nu mai poate adăuga nimic. „Refuz să discut, îşi repetase el de mai multe ori în acea seară, la minister; refuz să

mai discut rezultatul alegerilor." Ziua întreagă nu făcuse decât asta. La răstimpuri, auzea uşa deschizându-se, apoi glasul unui coleg: — Viziru, aici erai? Ce spui? Dumneata ce spui?... îşi făgădui să nu mai citească ziarele, dar abia ajuns în stradă se îndreptase spre chioşc şi ceruse toate ziarele de seară. Le frunzărise înfrigurat, aproape cu teamă, în dreptul felinarelor. Apoi le strânse pe toate, le zvârli într-o curte şi porni spre cafenea să-l întâlnească pe Biriş. — Nu spui nimic? îl întrebă din nou poetul văzându-l că tace. — Am discutat toată ziua, încercă Ştefan să se scuze. Nu mai pot. Te rog, iartă-mă, dar nu mai pot!... îi fu ruşine, în clipa următoare, de timiditatea lui, şi reveni, cu o anumită provocare în glas. — în fond, nu mă pot lăsa posedat de un eveniment, oricât ar fi el de actual şi de catastrofal. îl discut un ceas, două, încerc să-l înţeleg, mă acomodez sau nu mă

acomodez cu el, dar apoi trec mai departe şi mă ocup de altceva. Măcar de atâta libertate să mai profităm cât ni se mai îngăduie: libertatea de a ne alege subiectele de reflecţie, de conversaţie sau de glumă... Biriş nu scotea nici un cuvânt; părea absent, preocupat. — De aceea am ajuns unde am ajuns, vorbi cu o subită emoţie poetul.

Pentru că unul ca dumneata şi ca mine refuzăm să discutăm actualitatea politică şi ne refugiem în nori, în poezie, în visătorie...

— Ce-ai rămas aşa visător?! îl apostrofă Bologa din capul mesei. Uitaţi-vă la el! Parcă nici n-ar şti pe ce lume se află...

— O fi îndrăgostit! spuse cineva.

Biriş intrase brusc în cafenea. — Mă întorc într-o clipă. Am uitat să-i spun ceva lui Bibicescu... Ştefan rămase stingher, privind fulgii mari care începuseră să cadă. Poetul îşi ridică gulerul macferlanului. — Bună seara, îi spuse. S-a făcut târziu. Eu trebuie să mai trec pe la gazetă... Ştefan îl privi cum traversează grăbit drumul, fără pălărie, cu fruntea plecată, cu amândouă mâinile ascunse în buzunarele macferlanului. îi părea rău, acum, că nu-l poftise să intre cu el în cafenea, că nu se gândise să-i ofere ceva, măcar un corn cu o cafea neagră. „E un boem, îi spusese mai demult Biriş, şi e foarte demn; dar e un aristocrat în felul lui..." Biriş întârzia şi Ştefan intră după el în cafenea. — Dar să vedem ce zice Anglia, auzi un glas strident. Că

Anglia trebuie să-şi spună şi ea cuvântul... La o masă din fundul cafenelei Biriş vorbea enervat cu Bibicescu.

Ştefan se îndreptă alene spre ei, silindu-se să nu privească nicăieri. — Ar fi trebuit să ne agităm mai mult, auzi pe cineva de la o masă, să luăm contact cu masele populare, să explicăm oamenilor că fascismul înseamnă război, iar războiul înseamnă ocuparea României. I-am lăsat pe legionari să lucreze, şi aţi văzut ce succes au avut... Biriş

întinse mâna lui Bibicescu. — Dar de ce te grăbeşti aşa? se miră Bibicescu. Mai stai puţin că trebuie să vină şi conu' Mişu... L-au întâlnit pe Weismann lângă uşă, când ieşeau. Avea o nelămurită preocupare în priviri, dar părea tot atât de jovial. — Ce ne facem, coane Mişu?! strigă cineva de la o masă vecină. — N-aveţi nici o grijă, exclamă Weismann, are să fie bine!... Apoi, apropiindu-se de Biriş, îi şopti. — Treci dumneata pe-acasă, poate o convingi. Spune-i să vină direct la restaurant. Să nu facă pe nebuna. Am invitat şi pe directorul teatrului... Ajunşi în stradă, Ştefan se însenină deodată; începuse să ningă cu fulgi mari şi deşi, şi în câteva minute numai, strada se

albise. înălţă capul şi respiră adânc, împăcat. Biriş umbla tăcut lângă el, aproape fără să privească unde calcă. —

Am impresia că am căzut prost, spuse Ştefan. Eşti nervos... Ce s-a întâmplat?! — Cătălina, vorbi Biriş. Iar nu s-a simţit bine astăzi. Era de aşteptat, cu nebunul ăsta de Bibicescu. Noroc de săracul Mişu. îşi pierde timpul şi renunţă la afacerile lui ca să-i împace...

— Ei, să trăiţi! ură doamna Bologa ridicându-şi cupa cu şampanie şi adresându-se pe rând fiecăruia. Să trăiţi cu toţii!...

— Să trăiţi! spunea Bologa din celălalt capăt al mesei. Anul Nou cu bine şi belşug! în 1938, numai bine pentru toată lumea!...

— Numai bine! repetară câţiva.

Toţi se ridicară de pe scaune şi începură să se îmbrăţişeze între ei. La mulţi ani! îşi urau. Să trăieşti! Anul Nou cu noroc şi sănătate!...

— Silvia, se întoarse Bologa către una dintre nepoate, pune fetiţo radioul mai tare, să auzim discursul Regelui...

S-a anunţat că se va retransmite de la Palat, explică el lui Ştefan. Trebuie să-i dea drumul acum, dintr-un moment într-altul...

începură să mănânce, aşteptând discursul. Ioana observă că Ştefan nu scoate nici un cuvânt şi ridicându-se se apropie de el.

— Ce-i cu tine? îl întrebă ea foarte încet, la ureche. De ce te-ai supărat?! Crezi că e ceva grav?!...

MIRCEA ELIADE

114

115

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Aşa îl întrebase de nenumărate ori în luna aceea, după ce se comunicaseră rezultatele alegerilor, şi-l vedea întorcându-se acasă preocupat, absent, obosit. — Crezi că e ceva grav?! — Ar putea fi, răspundea uneori Ştefan.

Dar mă exasperează că trebuie să mă gândesc la asta, să mă gândesc la ceea ce s-ar putea întâmpla... Apoi o privea lung, adânc, după obiceiul lui, şi zâmbea. — îţi dai şi tu seama ce progrese uimitoare am făcut, cât de departe am ajuns în înţelepciunea mea, dacă nu sunt în stare nici măcar să mă ataşez de evenimente!... încerca să

râdă. „Are să-şi amintească iar de Anisie", ghicea Ioana, şi regretă că-l întrebase.

— Nu sunt supărat, şopti Ştefan. Dar cred că ar trebui să cobor să telefonez patronului...

— Şşşt! făcu Bologa. începe discursul...

Ştefan îl ascultă, ca toţi ceilalţi, într-o tăcere reculeasă. Dar nu încerca să prindă înţelesul cuvintelor. Nu se mai îndoia acum; taxiul acela pe care-l zărise departe, în ninsoare, la trei case de casa lor, semăna cu maşina Ilenei.

Nu-şi dădea seama în ce consta asemănarea, căci maşina pe care şi-o închipuise el, atunci, în noaptea de Sânziene, era cu totul altfel decât taxiul vechi şi înălbit de zăpadă care parcă îl aştepta la trei case de casa lor. Dar emoţia pe care o simţise zărindu-l, beatitudinea cu care intrase în el, îi reamintiseră brusc de nălucirea acelei nopţi de vară.

— Admirabil! exclamă Bologa. A vorbit admirabil! Ce spuneţi, domnilor?! Toţi începuseră deodată să discute, să

se agite. Se auzeau scaunele, farfuriile,

sticlele cu vin pe care le aduceau nepoatele de la bucătărie.

— Pe mine o să mă iertaţi o clipă, spuse Ştefan ridicându-se brusc de la masă. Trebuie să dau un telefon..

— E o berărie mai sus de şcoală, explică doamna Bologa. Numai de-ar mai fi deschisă...

Ioana îl întovărăşi până la uşă, îl privi, întristată, cum îşi îmbrăca paltonul.

— Să nu întârzii, îi spuse deschizându-i uşa.

Intrând în sufragerie, Ileana găsi un grup de invitaţi discutând înfierbântat.

— De ce v-aţi ascuns aici? întrebă ea rotindu-şi mirată privirile. Câţiva, ca şi când n-ar fi auzit-o, continuară să

discute, gesticulând,

îndreptându-se încet către colţul cel mai retras al sufrageriei.

— Dar ce s-a întâmplat? făcu din nou Ileana. De ce staţi aici?!

— Se comentează discursul Regelui, explică sfios un tânăr. S-a retransmis adineauri de la Palat...

Ileana tăcu o clipă, enervată, apoi se sili să zâmbească.

— Nici măcar de Revelion nu vă lăsaţi de politică? Nici măcar o dată pe an nu putem scăpa de pacostea asta?!...

Câţiva râseră, oarecum în silă. Un colonel cu tâmplele cărunte se apropie de Ileana şi-i sărută galant mâna.

— Bine aţi spus: „pacoste", coniţă!... Din salon, intră un grup de fete tinere.

— Aici v-aţi ascuns?... Şi noi, cu cine vreţi să dansăm?...

— Gata!... s-a terminat discuţia! interveni gazda. Să mai bem o dată pentru Noul An, spuse apropiindu-se de masă cu sticla de şampanie în mână. Să trăiţi! strigă ridicând paharul. în 1938, numai bine pentru toată lumea!...