MIRCEA ELIADE
106
— Trebuie să conduc pe domnişoara acasă...
— Care domnişoară?! făcu bănuitor bătrânul.
— Aia care a fost aici, Marioara...
— Dar ce-ai tu cu ea?! Cu d-astea umbli tu, în situaţia ta?... Asta ai ajuns?.. Vădastra, deşi ameţit de vin şi înduioşat, până mai adineauri, de iubirea
părintească, simţi cum i se îmbujorează obrajii de umilinţă.
— Mă priveşte ce fac şi cu cine umblu!... Ce ştii dumneata!... Oi fi având şi eu socotelile mele, şopti el repede şi dârz.
— Mai bine ţi-ai vedea de treaba ta şi te-ai alege deputat... Că, uite, feciorul Varzarelui, azi, mâine e deputat şi o să-şi râdă tot satul de noi...
— Am să-l învăţ eu minte şi pe domnul Varzare, scrâşni Spiridon enervat. Vasăzică, dumneata n-ai nevoie de nimic?! Spune-mi, că sunt cam grăbit. Trebuie să mă duc...
— Du-te!... N-am nevoie de nimic!... făcu bătrânul. Şi vezi să nu te prindă îmbrăcat aşa că înfunzi ocna...
— Noapte bună! îi spuse umilit Vădastra îndreptându-se spre uşă.
— ... înfunzi ocna! repetă bătrânul doborât de amărăciune. Şi ne faci numele de râs!...
Vădastra părăsise odaia, dar bătrânul continuă multă vreme, vorbind ca pentru sine.
— Ne faci numele de râs, că atunci o să ştie cum te cheamă şi de unde eşti... Acolo nu mai merge ca pe aici, azi cu un nume, mâine cu altul... Acolo, numele din acte e numele care contează... Numele ălora care te-au făcut... şi te-au închinat... astăzi şi mâine...
IV
Ştefan rămase mult timp la fereastră, privind ninsoarea. De două zile ningea aşa întruna. în lumina gălbuie a felinarului, fulgii cădeau grei, fără grabă, cuprinşi parcă de o scurtă însufleţire la apropierea pământului. In cele din urmă, trase storurile, se întoarse în salon şi răsuci butonul de radio. Apoi trecu în odaia de baie. O dată pe an, în ziua de 31 decembrie, Ştefan se bărbierea seara, cât mai târziu. Deschise robinetul şi aşteptă câteva clipe să
vină apa fierbinte. Apoi începu să se săpunească, fredonând. Din salon, pătrundea până la el vocea lui Tino Rossi: Ca-ta-liine... Ca-ta-liine... Melodia părea şi mai ireală cu rezonanţele ei mediteraneene în acest Bucureşti troienit, amuţit sub ninsoare. Ca-ta-liine... Ca-ta-liine...
— Mă urmăreşte, figura Cătălinei, spusese el lui Biriş. Mă tot întreb unde am mai văzut eu ochii aceştia, şi nu reuşesc să-mi amintesc...
— Nu i-ai văzut nicăieri, răspunsese Biriş. Nici ea nu-i poartă decât o dată pe an, la 19 octombrie...
La 19 octombrie, Biriş îl dusese la Dan Bibicescu, actor, regizor şi discipol al lui Gordon Craig. îi spusese: —
Vino cu mine, ai să vezi un tip interesant, un tip de ratat interesant. Este şi el preocupat, ca şi dumneata, de problema Timpului. „Eu n-am nimic de-a face cu problema Timpului, ar fi vrut să rectifice Ştefan. De problema Timpului vă ocupaţi dumneavoastră, filosofii. Eu sunt obsedat doar de curgerea Timpului." Dar nu spusese nimic. — Este totuşi un om interesant, continuase Biriş. Să te uiţi bine la el, să-l priveşti când îţi vorbeşte.
Rolurile lui cele mai bune le joacă în viaţă, alături de noi, prietenii. Căci pe scenă n-are talent.
— Ah! exclamase Bibicescu, foarte curând după ce Biriş făcuse prezentările, de ce n-a citit Ciru Partenie pe Shakespeare înainte de a-şi fi scris piesele de teatru!...
MIRCEA ELIADE
108
109
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ştefan încercase să-şi ascundă jena surâzând. Bibicescu îl privise lung, încruntându-se. „Sunt sigur că a învăţat undeva privirea această pătrunzătoare, îşi spusese Ştefan; este, poate, privirea finală din rolul pe care şi-l pregăteşte acum..."
— Ai ghicit, domnul meu! continuă Bibicescu, fără să-şi desprindă ochii de pe faţa lui Ştefan. Mă gândeam, când te-am văzut intrând: ce păcat că autorii dramatici nu mai citesc pe Shakespeare... Pentru că, probabil, eşti şi dumneata un autor dramatic, ai şi dumneata câteva piese de teatru în dosare, şi ai insistat pe lângă Biriş să mă
cunoşti pentru ca să-mi pot da părerea asupra operelor dumitale.
— Nu, spuse Ştefan, regăsindu-şi dintr-o dată buna dispoziţie. Am venit...
— îmi dai voie, te rog, că n-am terminat, continuase Bibicescu cu aceeaşi privire pătrunzătoare. Vreau să te anunţ că nu citesc nici o piesă a unui debutant înainte de a mă convinge că l-a studiat şi l-a asimilat pe Shakespeare. Uite cazul lui Partenie, pe care-l cunosc bine, şi cu care, fie spus în paranteză, dumneata semeni fiziceşte într-un mod tulburător...
— Nu sunt autor dramatic, îl întrerupse din nou Ştefan. N-am scris în viaţa mea nimic altceva decât rapoarte economice...
— Cu atât mai bine, continuă Bibicescu. Mie îmi plac oamenii precişi, riguroşi. Dar, ca să revin, şi mă adresez în primul rând dumitale, spuse el întorcându-se brusc, şi tot atât de încruntat, către Biriş, ca să revin la ce mă
gândeam când aţi intrat: Ce păcat că Ciru Partenie nu l-a citit pe Shakespeare!... Cât talent şi, poate, chiar geniu, pierdut pentru totdeauna numai pentru că n-a înţeles că o piesă de teatru înseamnă un spectacol care are loc în Timp, într-un Timp concentrat în câteva destine...
„Este şi el preocupat, ca şi dumneata, de problemele Timpului", îşi amintise Ştefan ascultându-l. Bibicescu se ridicase de pe scaun ca săltat de un resort şi începuse să se plimbe prin odaie, cu o mână în buzunarul vestonului, cu cealaltă rotunjind gesturi scurte, ritmice, prin aer. Vorbea despre Shakespeare. „Geniul lui, spunea, numai spectacolul îl revelează pe de-a-ntregul; şi sublinie cu emfază cuvântul: spectacol. Textul lui Shakespeare, ca să
ne emoţioneze, trebuie jucat, adică inserat în Timp, în durata care curge. Shakespeare n-a scris ca să fie citit, pentru emoţii poetice solitare; a scris pentru a fi jucat, adică pentru a alcătui un spectacol. Spectacolul, domnii mei, spectacolul este marea beatitudine supra-temperală care ne este îngăduită..."
îşi continuă aşa monologul vreo jumătate de ceas, întrerupt doar de scurtele observaţii ale lui Biriş. Ştefan nu mai scotea nici un cuvânt. îl văzu apoi îndreptându-se dintr-o dată către ei şi întinzându-le hotărât, amândouă
mâinile.
— Domnilor, le spuse, am fost foarte încântat de vizita pe care mi-aţi făcut-o. Sper să mai am, cât de curând, această plăcere. Dar astăzi suntem în
19 octombrie şi se apropie ora, pentru mine, fatală: ora 6 seara. în fiecare an, această zi şi această oră mă
terorizează. Un foarte grav eveniment mi-a fost anunţat pentru un 19 octombrie, ora 6 seara. îl aştept de mulţi ani. îl aştept e un fel de a vorbi; de fapt, mă cutremur să nu se întâmple...
Apoi îi conduse precipitat către intrare şi le deschise uşa cu un oftat.
— Este şase fără câteva minute, spusese Biriş odată ajunşi în stradă. Să ne mai plimbăm puţin pe aici. Poate mai aflăm ceva... Şi totuşi nu-l pot crede, adăugase el câteva clipe în urmă. Mi se pare fals, strident, inautentic. Măcar dacă ar şti să joace bine pe Shakespeare...
Două săptămâni mai târziu, Ştefan se dusese să-l vadă jucând. — Acesta e! şoptise el aplecându-se către Ioana.
Prietenul lui Biriş, de care ţi-am vorbit. Bibicescu intrase pe scenă cu un zâmbet amar în colţul buzelor. Curând, îşi băgă mâna stângă în buzunar, şi începu să gesticuleze cu dreapta. Ştefan îl vedea parcă mai bine acum din întuneric. Când îl întâlnise la 19 octombrie îl lovise figura lui cam lătăreaţă, brun-gălbuie, cu un nas cărnos, şi cu ochi mari, cenuşii. Acum, pe scenă, i se părea mai puţin vulgar. Tâmplele descoperite de un început de chelie îi dădeau chiar o melancolică nobleţe. Dar glasul rămăsese acelaşi: artificial, redus parcă la dicţiune.
—... Dar nu ştie să joace, continuase Biriş. Nu numai pe Shakespeare, dar nu ştie să joace pur şi simplu. Şi ce e mai grav, cred că începe să-şi dea şi el seama că n-are talent... E un ratat care ia conştiinţă de ratarea lui...
— Mă întreb ce l-o fi făcut să se preocupe de problema Timpului, începu Ştefan cu o nuanţă de ironie în glas.
— O fi citit asta undeva, spuse Biriş.
