— Taci! ţipă Ioana, speriată. Taci! Ai să mă înnebuneşti...
Şi izbucni în plâns, lăsându-se să cadă moale pe braţul fotoliului. Ştefan începu s-o mângâie pe păr, obosit, oarecum absent.
— Şi te iubesc, totuşi, foarte mult! şopti el târziu. Te iubesc mult mai mult decât pe cealaltă...
Ioana se trezi brusc şi-şi înălţă fruntea.
— ... Am întâlnit-o anul trecut, continuă Ştefan fără s-o privească, şi am crezut că aş putea să vă iubesc pe amândouă aşa cum ne-ai iubit şi tu pe amândoi, deopotrivă. Dar mi-e peste putinţă. Pe tine te iubesc mult mai mult... Uneori parcă m-aş simţi îndrăgostit de ea, dar îmi dau repede seama că nu sunt, că mi se pare numai. Mi se pare aşa pentru că aş vrea să mi se întâmple un miracol: aş vrea să pot iubi şi eu, ca sfinţii, mai mulţi oameni cu aceeaşi tărie cu care te iubesc pe tine. Dar nu pot... Nu te pot iubi decât pe tine!
Ioana nădăjduise zadarnic în acea noapte, în dimineaţa următoare, în zilele care au urmat, să afle mai mult.
— Este o fată pe care am întâlnit-o anul trecut, răspundea Ştefan. Dar n-o pot iubi; nu te pot iubi decât pe tine...
Tu ai avut mai mult noroc ca mine, adăugase el într-o zi, tu ai putut iubi doi bărbaţi în acelaşi timp.
Ioana îl privise lung, cu o oboseală tristă în priviri. Ar fi vrut să-i răspundă, dar se simţea vlăguită, aproape indiferentă. Atunci înţelese deodată cât fusese de zadarnică, de grotescă chiar, Marea Scenă. Nu se putuse stăpâni, în acea noapte, şi nu avusese timp să-i spună toate acele fraze pe care le pregătise cu ani înainte; începuse să plângă prea devreme. în Marea Scenă pe care o repetase ea mental de nenumărate ori, ar fi trebuit să
izbucnească în plâns mult mai târziu. Dar parcă totul i se părea acum inutil, fără sens. îi rămăsese doar o neînţeleasă oboseală în toată fiinţa ei, un pustiu fără nume; parcă s-ar fi clătinat ceva în adâncul ei, parcă s-ar fi schimbat ceva în jurul ei, fără să-şi dea seama ce.
— Aici, pe pământ străin, îi spusese Ştefan în Iugoslavia, ştiu ca eşti numai a mea. în ţară, înainte de a te fi
întâlnit, ţi-au plăcut locuri pe care nu le-am văzut împreună. Dar aici, pe străzile acestea, calci acum pentru întâia oară, alături de mine...
îi plăcea să-l asculte vorbindu-i astfel. Şi totuşi ceva, în adâncul fiinţei ei, rămânea pasiv, inert. Doar când au trecut frontiera elveţiană şi a ştiut că se apropie de Ulm, a început să se trezească. „Ajungem la Ulm", îşi repeta ea, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă.
Când era mică, mama îi arăta un album cu cărţi poştale ilustrate. Punea mâna pe câte una din ele şi întreba ce e.
„Ulm", i-a răspuns ea odată. Nu înţelegea de ce, dar numai de răspunsul acesta şi-a amintit mai târziu: Ulm.
MIRCEA ELIADE
La Ulm fusese odată unchiul Li viu, fratele tatălui, pe care ea nu-l cunoscuse; murise când avea trei ani. Unchiul Liviu era singurul membru bogat al familiei; tatăl Ioanei era profesor de istorie la Liceul de băieţi din Târgovişte, iar surorile lui rămăseseră în Ardeal şi se măritaseră cea mare cu un notar, cealaltă cu un preot, într-un sat de lângă Sibiu. Unchiul Liviu studiase ingineria în Germania, apoi se întoarse în ţară şi instalase o rafinărie la Câmpina. Murise destul de tânăr încă, într-un accident şi, după moartea lui, tatăl Ioanei moştenise destul ca să-şi cumpere o vie lângă Târgovişte şi, câţiva ani în urmă, când a fost strămutat la un liceu din Bucureşti, o casă în cartierul Cotroceni. „în ce oraş din lume ţi-ar place să trăieşti?" Acesta era jocul la modă la Liceul Regina Măria, în toamna când venise Ioana. Celelalte fete răspundeau Paris, Veneţia, Napoli, Bombay. „Ulm", răspunse Ioana.
„Dar de ce?", o întrebaseră. „La Ulm e cea mai înaltă catedrală din Germania", spusese ea repede. Dar ştia bine că nu pentru asta i-ar fi plăcut să trăiască acolo.
Visul ei, în primele clase de liceu, era să intre în corespondenţă cu o fată din Ulm, care s-o invite la ea într-o vacanţă de vară. De aceea i-a şi plăcut să înveţe limba germană. Apoi, într-o zi, l-a cunoscut pe Dan, fratele colegei ei de bancă, Stella Ciuceanu. Erau în clasa a patra de liceu; Dan era într-a şasea şi era poet. Publica versuri în revistele din provincie şi uneori Stella aducea revistele la şcoală şi i le arăta. După ce l-a cunoscut, i se părea adesea că se recunoaşte în fetele acelea suave şi singuratice pe care le cânta Dan. Se recunoştea mai ales într-un poem care începea aşa: „îţi plimbi melancolia în burg vetust, germanic..." „E Ulm!", exclamase ea, şi simţea cum i se bate inima. Voise să-l întrebe când s-au reîntâlnit, dar în acea zi Dan i-a vorbit de Tinereţea Melaniei, romanul unui tânăr scriitor, Ciru Partenie. „Ce nume curios, Ciru, spusese Ioana. N-am auzit până
acum de un asemenea nume, Ciru..." Dar nici Tinereţea Melaniei nu semăna cu nimic din tot ce citise ea până
atunci; un roman simplu şi totuşi straniu, tulburător, obsedant. Ioana se simţea deja îndrăgostită, simţea că numai o dragoste ca în Tinereţea Melaniei merită să fie trăită, că numai o femeie ca Melania cunoscuse cu adevărat dragostea. O tulburase mai ales începutul romanului: un tânăr intrase într-o dimineaţă într-o şcoală primară de fete dintr-un oraş de la Dunăre. „Aş vrea să consult cataloagele de acum optsprezece, nouăsprezece ani, spuse el.
Aş vrea să aflu numele unei fete care a învăţat aici acum vreo 18, 19 ani. O chema Melania..." Aşa începea romanul. „Nu, eu n-am cunoscut-o, spunea el. Un bun prieten al meu, care e acum bolnav, la Davos, m-a rugat să
mă interesez de această fată, Melania. Nu-şi mai aduce aminte numele de familie. Ştie doar c-o cheamă Melania.
Nu, eu nu cunosc pe nimeni în oraş. Am sosit azi-dimineaţă şi de la gară am venit direct aici, la şcoală. Aş vrea să pot pleca cu trenul de seară; e un tren la nouă fără cinci..."
89
NOAPTEA DE SÂNZIENE
„E un tren la nouă fără cinci", devenise formula obişnuită la Regina Măria când una dintre fete voia să spună că
nu mai e nimic de făcut, că e zadarnic să mai spere ceva, că o situaţie e definitiv hotărâtă. Rien ne va plus\ Ioana auzise, mai târziu, strigând crupierii la Cazinoul din Sinaia. „Asta înseamnă că e un tren la nouă fără cinci, tradusese ea în gând, înseamnă că nu mai e nimic de făcut." Les jeux sont faits\ Sebastian, eroul din Tinereţea Melaniei, nu mai putuse niciodată prinde trenul de seară de la nouă fără cinci.
La Sinaia fusese în vara când îşi luase bacalaureatul. Ştia, atunci, că-l iubeşte pe Ciru Partenie şi că, în toamna viitoare, se va înscrie la Facultatea de Litere. In acea vară, la Sinaia, doamna Bologa primi cea dintâi cerere în căsătorie pentru Ioana. Era un căpitan medic care voia să-şi deschidă în toamnă un cabinet medical la Bucureşti.
„E mai sănătos aşa, stimată doamnă, îl auzise Ioana de pe verandă. Vârsta de 17-l8 ani e vârsta ideală pentru mariaj. Ce nevoie să mai studieze? Că domnişoara nu e fată săracă, să muncească pentru a-şi câştiga viaţa. Eu dacă îmi deschid un cabinet medical în Cotroceni, îmi am clientela asigurată..." „Domnul căpitan ne jinduieşte casa, spusese în acea seară bătrânul Bologa, zâmbind blajin. Asta l-a făcut să se hotărască aşa de repede. Vrea să-şi deschidă cabinet în Cotroceni..." „Pe mine e inutil să mă întrebaţi, spusese Ioana. Eu mă înscriu la facultate.
Puţin îmi pasă de ce speră domnul căpitan." (Căci medicul spusese, la despărţire: „Eu tot sper că domnişoara Bologa îşi va schimba hotărârea...") Şi, în gând, Ioana adăugase: „E un tren la nouă fără cinci..."
Citise şi recitise toate cărţile lui Partenie, şi citea necontenit. La Seminarul de Literatură Română era probabil cea care citise mai mult. Dar era timidă şi îşi găsea anevoie cuvintele când trebuia să vorbească nepregătită. Doar când îşi pregătea şi scria de acasă lucrările de seminar se simţea sigură pe ea. Şi când, după o asemenea lucrare asupra personajelor feminine din opera lui Partenie, asistenul profesorului se ridicase şi începuse s-o critice, Ioana tresărise. Toată interpretarea ei, spunea asistentul, era greşită, pentru că nu ţinuse seama de influenţa lui Hamsun şi Rilke asupra operei lui Partenie. Femeile lui, începând cu Melania, se resimţeau de lecturile din Hamsun şi Rilke, citiţi, bineînţeles, în traduceri franceze, pentru că, aşa cum mărturisise într-un interviu, Partenie nu ştia altă limbă. Dar întreaga lui operă e inspirată de motive germanice...
„îţi plimbi melancolia, în burg vetust, germanic...", îşi amintise atunci Ioana. Când, mai târziu, l-a cunoscut pe Partenie, l-a întrebat odată care sunt autorii lui favoriţi. — Sunt atât de mulţi, încât nici n-aş putea să ţi-i înşir pe toţi, răspunsese el. — Dar Hamsun şi Rilke? întrebă din nou Ioana. — Şi ei, şi alţii ca ei, mai mari ca ei... — Ţi-ar place să trăieşti la Ulm? îl întrebă pe neaşteptate Ioana, privindu-l în ochi. — La Ulm?! se mirase el. Nu-mi spune nimic asta. Ce e la Ulm?... — E cea mai înaltă catedrală din Germania, vorbise repede MIRCEA ELIADE
90
Ioana. Dar nu e numai atât. Se pare că e foarte, foarte frumos. Visul meu e să pot ajunge într-o zi la Ulm... —
Din fericire, spusese Partenie zâmbind, ţi-ai ales un vis foarte uşor de izbândit...
— Evident că vom merge întâi la Ulm, îi spusese Ciru în seara logodnei. Fusese nervos şi prost dispus toată
seara. Venea doar a treia oară în casa de la Cotroceni. Prima oară, se adresase pe neaşteptate doamnei Bologa: —
Aş vrea să vă comunic o veste şi nu îndrăznesc să mă întreb cum o să reacţionaţi. Ioana şi cu mine am hotărât să
ne căsătorim. Am venit să vă cerem asentimentul... A doua oară fusese invitat la masă. Bătrânul Bologa încerca din când în când să-i vorbească, dar Ciru îl asculta câteva clipe absent, clătinând din cap, apoi se adresa Ioanei.
