Go to page:

Text Size:

Zadarnic pândise Vădastra a doua zi de dimineaţă plecarea necunoscutei; uşa odăii lui Băleanu nu se deschise decât o singură dată, şi Spiridon, care aştepta momentul acesta ca să iasă chiar atunci, prefăcându-se că se îndreaptă spre bucătărie, dădu cu ochii de locotenent, gata de plecare. îl privi cu surprindere: MIRCEA ELIADE

— Te miră că mă vezi îmbrăcat aşa? făcu zâmbind Băleanu. E ţinuta reglementară. Azi sunt de jurnă pe regiment. Nu mai vin acasă decât mâine-dimineaţă... S-auzim de bine!...

îndată ce-l văzu plecat, Vădastra nu se mai putu reţine şi, trimiţând ordonanţa să-i cumpere un pachet de ţigări, intră hotărât în odaia lui Băleanu. îşi luase câteva cărţi, cu aerul că venise să-i înapoieze volumele. Se opri în prag, ca şi cum ar fi voit să-şi ceară scuze. Dar o repede ochire în toate colţurile îl convinse că odaia era goală.

Aşeză cărţile pe birou şi începu să caute, dezamăgit, urmele vizitatoarei. în odaie plutea, într-adevăr, un vag parfum feminin, şi asta îl întărâta şi mai rău. Căută pe sub perne, trase cuvertura, privi sub pat, în dulap, dar nu întâlni nicăieri nici un fel de urmă, nici măcar o floare, o batistă, o ţigară pe cotorul căreia să se fi imprimat roşul de buze. Răsfoi iritat dicţionarul germano-român şi gramatica, de care Băleanu nu se despărţea niciodată, păstrându-le alături de el, pe măsuţa de lângă pat. Ca de obicei nici o scrisoare, nici o notiţă, nici măcar o carte de vizită. Auzi ordonanţa trecând prin bucătărie şi, cu cărţile sub braţ, ieşi repede din odaie. Când îi aduse pachetul cu ţigări nu se putu stăpâni să-l întrebe:

— Ascultă, mă, când a plecat coniţa de la domnul locotenent? Soldatul îl privi mirat.

— Eu nu ştiu nimic, dom'Vădastra, nu ştiu să fi fost vreo coniţă pe la dom'locotenent...

în dimineaţa aceea, trecu din nou pe la poştă. Tresări când domnişoara îi întinse un plic, dar anevoie îşi reţinu un gest de enervare privindu-l. Era de la tatăl lui. îl deschise destul de târziu, la masă, după ce terminase de mâncat friptura. „Află despre noi că suntem bine sănătoşi, şi te dorim din inimă, cum spuneau bătrânii noştri când se adresau odraslelor lor la cătănie..." Vrea să fie ironic, comentă mental Spiridon sărind rândurile. „Am mai fost o dată prin Bucureşti, capitala României Mari, dar la vechea adresă nu te-am mai găsit, iar la cea nouă, dac-o fi, pasă-mi-te, noi, opincarii, nu avem intrarea nici pe scara cea din dos..." Etcetera, etcetera, etcetera, făcu enervat Spiridon întorcând pagina. Să vedem ce mai vrea... „Curând voi veni cu nişte treburi pe la Măriile Voastre, necazuri cu pământul Sărăcenilor şi cu o amendă a soru-tii. Aş vrea măcar atunci să ne putem întâlni, că poate mai avem şi noi să ne spunem unul altuia din nevoi şi greutăţi. Din banii care ni i-ai trimis luna trecută, mi-am reparat surtucul, am mai plătit o parte din dări şi mi-a rămas şi mie de un tutun mai bun. Dar tare aş vrea să mai citesc şi eu vreuna din cărţile care aud că ies la iveală cu nemiluita la Bucureşti, unele mai frumoase ca altele..."

„Am înţeles", încheie Spiridon împăturind scrisoarea şi băgând-o cu atenţie în buzunarul de sus al vestei. O dată

ajuns acasă, procedă la distrugerea ei, cu multă precauţie, nu cumva să cadă sub privirile vreunui indiscret.

NOAPTEA DE SÂNZIENE

După-masă se reîntoarse la poştă şi expedie un mandat de 2 000 de lei, dându-şi ca de obicei adresa tribunalului.

Glasul femeii din noaptea trecută începea să-l obsedeze. Nu putea înţelege cum izbutise să plece din odaia lui Băleanu fără ca el să prindă de veste. Către seară curiozitatea îl doborî din nou, şi se întoarse acasă, hotărât să

cerceteze încă o dată odaia. Cumpărase în drum un bilet la cinematograf, şi-l dădu ordonanţei spunându-i că el aşteaptă o vizită şi că ar fi bine să nu se întoarcă acasă înainte de miezul nopţii, iar după aceea să nu mai iasă din bucătărie. Rămas singur, Spiridon intră în camera locotenentului şi reîncepu cercetarea. Amintirea parfumului feminin dispăruse. Ferestrele stătuseră mult timp deschise. Totuşi, Spiridon nu pierduse speranţa. Deschise dulapul, dar nu găsi nimic care să-i atragă în chip deosebit luarea-aminte. Reîncepu cercetarea buzunarelor tunicilor militare şi ale pantalonilor. Dar, pe când cotrobăia, se trezi deodată emoţionat, aproape tremurând de plăcere, şi se întrerupse, şovăind o clipă în faţa oglinzii. Ispita de a se îmbrăca ofiţer şi a ieşi să se plimbe pe stradă era prea puternică. Hotărându-se brusc, scoase uniforma locotenentului, stinse lumina şi, cu toate că ştia ordonanţa plecată, trecu tiptil în odaia lui.

De data aceasta nu îmbrăcă numai tunica, ci îşi puse mai întâi pantalonii, ceea ce îi dădu oarecum de lucru pentru că, deşi Băleanu nu era mult mai înalt decât el, era mai bine legat, şi Spiridon fu silit să fixeze strâns bretelele şi să se încingă cât putu mai tare cu cureaua. în cele din urmă, rearanjându-şi monoclul şi îndesându-şi pe cap chipiul, se privi în oglindă. Răsuflă câtva timp în neştire, oftând lung, neîndrăznind să-şi ia ochiul după imaginea aceea restaurată, în care se regăsea aşa cum se visase în copilărie: vast, marţial, seducător. Se încruntă, ridică mai sus capul, îl întoarse încet, până ce monoclul dispăru aproape complet, şi, cu coada ochiului, se urmări în oglindă, răsfăţându-se sub lumina lămpii. Apoi brusc, îşi scoase chipiul, se depărta câţiva paşi, şi izbucni într-un râs scurt, uscat, fibros. Râdea ca să-şi stăpânească emoţia. Neştiind ce să facă, se trânti în fotoliu, îşi admiră

pantalonii militari, întin-zându-se cât putea mai mult, şi privindu-se de sus în jos deasupra trupului. Dar, pe neştiute, emoţia îl stăpâni din nou, şi atunci sări în picioare, îşi puse repede chipiul, se apropie de oglindă şi, serios, lipi degetele de la mâna dreaptă, aşteptă nehotărât câteva clipe, şovăind într-o poziţie de drepţi şi, în cele din urmă, se salută. Gestul acesta îl eliberă parcă de o povară care îi îngreuiase până atunci răsuflarea. Faţa i se lumină, şi repetă mecanic salutul, desăvârşind Poziţia de drepţi, când foarte aproape de oglindă, când în mijlocul

odăii. Apoi, fără să-şi dea seama, se trezi făcând câţiva paşi la stânga, câţiva paşi la dreapta, întoarceri pe loc, fiecare mişcare mai dificilă fiind urmată de o prezentare solemnă în faţa oglinzii şi de un salut.

MIRCEA ELIADE • 82

O jumătate de ceas mai târziu, Vădastra se plimba prin odaie, cu pas de stradă, distrat, dar de câte ori trecea prin faţa oglinzii, saluta. Uneori salutul lui era respectuos şi corect, alteori amical, alteori indiferent sau chiar obosit, ca o corvoadă. Se închipuia întâlnind, pe stradă, superiori, camarazi, inferiori. Nu se gândise o singură clipă că

uniforma lui, largă şi cu umerii căzuţi, ar putea atrage privirile, nici că monoclul negru ar putea da de bănuit. De când schiţase pentru prima oară salutul în faţa oglinzii, hotărârea lui fusese luată; se va coborî să se plimbe îmbrăcat ofiţer.

De-abia când se văzu în ascensor începu să-l încerce teama. Nu era decât ceasul 11 şi s-ar fi putut să-l recunoască unul dintre vecini. îşi scoase brusc monoclul şi traversă repede holul de la intrare, cu capul în jos, preocupat. Odată ajuns în stradă, porni cu paşi mari către zona mai puţin luminată a trotuarului, şovăi câtva timp încotro s-apuce, apoi se îndreptă hotărât către staţia de taxiuri. Numai când se află la câţiva paşi de maşinile din staţie îşi recapătă aerul marţial şi privi cu linişte în toate părţile. Şoferul moţăia şi, trezindu-se la glasul lui Spiridon întoarse brusc capul şi-i spuse: „Să trăiţi, domnule căpitan!" Spiridon duse maşinal mâna la chipiu.

— O iei spre Şosea, băiete! Şi nu e nevoie s-o iei repede, că avem timp! Noaptea era clară şi nu prea caldă. Pe bulevardul Lascăr Catargiu, aproape

de statuia Brătianu, lumea încă nu se împuţinase. Vădastra privea când în dreapta, când în stânga, calm, cu o neînchipuită fericire mocnindu-i în suflet. Aproape de un chioşc cu ziare făcu şoferului semn să oprească. Coborî sprinten şi ducând în treacăt mâna la chipiu, ceru un pachet de ţigări Regale. I se păru că femeia îl priveşte cu oarecare suspiciune, dar nu se intimida, plăti, salută din nou şi se reîntoarse în maşină fluierând.

— La Şosea, băiete!

Aprinse o ţigară mai mult ca să se afle în treabă şi se întinse mai comod în fundul maşinii. Ajuns la Şosea, plăti şoferului, salută şi porni să se plimbe pe alee, sigur de el. Nu întâlnea aproape pe nimeni, iar când zărea de departe vreo pereche — el, civil — încetinea pasul şi-i privea provocator, zâmbind. Doar o singură dată tresări, când auzi înaintea lui, în semiîntuneric, zgomot de pinteni. îşi pregăti palma pentru salut, dar nu era decât un sergent de stradă, care nu-l văzu, şi trecu înainte.

Pe la miezul nopţii se hotărî să se întoarcă. Observă de-abia atunci că umblase destul de mult, căci făcu douăzeci de minute până în Piaţa Victoriei. Luminile de aici îl intimidară. Mai erau destule grupuri care aşteptau tramvaiele şi câţiva cheflii cântau îndreptându-se către Filantropie. Spiridon aşteptă câtva timp, să vadă dacă nu sunt cumva ofiţeri prin apropiere, apoi porni grăbit către staţia de taxiuri care se afla în cealaltă parte a pieţei.

Traversând, însă, şoseaua, dintr-un tramvai coborî un maior, şi Spiridon se trezi pe neaşteptate în faţa 83

NOAPTEA DE SÂNZIENE

lui. Simţi cum îl trec sudori reci pe tot trupul, dar salută cu atâta promptitudine încât maiorul rămase surprins, şi întoarse capul să-l privească. în aceeaşi clipă întoarse şi Spiridon capul. Neştiind ce să facă, îl mai salută o dată, plecându-se istovit din umeri, apoi grăbi pasul. Dar i se păru că cineva s-a luat după el, şi atunci, cum îi era frică

să fugă în plină piaţă, schimbă direcţia, şi cu aceeaşi ardoare, se reîntoarse spre Şosea, îndreptându-se către zona de întuneric din care venise. Paşii se ţineau însă după el. Când ajunse sub arbori, Spiridon se opri o clipă, privi la ceas şi, ca şi cum abia atunci ar fi observat că se află în mare întârziere la o importantă întâlnire, o luă la goană.

în fugă îşi scoase monoclul, strângându-l nervos în pumni, trecu prin mai multe alei şi nu se opri decât când i se păru că din faţă se îndreaptă spre el o pereche. Paşii nu se mai auzeau. înainta acum uşor obosit, transpirat, silindu-se să-şi domine respiraţia, ţinând gura închisă şi răsuflând numai pe nări. Se întoarse prin şoseaua Jianu şi se sui în primul taxi pe care-l întâlni în cale.

Dar îndată ce se văzu la adăpost, îi trecu spaima şi începu să râdă. Ce-ar fi putut să-mi facă? îşi spunea. De unde putea el să ştie cine sunt? I-a fost mai greu până s-a hotărât să intre în casă. Dăduse drumul taxiului pe o stradă

vecină, şi umblase tot pe lângă ziduri, fără monoclu, privind pe furiş toate umbrele. Faţada casei lor era bine luminată de un felinar. Aşteptă câtva timp lângă colţ, nu cumva să se mai afle cineva care ar fi voit să intre, apoi lungi pasul şi deschise uşa nervos, privind în jos. Odată ajuns în odaia lui îşi puse din nou monoclul şi se privi în oglindă triumfător, zâmbind şi salutându-se de nenumărate ori. Apoi, cu o infinită grijă, începu să-şi dezbrace tunica, cercetând fiecare buzunar în parte, nu cumva să fi strecurat din nebăgare de seamă ceva. O scutură bine de praf, strânse cu atenţie pantalonii, curăţă chipiul, şi, cu o agreabilă emoţie, în vârful picioarelor goale, intră în odaia lui Băleanu, abia deschizând uşa. Se apucă să aşeze lucrurile aşa cum au fost, tremurând.

A doua zi dimineaţă aşteptă cu oarecare nelinişte întoarcerea locotenentului, îl auzi venind către ceasurile opt, şi ducându-se imediat să-şi facă baia. Apoi Băleanu se culcă, dând ordin ordonanţei să-l deştepte la trei după-amiază. Vădastra plecă în oraş cu inima uşoară. Se întreba, acum, cum să afle de la Băleanu, şi fără ca acesta să

bănuiască ceva, zilele când va fi de jurnă pe regiment, ca să-şi poată pregăti din vreme plimbările în uniforma militară. Plănuia să-şi dea întâlnire cu una din cunoştinţele lui întâmplătoare — croitorese, modiste, ucenice — şi să mănânce împreună într-o cârciumă mai retrasă, în care ştia că nu riscă să fie recunoscut, nici cercetat cu prea multă suspiciune.

Se întrevedea cu o limpede preciziune, trecând pe străzi la braţul fetei, salutând în dreapta şi în stânga, şi continuându-şi totodată monologul. „Cred Şi eu că te surprinde văzându-mă în uniformă, i-ar fi spus, căci n-ai fi bănuit,

MIRCEA ELIADE

după înfăţişarea mea, care era adevărata mea profesiune. Nici acum n-ai s-o poţi afla în întregime, pentru că, înţelegi de ce, n-am să-ţi pot destăinui totul. Sunt ofiţeri şi ofiţeri, dragă fată. Majoritatea îi cunoşti şi tu — d-ăia pe care îi vezi pe stradă, neseriosi, cu ochii după femei. Ofiţeri de trupă, aşa le spunem noi, la Statul-Major. Sunt nişte inculţi, lipsiţi de ambiţie, cu preocupări meschine. Dar, în afară de aceştia, mai există o elită, creierul întregii armate. Noi ducem tot greul, noi facem planurile secrete, noi ne ocupăm de spionaj şi contraspionaj. Unii dintre noi, foarte puţini, se înţelege, şi cei mai dotaţi, avem însărcinări extrem de delicate. Uneori, de o asemenea misiune atârnă nu numai viaţa noastră — asta n-ar fi nimic, ce contează o viaţă? — dar atârnă existenţa ţării întregi, liniştea Europei, chiar. Evident, misiunea noastră ne impune cea mai mare discreţie. Noi doi ne plimbăm acum pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi deodată, văd trecând în faţa mea un anumit om, care îmi face semn, în aşa fel încât poţi fi sigură că numai eu am să-l văd. De semnul acesta poate atârna viaţa unei personalităţi importante în ţara noastră. Zic, poate, pentru că, înţelegi şi tu, nu-ţi pot spune mai mult; am dat numai un exemplu, dar s-ar putea să fie cu totul altceva; bunăoară, prinderea unui primejdios spion, sau o declaraţie de război, sau furtul unui document secret, şi câte altele... Atunci, la semnul acela, eu m-aş preface că-mi aduc pe neaşteptate aminte de ceva. M-aş uita, să zicem, la ceas, sau aş răsfoi agenda, să verific o adresă sau o întâlnire. Ăsta e un exemplu, ca să înţelegi cum se întâmplă lucrurile între noi. Apoi, mi-aş cere scuze, spunându-ţi o minciună oarecare — şi aş dispare. Unde, nu-ţi pot spune, dar nici prin gând nu-ţi trece în ce locuri extraordinare ne adunăm noi, cei câţiva din serviciul de contrainformaţii militare. Realitatea întrece cu mult imaginaţia, ascultă-mă pe mine. Sunt cazuri când nici nu ne cunoaştem între noi, căci fiecare e şeful unui serviciu secret special, şi ne adunăm numai când sunt chestiuni grave şi urgente de rezolvat. Dar suntem îmbrăcaţi în aşa fel — nu-ţi pot spune mai mult — încât chiar dacă ne-am cunoaşte, nu ne putem recunoaşte.

Unii îşi schimbă şi glasul, şi alţii nu vorbesc deloc, ci scriu ce vor să spună pe o tăbliţă, scriu, evident, cu majuscule, ca să nu se trădeze... Şi câte altele!... Dacă ai şti măcar prin ce primejdii trecem, fiecare dintre noi, ca să ajungem la locul de întâlnire! Şi secretele pe care le cunoaştem noi! Ar fi de-ajuns să spunem câteva cuvinte, ca să dispară un om; şi nu un oarecine, ci o figură importantă. în fond, noi, aceştia câţiva de la conducere, ţinem cu adevărat destinele ţării în mână. Guvernul, miniştrii, toate mărimile de care auzi vorbindu-se în dreapta şi în stânga, sau citeşti în ziare, nu sunt decât instrumentele noastre. Păpuşi, dragă fată, simple marionete în mâna mea sau a altuia din conducere. Ce contează un guvern? Dacă vreau eu, sau altul, îl schimbăm cum ai zice «bună