Se uită la fată cu o expresie de triumf şi îi strânse braţul cu înţeles, zâmbind.
— Dar ştii că te-ai făcut frumoasă de când nu te-am mai văzut?! N-am vrut să-ţi spun asta ieri, ca nu cumva să-ţi pierzi minţile şi să nu mai vii la întâlnire...
— Iar mă iei peste picior! făcu ea provocatoare. Parcă nu vă ştiu eu cum sunteţi dumneavoastră, ofiţerii...
— Să venim mai bine la fapte, o întrerupse Spiridon. Mie mi s-a făcut foame, şi cunosc pe aici, prin apropiere, o cârciumă de primul rang, unde venim de obicei, noi, ofiţerii de la Statul-Major. Ştii, nouă nu ne place să
frecventăm localuri pretenţioase şi proaste, unde se îmbulzesc toţi mitocanii, şi nu găseşti niciodată masă iar servicul e execrabil. Noi, când vrem să petrecem, ne adunăm aici, că e mai izolat, are vin bun, şi putem rămâne de vorbă netulburaţi. Poate acum o fi adus şi lăutari...
Apropiindu-se, Vădastra fu deodată cuprins de o stranie nelinişte; dacă, din întâmplare, întâlneşte vreun ofiţer acolo, şi intră în vorbă cu el, se prezintă, îl întreabă din ce regiment este, şi câte altele?!... Ar fi fost mai bine să
verifice
MIRCEA ELIADE
localul. De aceea, odată ajuns în faţa cârciumii, lăsă braţul Marioarei şi scoţându-şi monoclul ca să nu atragă
prea mult atenţia, intră hotărât înăuntru. Nu zări nici o uniformă de ofiţer. Patronul îi ieşi înainte cu o figură
supusă şi mirată în acelaşi timp.
— Poftiţi... avem şi un separeu, către grădină. Poftiţi, domnule căpitan. Avem crap pescăresc, specialitate...
Vădastra îl salută şi îi făcu semn, ştrengăreşte, că mai e cu cineva, care-l aşteaptă în stradă. Când intră a doua oară, cu Marioara, toţi ochii îl întovărăşiră, neîncrezători, până ce-i conduse patronul în separeu. Fata călca ruşinoasă, cu privirile plecate, şi totuşi foarte mândră.
— Păcat că n-avem şi lăutari, spuse Spiridon aşezându-se pe scaun, ar fi fost mai interesant...
Era o cameră simplă, cu două mese şi o fereastră care dădea în grădină. O perdea groasă, câteva glastre cu flori şi o jumătate de paravan, care stătea rezemat de perete, ar fi astupat, la nevoie, fereastra. Fata observă toate acestea cu linişte şi zâmbi. Curând rămăseseră singuri, şi se aştepta ca Spiridon să devină mai familiar, dacă nu chiar îndrăzneţ, dar el se mulţumi să-i apuce mâna şi să i-o strângă, întrebând-o la ce se gândeşte. Apoi, în faţa zâmbetului ei încurcat, începu să-i vorbească.
— Zi, îţi era greu să mă recunoşti, când m-ai văzut îmbrăcat ofiţer?!... Cred şi eu! Şi dacă ai şti tu ce mai urmează!...
îşi continuă povestea după obiceiul lui, întrerupt doar de patronul care le aduse ţuicile, coşuleţul cu pâine şi farfuriile pentru peşte. Din când în când Marioara îl privea mirată, gata să izbucnească în râs. Nu-şi putea lua ochii după monoclul negru, şi glasul lui serios, monoton, cu coborâri misterioase pe alocuri, începea s-o obosească. Nu înţelegea întotdeauna despre ce era vorba şi uneori nici nu-l mai putea asculta, mulţumindu-se să
mănânce. Vădastra îşi sporea volubilitatea cu cât trecea timpul şi cu cât era mai puţin întrerupt. Friptura îl ajută
mult în această privinţă, căci fata lupta anevoie s-o taie în bucăţele mărunte şi s-o mănânce, el mulţumindu-se să
înghită la răstimpuri, aproape pe nemestecate, câte o bucăţică. în schimb îşi umplea mereu paharul cu vin şi sifon. Nu-i plăcea să bea, dar în seara asta îşi simţea gâtul şi buzele uscate. îl exasperau doar desele intrări ale băiatului.
— Nu te mai învârti, mă, pe aici, că am eu grijă să te chem când o fi nevoie, îi spuse în cele din urmă întărâtat.
— O fi crezând că te dai la mine, şopti Marioara după ce plecă băiatul, şi că d-aia l-ai gonit.
— Ei, de unde mai ştii? făcu Spiridon bine dispus. Eu sunt om al dracului! Nici când cu gândul nu gândeşti, te pomeneşti prinsă în braţe şi sărutată!...
— Nu mai spune! se miră Marioara.
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Râzi tu, dar nu mă cunoşti. La câte fete ca tine le-am sucit eu minţile... Şi se lăudau nevoie mare că aşa şi pe dincolo, înţelegi ce vreau să spun...
Fata izbucni în râs, însă în acea clipă se deschise uşa şi o figură străină apăru, legănându-se. Vădastra întoarse enervat capul, crezând că a intrat din nou patronul sau băiatul să toarne vin în pahare. Dar simţi cum tot sângele i se scurge din vine şi rămase împietrit, nevenindu-i parcă să-şi creadă privirilor, în prag şovăia, luptându-se cu ameţeala, învăţătorul Gheorghe Vasile. „Tata!", îi trecu atunci prin minte, şi i se păru absurdă simplitatea cu care i se înfăţişa acest gând. Marioara întoarse şi ea capul, mirată de paloarea şi tăcerea bruscă a lui Spiridon. Omul din prag i se părea cu totul inofensiv, aşa cum se sprijinea zâmbind de clanţă, cu pălăria lui largă apăsată chefliu pe ceafă, cu tunica de învăţător de ţară descheiată, cu pantalonii de dimie murdăriţi. Patronul apăru câteva clipe în urmă lângă el, încercă să-l tragă înapoi, şoptindu-i ceva la ureche, dar omul era cu chef şi-şi smulse braţul, făcând un pas în cameră, scoţându-şi pălăria şi salutându-l respectuos pe Spiridon.
— E beat! şopti Marioara cu oarecare teamă.
Dar Vădastra nu-şi îngădui să răspundă. îşi duse mâna la frunte, înghiţi greu, de mai multe ori, apoi apucă
paharul din faţă şi-l sorbi. „Tata! M-a prins tata! îi răsuna în minte. Ce mă fac acum?!"
— Văd că masa asta e liberă, vorbi cu greutate învăţătorul, adresându-se patronului, care rămăsese încurcat în mijlocul odăii, privind când spre Vădastra, când spre noul venit. Dacă domnul colonel nu se supără...
„Locotenent! sunt locotenent! îi trecu prin minte; nici nu cunoaşte gradele! Se vede că e afumat!..." Gândurile acestea, cât erau de absurde, îl linişteau, şi Spiridon se agăţa de ele, încurajându-se, repetându-le, sporindu-le rezonanţa în conştiinţa lui înspăimântată.
— ... Sau poate n-o fi colonel, adăugă văzând că Spiridon nu-i răspunde şi nu se încumetă nici să-l privească.
Prea e tânăr ca să fie colonel. Poate o fi maior, ce zici?
— Domnu' Vasile, vă rog! încercă patronul să-l potolească. Poftiţi dincolo... Faceţi deranj aici...
— Dacă dumnealui nu se supără, continuă învăţătorul, şi nici domnişoara, adăugă făcând încă un pas spre masa lor şi salutând respectuos, mi-ar face chiar plăcere să stăm împreună.
— ... De altfel, noi plecăm, spuse brusc Vădastra adresându-se patronului. Să faci plata, te rog!...
— Ah, mă rog, asta nu! protestă bătrânul apăsând cuvintele. Asta o pot considera o insultă, şi noi, învăţătorii, apostolii neamului, nu ne lăsăm insultaţi... Nici chiar de ofiţeri... Am zis: nici chiar de ofiţeri...
— Nu intra în vorbă cu el, că e beat! şopti din nou Marioara.
MIRCEA ELIADE
