îmi pare rău că te-am întrerupt... Şi ziceai că e frumoasă, nu?

Locotenentul dădu din cap gânditor. Se vedea că nu mai are chef de destăinuiri.

— Ei, bravo! îmi pare bine, reîncepu Vădastra căutând tonul de la început. Asta înţeleg şi eu dragoste; o femeie

care să te aprecieze, să-şi dea seama că eşti cineva, un om distins, un caracter, nu un oarecare... O asemenea femeie mi-ar conveni şi mie, o femeie distinsă, care să mă iubească şi să-şi dea seama...

Dar, în acea clipă, îşi aminti că-i mărturisise locotenentului, de nenumărate ori, aventurile sale cu femei din înalta societate, şi că regretul cu care vorbea acum l-ar pune într-o lumină defavorabilă. Se reculese, însă, şi continuă cu glas mai potolit:

— Nu-i vorbă, am întâlnit şi eu destule femei distinse în viaţa mea... Mai ales una dintre ele, o femeie extraordinară, de care ţi-am vorbit că a fost şi pe aici... Mă iubea şi pot spune că mă iubeşte încă, mă iubeşte chiar foarte mult. Nu pentru că aş fi frumos, sau alte chestii din astea; ci mă iubeşte pentru personalitatea mea, în sfârşit, pentru ce am eu deosebit de ceilalţi, pentru caracterul meu... E adevărat, ea este o femeie care mă

înţelege. îşi dă seama că sunt cineva. Dar oricum, nu-mi place viaţa pe care a trăit-o înainte de a mă cunoaşte pe mine. Este foarte bogată şi de-o familie foarte bună, poate cea mai hună familie din România, şi m-a rugat, m-a implorat chiar, să devină soţia

MIRCEA ELIADE "■•

mea. Dar n-am vrut eu. O căsătorie e un lucru serios. în cazul meu vreau să spun. Nu sunt un oarecare, să mă

însor pentru bani sau din dragoste. Eu vreau ca soţia mea să ştie cine sunt, şi să nu se mai fi uitat în viaţa ei la altcineva. Din cauza asta n-am vrut s-o iau de nevastă. Nu-mi plăcea viaţa pe care a dus-o până m-a cunoscut pe mine...

Locotenentul îl asculta pe gânduri. După câtva timp, îşi dete seama că ar fi trebuit de mult să plece, şi se ridică, încurcat, neştiind ce cuvânt să spună la despărţire.

— O să-ţi vie greu să mă recunoşti, ai să vezi! îi repeta el cu însufleţire. Nu insista, căci nu-ţi pot spune nimic, ai să vezi mâine. Dar să fii exactă, să nu mă faci s-aştept, căci n-am să pot aştepta, ai să înţelegi mâine seară de ce...

Aveau întâlnire la nouă jumătate seara, la colţul şoselei Bonaparte. Cu un ceas mai înainte, Vădastra expedie ordonanţa la cinematograf, spunându-i că n-are voie să se întoarcă acasă înainte de miezul nopţii. Rămas singur, intră în odaia lui Băleanu şi se îndreptă către dulapul cu haine. Avu o uşoară emoţie când, trăgând mânerul uşii, i se păru că e închisă. Era numai înţepenită şi îşi notă mental acest amănunt pentru a înţepeni şi el uşa dulapului, când va aduce înapoi uniforma. Apoi, cu hainele în braţe, trecu în odaia lui şi se îmbrăcă fluierând. Nu se privi în oglindă, în tot acest timp, pentru că îşi scosese monoclul şi nu-i plăcea să se vadă fără el; mai ales la lumina lămpii, ochiul de sticlă scânteia nefiresc, lăsând impresia că celălalt, cel sănătos, e un ochi stins, fără viaţă. Când sfârşi de îmbrăcat, se apropie de oglindă, îşi fixă cu meticulozitate monoclul şi, luând poziţia de drepţi, salută.

Cum era fără chipiu, palma i se lipi de tâmplă şi gestul acesta i se păru straniu. Lăsă repede mâna în jos, apropie faţa mai mult şi se privi mirat. Era într-adevăr un alt om. Mustaţa proaspăt potrivită la bărbier înfrumuseţa, prin linia ei precisă şi tinerească, obrazul osos, neregulat; monoclul fumuriu aducea o notă neverosimilă în ansamblul liniilor dure şi comune; părul, în seara aceasta, nu mai era atât de lipit de fruntea îngustă, şi deşi îi înălţa oarecum figura, şi aşa destul de prelungă, atenua impresia de morocănoasă seriozitate pe care o lăsa în general Spiridon.

— Locotenentul Vădastra! rosti el solemn urmărindu-şi în oglindă mişcarea buzelor. Locotenent Spiridon Vasilescu-Vădastra, din Roşiori!... Am onoarea să mă prezint, domnule colonel: locotenent Vădastra, din Marele Stat-Major!... Am onoarea să vă salut! Sunt locotenentul Vădastra Spiridon din Regimentul de Escortă Regală!...

Se opri, zâmbindu-şi lung, familiar. Apoi, cu un gest pripit, îşi puse chipiul şi, revenind în faţa oglinzii, luă

poziţia de drepţi, salută, cu figura impasibilă, şi strigă:

97

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Am onoarea să mă prezint Maiestăţii Voastre: sunt locotenentul Vădastra Spiridon, aghiotanul Maiestăţii Voastre! Am onoarea să vă salut! Să trăiţi!... Cine poate, oase roade! adăugă el pe alt ton, luând poziţia de repaus.

Dar îşi aminti că nu mai are mult timp până la întâlnire, răsuflă adânc, verifică bancnotele în portmoneu şi stinse lumina fără să se mai oprească în faţa oglinzii. Chemă ascensorul şi coborî cu aceeaşi prudenţă. Profită că lumina era stinsă în hol ca să-l străbată repede. Apoi, o dată ajuns în stradă, se îndreptă direct către staţia de taxiuri, neîndrăznind să privească nici în dreapta, nici în stânga. Se sui în primul taxi.

— O iei spre şoseaua Bonaparte!

O zări de departe, aşteptându-l, şi făcu semn şoferului să oprească. Plăti, lăsându-i 18 lei bacşiş, şi-l salută

amical. Când se apropie de fată, aceasta nu-l recunoscu la început, deşi avea monoclul negru. Spiridon se propti în faţa ei, serios, şi o salută.

— Am onoarea să vă salut! Ce mai faceţi, domnişoară? Singurică? Am onoarea să mă prezint: sunt locotenentul Dimitrie Cantemir din Marele Stat-Major...

— Vai? strigă fata. Sunteţi ofiţer? De ce nu mi-aţi spus?!

— Ei, eu te-am prevenit că o să-ţi fac o mare surpriză. Şi asta încă nu-i nimic. O să mai vezi şi altele...

îi luă braţul, cu o sigură stăpânire de sine, şi se îndreptă spre „Moara Roşie", unde plănuise din vreme să ia masa.

Un jandarm trecu pe lângă ei şi îl salută apăsând cadenţa. Vădastra îi întoarse salutul cu destulă căldură.

— E un recrut, spuse el. L-am văzut după cum bate talpa.

Se uită la fată cu o expresie de triumf şi îi strânse braţul cu înţeles, zâmbind.

— Dar ştii că te-ai făcut frumoasă de când nu te-am mai văzut?! N-am vrut să-ţi spun asta ieri, ca nu cumva să-ţi pierzi minţile şi să nu mai vii la întâlnire...

— Iar mă iei peste picior! făcu ea provocatoare. Parcă nu vă ştiu eu cum sunteţi dumneavoastră, ofiţerii...

— Să venim mai bine la fapte, o întrerupse Spiridon. Mie mi s-a făcut foame, şi cunosc pe aici, prin apropiere, o cârciumă de primul rang, unde venim de obicei, noi, ofiţerii de la Statul-Major. Ştii, nouă nu ne place să

frecventăm localuri pretenţioase şi proaste, unde se îmbulzesc toţi mitocanii, şi nu găseşti niciodată masă iar servicul e execrabil. Noi, când vrem să petrecem, ne adunăm aici, că e mai izolat, are vin bun, şi putem rămâne de vorbă netulburaţi. Poate acum o fi adus şi lăutari...

Apropiindu-se, Vădastra fu deodată cuprins de o stranie nelinişte; dacă, din întâmplare, întâlneşte vreun ofiţer acolo, şi intră în vorbă cu el, se prezintă, îl întreabă din ce regiment este, şi câte altele?!... Ar fi fost mai bine să

verifice

MIRCEA ELIADE

localul. De aceea, odată ajuns în faţa cârciumii, lăsă braţul Marioarei şi scoţându-şi monoclul ca să nu atragă

prea mult atenţia, intră hotărât înăuntru. Nu zări nici o uniformă de ofiţer. Patronul îi ieşi înainte cu o figură

supusă şi mirată în acelaşi timp.

— Poftiţi... avem şi un separeu, către grădină. Poftiţi, domnule căpitan. Avem crap pescăresc, specialitate...

Vădastra îl salută şi îi făcu semn, ştrengăreşte, că mai e cu cineva, care-l aşteaptă în stradă. Când intră a doua oară, cu Marioara, toţi ochii îl întovărăşiră, neîncrezători, până ce-i conduse patronul în separeu. Fata călca ruşinoasă, cu privirile plecate, şi totuşi foarte mândră.

— Păcat că n-avem şi lăutari, spuse Spiridon aşezându-se pe scaun, ar fi fost mai interesant...

Era o cameră simplă, cu două mese şi o fereastră care dădea în grădină. O perdea groasă, câteva glastre cu flori şi o jumătate de paravan, care stătea rezemat de perete, ar fi astupat, la nevoie, fereastra. Fata observă toate acestea cu linişte şi zâmbi. Curând rămăseseră singuri, şi se aştepta ca Spiridon să devină mai familiar, dacă nu chiar îndrăzneţ, dar el se mulţumi să-i apuce mâna şi să i-o strângă, întrebând-o la ce se gândeşte. Apoi, în faţa zâmbetului ei încurcat, începu să-i vorbească.

— Zi, îţi era greu să mă recunoşti, când m-ai văzut îmbrăcat ofiţer?!... Cred şi eu! Şi dacă ai şti tu ce mai urmează!...

îşi continuă povestea după obiceiul lui, întrerupt doar de patronul care le aduse ţuicile, coşuleţul cu pâine şi farfuriile pentru peşte. Din când în când Marioara îl privea mirată, gata să izbucnească în râs. Nu-şi putea lua ochii după monoclul negru, şi glasul lui serios, monoton, cu coborâri misterioase pe alocuri, începea s-o obosească. Nu înţelegea întotdeauna despre ce era vorba şi uneori nici nu-l mai putea asculta, mulţumindu-se să

mănânce. Vădastra îşi sporea volubilitatea cu cât trecea timpul şi cu cât era mai puţin întrerupt. Friptura îl ajută

mult în această privinţă, căci fata lupta anevoie s-o taie în bucăţele mărunte şi s-o mănânce, el mulţumindu-se să

înghită la răstimpuri, aproape pe nemestecate, câte o bucăţică. în schimb îşi umplea mereu paharul cu vin şi sifon. Nu-i plăcea să bea, dar în seara asta îşi simţea gâtul şi buzele uscate. îl exasperau doar desele intrări ale băiatului.