— Şi sunt sigur, totuşi, că semnul acela de întrebare are o semnificaţie simbolică, îl întrerupse Ştefan. Sunt sigur că tot înţelesul nuvelei stă în semnul acela de întrebare...
Ileana voi să-i spună ceva, dar Ştefan nu-i lăsă timp.
— Am ajuns, vorbi el repede. Aici e camera mea secretă. Vă implor să nu pomeniţi nimănui de vizita aceasta.
Am să vă spun eu altădată pentru ce...
71
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Plăti şoferului şi-i pofti să intre. Ridicându-şi ochii, cu mirare, din cartea pe care o citea, portarul zâmbi şi-i întinse stânjenit cheia de la odaie. Urcară tăcuţi până la etajul doi. Era un hotel nou, destul de curat, dar lipsit de gust, ascunzându-şi anevoie sărăcia.
— Intraţi, le spuse Ştefan din prag după ce aprinsese lumina. Şi vă rog să vorbiţi foarte încet, căci pereţii sunt de
paiantă şi se aude tot.
— Vădastra, şopti Ileana.
— Locuia acolo, arătă Ştefan întinzând braţul. Acum e o cameră de pasaj. Ultima oară era ocupată de un comis-voiajor din Braşov... Din fericire, de partea ceastălaltă nu am vecini...
Ileana privi amuzată în jurul ei. Un interior banal de cameră de hotel modest, în care biblioteca ce parcă stătea să
cadă şi masa de lemn încărcată cu cărţi păreau stinghere, aduse dintr-o altă lume.
— Trebuie să ştiţi că sunteţi primii oameni care aţi intrat în camera secretă, continuă Ştefan în şoaptă. Nu vă
puteţi da seama ce înseamnă asta pentru mine. Acesta e un secret al meu. Chiar dacă vi l-aş spune nu l-aţi înţelege...
Se îndreptă spre fereastră şi o deschise. Se plecă mult peste pervaz, întorcând capul către camera vecină.
— Puteţi vorbi, le spuse. Văd că e întuneric alături. Vecinul meu încă nu s-a întors.
Ileana se aşeză pe scaunul din faţa patului: Biriş continua să privească titlurile din bibliotecă.
— Anch'io sono pittore\ începu Ştefan revenind în mijlocul camerei şi îndreptându-se spre Biriş. Mai dă-mi, te rog, o ţigară, spuse. Este a patra ţigară pe care o fumez în mai puţin de-un ceas. M-am lăsat de fumat acum câţiva ani, dar în noaptea asta simt că trebuie să fumez... îmi pare rău că nu vă pot oferi nimic, adăugă el după ce-şi aprinse, tremurător, ţigara. Aici nu se consumă nimic. Uneori, când mi-e foarte sete, beau un pahar cu apă de la robinet. Asta e tot. Ca şi în camera Samba, în această cameră secretă toate funcţiunile fiziologice sunt oarecum suspendate. Când mi-e foame, cobor în stradă şi-mi cumpăr un covrig. Dar nu pot mânca aici, nu pot urca în această cameră secretă cu un covrig, sau un iaurt, sau o pungă cu fructe. Aşa era şi cu camera Samba, adăugă el cu un zâmbet. înainte de a vă revela secretul cel mare, trebuie să vă povestesc povestea camerei Sambo.
Se aşeză pe marginea patului şi-i privi pătrunzător pe amândoi.
— Vă rog să nu mă întrerupeţi, le spuse. Acum, că Anisie a devenit personaj literar, vă pot revela şi eu secretele copilăriei mele. Am să vă spun povestea camerei Samba... Aveam vreo cinci, şase ani, începu el cu un glas înăbuşit, şi mă aflam cu familia la Movila. Locuiam într-un fel de vilă-hotel, care avea două etaje şi vreo cincisprezece, douăzeci de camere. în sala de mese, eram
MIRCEA ELIADE
72
vecinii unui grup de tineri foarte misterioşi. Mi se păreau misterioşi pentru că, deşi vorbeau româneşte, nu înţelegeam prea bine ce vorbeau. Din când în când unul dintre ei rostea un cuvânt straniu, fără sens pentru mine, şi atunci toţi începeau să exclame, să se agite, să ridice glasurile. Eu eram fascinat de misterele lor. Şi într-o zi, întorcând brusc capul către masa lor, într-un moment când discuţia ajunsese neobişnuit de animată, am auzit pe unul dintre ei, pe cel care mi se părea cel mai bătrân pentru că avea mustăţi, l-am văzut ridicând braţul către tavan, parcă ar fi indicat o direcţie, şi l-am auzit rostind cu un glas solemn: Sambdl Toţi au amuţit deodată şi şi-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: Sambdl Sambdl... în acea clipă am simţit un fior necunoscut până atunci: simţeam că pătrunsesem într-un mare şi cutremurător secret. Toate misterele bărbaţilor de la masa alăturată erau concentrate în aceste două silabe: Samba, şi printr-o împrejurare providenţială, întorsesem capul exact în momentul în care omul cu mustăţi arătase direcţia în care se afla această taină, Samba. Se afla deasupra noastră, undeva deasupra noastră, la etajul doi... Şi, evident, chiar în după-amiaza aceea am plecat s-o descopăr.
Noi, copiii, dormeam într-o cameră separată, cu doica, alături de cea a părinţilor. M-am prefăcut că dorm, şi când am simţit că doica aţipise, am ieşit, am alergat cât am putut de repede pe culoar, şi am urcat la etajul doi. Am simţit că mi se bate inima de cum am ajuns acolo, la etajul doi. Nu ştiam încotro să mă îndrept, dar simţeam cum mi se bate inima din ce în ce mai tare. Am închis ochii, de frică, şi am început să calc încet pe covor, îndreptându-mă către fundul culoarului. Nu ştiu cât am mers, dar m-am trezit în faţa unei uşi, şi în acea clipă am simţit că acolo era Sambo. M-am întrebat mai târziu cum de am avut curajul să pun mâna pe clanţă şi să intru.
Tremuram tot, şi dacă aş fi auzit în acea clipă un zgomot mai puternic sau un ţipăt de om, probabil că aş fi leşinat. Totuşi, am pus mâna pe clanţă şi am intrat... O văd şi acum. Storurile erau lăsate, şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, şi lăzi, şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi — există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă
fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că
acolo mă aştepta Dumnezeu, şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, 73
NOAPTEA DE SÂNZIENE
nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată. Rămâneam, probabil, ceasuri întregi acolo, pentru că, reîntorcându-mă lângă ai mei, îi găseam agitaţi, neliniştiţi, uneori furioşi. — Unde ai fost? mă întrebau. Te căutăm de trei ceasuri... — M-am jucat, minţeam eu. Şi nici o ameninţare, nici o pedeapsă nu mă speria. Acceptam zâmbind toate: gândul că mă voi putea întoarce în Sambo,
mă consola. Odată, venisem acolo cu câteva bomboane în buzunar. Fără să-mi dau seama, am luat o bomboană şi am început s-o sug. Imposibil! Nu avea nici un gust. Şi nici n-o puteam suge. Gura mi-era uscată. Nu-mi puteam mişca limba. Nu puteam face nimic în Sambo. Nu mi-era foame, nu-mi era sete, nu mi-era somn. Trăiam, pur şi simplu, în paradis. în seara aceleiaşi zile, când venisem cu bomboane, am observat cum oamenii de la masa de alături, mă priveau pe furiş şi vorbeau în şoaptă între ei, arătându-mă. Evident, mi-am dat eu seama, ei ştiau de crima mea, ştiau că intrasem în Sambo cu câteva bomboane în buzunar şi că încercasem chiar să sug una din ele.
Cred că sentimentul de ruşine şi teamă că fusesem descoperit a fost cauza indigestiei pe care am avut-o. Două
zile am zăcut bolnav. Doica mi-a spus mai târziu că vorbeam prin somn, şi deliram, deşi n-aveam febră prea mare. Bănuiam eu despre ce puteam vorbi, dar simţeam că nu mă trădasem. Ei, ceilalţi toţi, familia, nu ştiau de Sambo, nu întorseseră capetele la timp ca să vadă direcţia pe care o indicase omul cu mustăţi. Aşteptam, cu nerăbdare, să mi se dea voie să părăsesc patul. A treia zi, întorcându-mă de la plajă, am reuşit să le scap de sub ochi, şi am alergat la etajul doi. Dar n-am mai putut intra. Sambo era încuiată. Am rămas acolo, zdrobit, multă
vreme, încercând din când în când clanţa. Zadarnic. Sambo rămânea încuiată. Mă rugam în gând, mă rugam aşa cum învăţasem să mă rog, şi rosteam toate rugăciunile pe care le ştiam, către Dumnezeu, Maica Domnului, şi Iisus Christos, şi îngerul meu păzitor, dar Sambo rămânea încuiată. M-am rugat în gând la omul cu mustăţi, m-am rugat la toţi cei de la masa lui, oameni puternici, cunoscători de cuvinte neînţelese, iniţiaţi în mistere — şi puneam, apoi, tremurând, mâna pe clanţă. Zadarnic. Uşa nu se mai deschidea. Mi se interzisese intrarea. Sambo îmi devenise inaccesibilă... Am revenit a doua şi a treia zi, am revenit în fiecare după-amiază, cât timp a durat vilegiatura noastră la Movila. Reveneam zadarnic. Mi se interzisese intrarea în Sambo. îmi dădeam, de altfel, seama de asta spionându-mi vecinii la masă. Nu mai mă priveau, nu mai ridicau glasurile. Vorbeau tot în şoaptă, cu frunţile plecate. Am aflat de la doică pentru ce: omul cu mustăţi se înecase la plaja de la Tuzla. Nu-l mai aduseseră aici. îl transportaseră direct la Constanţa. Nu le-am spus nimic, dar eu ştiam de ce se înecase...
— Făceai, cu alte cuvinte, un complex de culpabilitate, îl întrerupse Biriş.
— Nu, nu cred că era asta, continuă Ştefan. Nu aveam nici un sentiment de culpabilitate. Doar că, mi se părea că
ştiam ceva; că participasem la o taină,
MIRCEA ELIADE
74
75