească.

— Eu simt prăpădul de la o poştă, aşa cum simte pasărea furtuna. Se apropie focul ăl mare, ascultă-mă pe mine!

Praful şi pulberea o să se aleagă de noi!... Şi dumneata zaci aici, în ţigănia asta, cu câteva mii de lei pe lună!...

Când ai nevastă şi copil!... Acum e timpul să te pui la adăpost! Şi repede. Căci nici timpul ăsta n-o să mai ţină

mult!...

— Ce trebuie să fac?! întrebă Ştefan mai mult în glumă.

— Să te aranjezi. Să-ţi iei un post în străinătate, cât mai departe de locurile astea, şi să te pui pe strâns parale...

Sau nu înţelegi?!

îl privi cu milă şi cu oarecare dispreţ, apoi se clătină un pas înapoi şi se rezemă de birou.

— Poate că într-adevăr nu înţelegi! Cu atât mai rău pentru dumneata! Au să te măture vremurile care vin...

Păcat, că-mi eşti simpatic. Şi eşti şi dezgheţat. Dar şi bogăţia se plăteşte în viaţă... Mai curând sau mai târziu, dar se plăteşte.

— Nu sunt bogat, spuse Ştefan.

— Nu vorbesc de ce eşti acum, îl întrerupse încruntându-se Vidrighin. Vorbesc de ce-au fost părinţii dumitale, de ce ai văzut în casa dumitale când erai copil... Vrei să-ţi spun ce-âm văzut eu?! Un ceaun de mămăligă, de multe ori gol — şi o saca. Taică-meu era sacagiu. N-am murit de foame pentru că, pe atunci nu murea nimeni de foame în România. Când mai năştea mama un copil, se îndura un vecin şi ne dădea o baniţă cu mălai. Odată, când s-a născut soră-mea, ne-au dat şi lapte... Asta da, copilărie!...

Oftă adânc şi se aşeză mai comod pe colţul biroului.

— Dar, ce să spun, mi-a prins bine! reluă cu un glas mai potolit. M-a lecuit şi de filosofie şi de idealuri, şi de virtuţi. Am înţeles viaţa din clasa I primară, când am văzut că nu puteam lua nici un premiu pentru că eram desculţ... Am înţeles şi m-am conformat întocmai...

Izbucni în râs. îşi săltă puţin capul şi Ştefan întrezări o sticlire rea, otrăvită, în ochi, care-l îngheţă.

— Copiii mei, i-am crescut cu guvernantă, adăugă Vidrighin. Stai puţin să ţi-i arăt...

Se căută în portmoneu şi îi întinse fotografia, cu un zâmbet care-i umezea întreaga figură. Ştefan privi emoţionat: doi copii bălai, care râdeau, pe jumătate goi, răsturnaţi în nisip, pe o plajă.

— Pe unul îl cheamă Enrico, pe celălalt Theobald. Nu ştiu româneşte şi nici n-o să înveţe vreodată. Le interzic!...

Aşteptându-l în după amiaza-aceea, Ileana înţelese că din cauza lui cedase lui Tony. Dacă n-ar fi existat Ştefan în viaţa ei, probabil că până la urmă ar fi

119

NOAPTEA DE SÂNZIENE

rezistat lui Tony. Probabil că nici n-ar fi avut timp să-l cunoască mai bine, pentru că n-ar fi petrecut vacanţa de Crăciun la Iaşi, ci s-ar fi dus, ca în fiecare an, la Predeal, la ski. Dar se hotărâse să-l uite pe Ştefan, flirtând şi amuzându-se. De aceea acceptase cu atâta bucurie invitaţia surorilor Melinte, la Iaşi. Tony era vărul lor.

Regimentul lui era la Galaţi, dar venise să petreacă sărbătorile la Iaşi pentru că, aşa cum îi spusese Ilenei din prima seară când o cunoscuse, voia să-şi bea tresele în familie: la începutul lui decembrie fusese înaintat căpitan şi avea, acum, trei trese la epoleţi. Nu era prea frumos, dar era inteligent, amuzant şi neobosit dansator. A început să flirteze cu Ileana din prima seară, şi tot atunci încercase s-o sărute, dar Ileana i se strecurase repede din braţe.

în seara următoare începuse să vorbească despre romanele lui Partenie. Ileana îşi aminti de Ştefan şi-şi pierdu deodată cheful. Se ridică de lângă el şi se duse să pună o placă la patefon. „Pune, te rog, J'attendrai...", o rugă

Măria Melinte, dar Ileana se prefăcu că n-auzise, şi alese un tango. Tony se îndreptase spre ea, ca s-o invite la dans; Ileana începuse să fredoneze, legănându-se încet. Dar după câteva măsuri, Măria opri discul, şi pusese J'attendrai. Ileana ştia că Măria e îndrăgostită de un student la Politehnică şi ascultând J'attendrai se simţea mai aproape de el. Dar Ilenei îi făcea rău romanţa aceea prea tristă; fără să înţeleagă de ce, îi aducea aminte de Ştefan, şi o umilea, pentru că ea se hotărâse să se amuze şi să-l uite pe Ştefan, iar glasul femeii spunea cât e de frumos şi de trist să aştepţi pe bărbatul pe care-l iubeşti. „Dar eu nici măcar nu-l iubesc!", îşi repetase de atâtea ori în iarna aceea Ileana. Se simţi, totuşi, umilită şi enervată şi ieşi repede din salon. Câteva minute în urmă, Măria Melinte intrând în odaia ei o găsi răsturnată în pat, plângând. Măria începu şi ea să plângă şi-i ceru iertare îmbrăţişând-o. Ileana ghicise că Măria plângea de dorul iubitului ei, dar asta o linişti parcă şi mai mult, o împacă.

în acea seară, Tony, cu un glas uşor voalat de emoţie, o întrebă dacă ar vrea să fie soţia lui.

Când îl văzu intrând pe Ştefan, Ileana păli puţin şi se apropie de el zâmbind, înălţându-şi uşor capul ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie îmbrăţişată. Dar Ştefan îi sărută doar mâna şi o ţinu apoi mult timp în mâinile lui.

— Nu-ţi dai seama cât de bine îmi pare că te văd, spuse el, foarte încet. Ileana simţi din nou cum inima începe să

i se bată cu putere, apoi parcă tot sângele i se scurse din vine şi se aşeză repede pe canapea. Din fericire, îşi dădu ea seama, Ştefan nu observă nimic. „Este îngrozitor, îşi repeta ea necontenit, este îngrozitor, dar tot pe el îl iubesc..." Aşa îşi spusese şi în noaptea aceea, în odaia lui Tony, foarte târziu, când simţea că bărbatul de lângă ea stă să adoarmă. „Mă iubeşti?", o mai întrebase el o dată, cu un efort, aproape adormit. „Cred că da", răspunse încet Ileana. Dar probabil că nu o auzise, căci în clipa următoare Tony adormise şi ei îi fu milă de el, căci era foarte târziu şi dansase mult şi băuse multă şampanie. Se hotărâse deodată, pentru că simţea MIRCEA ELIADE

120

121

NOAPTEA DE SÂNZIENE

că iar va trebui să amâne logodna şi ştia cât de mult va suferi Tony. „La vară ne cumpărăm maşină, îi spusese el, şi facem voiajul de nuntă în maşină. Urcăm întâi în Transilvania, apoi coborâm pe valea Oltului. Am şi acontat maşina, şi îndată ce încasez partea mea de moştenire de la moş Toader, o cumpărăm..."

— ... E curios cum am recunoscut maşina de departe, îl auzi deodată Ileana pe Ştefan. („Ce mi-o fi spus până

acum?", se întrebă ea speriată). Am simţit aceeaşi emoţie nelămurită ca şi atunci, când te-am zărit. Ningea des, ca o perdea grea de fulgi, şi în penumbra felinarului am zărit spatele maşinii, înfundată în zăpadă... Evident, nu era maşina ta, era un taxi învechit, aproape scos din uz, dar când am deschis portiera şi am intrat înăuntru, mi s-a părut din nou că era maşina ta... Nu-ţi pot explica de ce... Chiar după ce s-a urcat şi Ioana, stăruia sentimentul acela obscur că, într-un anumit fel, inexplicabil, maşina aceasta fusese cândva a ta...

De Ioana îşi amintise îndată ce se hotărâse să amâne logodna, şi poate asta o făcuse să cedeze lui Tony. „El e însurat, eu am să-mi iau un amant, şi toată lumea are să fie mulţumită." Amânase până atunci de trei ori logodna.

— Dar măcar mă iubeşti? o întrebase, cu deznădejde, Tony. — Ce altă dovadă vrei să-ţi dau? îi spusese ea, un ceas mai târziu, în camera lui. „Ca soţ mi-ar fi intolerabil, dar aş putea prelungi aventura până are să ne treacă; lui amorul, şi mie urâtul." Din nefericire, trupul lui Tony nu-i spunea nimic. Era deznădăjduită. Fără să-şi dea seama, tot Tony o liniştise, spunându-i, cu regret, şi cu vorba puţin împleticită de şampanie: — Dar nu eşti fată

mare?!... Ileana se simţise deodată eliberată de remuşcări, de regrete. — Oh! nu, spusese ea, bine dispusă, eu sunt o femeie stricată. De aceea n-am voit să ne logodim, adăugă. Tu trebuie să te însori cu o femeie cinstită... —

Dar mă iubeşti? o întrebase din nou Tony, derutat, simţind cum îl doboară oboseala. — Cred că da...

— ... Crezi într-adevăr? o întrebă Ştefan. (Dar ce Dumnezeu am spus?! se sperie din nou Ileana, şi clătină din cap silindu-se să zâmbească.) Eu nu pot crede. Ar fi prea simplu. Dacă aşteptăm eliberarea prin moarte, n-am câştigat nimic. Problema este să ne eliberăm din pântecele balenei, vii fiind, în viaţă, în Timp, în istorie...

— Dar de ce-ai spus pântecele balenei? îl întrebă Ileana trezindu-se. Ştefan se ridica de pe scaun şi izbucni întrun râs lin, copilăresc.

— E o imagine pe care o folosesc uneori, când trăiesc prea mult în Economia politică, spuse el apropiindu-se de Ileana. Am impresia, atunci, că mă aflu în stomacul unui cetaceu gigant, care ar acoperi tot pământul. Asist, din pântecele balenei, la ingurgitarea materiilor prime, la digerarea lor, la evacuarea lor, chiar, în produse pentru uzuri secundare... Şi, pierdut aşa în pântecele balenei, mă rog la Dumnezeu să mă ţină în viaţă întreg, nedigerat de procesele Economiei politice, până când voi scăpa şi voi vedea din nou lumina zilei, afară...

— Dacă spui că balena ta acoperă întreg pământul, cum mai poţi spera să scapi viu din pântecele ei?...

Se opri o clipă, apoi plecă ochii, şi adăugă repede:

— Prin moarte, da, înţeleg... Prin moarte, poate ne eliberăm... Ştefan se opri în faţa ei şi o privi lung.

— Tocmai asta te întrebam şi eu adineaori: Crezi într-adevăr că numai prin moarte ne putem elibera de Timp şi Istorie?! Atunci, existenţa omenească n-ar avea nici un sens. Atunci, ne-am afla aici, în viaţă, în Istorie, din greşeală. Dacă numai moartea ne îngăduie să ieşim din Timp şi din Istorie, nu ieşim, de fapt, nicăieri; regăsim doar neantul...