— N-am mai fumat de câţiva ani, spuse lăsând să ardă chibritul între degete. Biriş rămase cu braţele încrucişate, privindu-l. Tăcură iarăşi amândoi câtăva
vreme.
69
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Cred că e târziu, începu Biriş. Mă simt cam obosit...
— Cum spuneai că se numeşte nuvela? îl întrerupse Ştefan ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o lungă reverie? Cum spuneai că se numeşte? E departe stâna? Cu semn de întrebare?
— Cu semn de întrebare, spuse Biriş. Căci aşa începe nuvela: povestitorul se apropie de acel personaj misterios şi-l întreabă: „E departe stâna?..."
— Şi crezi că are vreo semnificaţie asta, semnul ăsta de întrebare?
— Nu cred, făcu Biriş gânditor. E o simplă întrebare, o întrebare ca oricare altele. Povestitorul întâlneşte un om
singuratic, în munte, şi-l întreabă: „E departe stâna?"
— Eu totuşi cred că are o semnificaţie, reîncepu Ştefan cu înfrigurare. în aparenţă, e o întrebare ca oricare altele.
Dar dacă omul acela singuratic pe care l-a întâlnit Partenie este una şi aceeaşi persoană cu Anisie, atunci întrebarea ar putea avea şi o semnificaţie ascunsă. Bunăoară: Mai e mult până în rai? Sau: E departe Dumnezeu?
Sau: Unde e Dumnezeu? Mai e mult până la Dumnezeu?
— Nu cred, făcu Biriş. Partenie e un realist, un psiholog realist. Opera lui nu are semnificaţii mistice.
Tăcu şi-şi umplu din nou paharul. I se păru că Ştefan nu-l mai ascultă şi prelungi tăcerea, sorbind, la răstimpuri, din paharul prea plin.
— Şi acum, pentru că ai adus dumneata vorba, începu el târziu, mai pot să-ţi spun ceva. Mai pot să-ţi spun că
Anisie al dumitale nu m-a convins. Integrat sau neintegrat în Timpul cosmic, tot câmpul morţii ne paşte, tot către moarte ne mână Timpul...
Ştefan îşi trecu încurcat palma pe frunte, apoi şi-o lăsă pe obraz şi începu să şi-o frece.
— Păcat de Anisie, vorbi el, păcat că l-a descoperit şi pe el Marele Om... Se opri, încruntat. Biriş îşi pironi privirile pe becul puternic din mijlocul
grădinii; se adunaseră acum nenumăraţi fluturi de noapte şi gâze verzi, străvezii, şi-i dădeau târcoale orbeşte, zbătându-şi aripile ca într-un spasm fără sfârşit, lipindu-se o clipă de sticla încălzită şi apoi depărtându-se ca să
încerce din nou, alături, cu aceeaşi neînţeleasă, patetică indiferenţă, tremurându-şi mai grăbit aripile, revenind de nenumărate ori, lovindu-se cu un sunet surd, neîntrerupt, de sticla lămpii, până ce cădeau ameţite, istovite, pe pietriş.
— Ce mă miră, vorbi Biriş fără să-şi dezlipească privirile de lampă, este că Partenie a ajuns până la Sighişoara şi a întâlnit un personaj atât de deosebit de preocupările lui. El, care nu caută decât „experienţe" cu femeile din lumea bună... Acum, ar trebui să-l întâlnească şi pe Bursuc...
— Numai că, de data asta, nu mă retrag atât de uşor din joc, îl întrerupse Ştefan cu un glas aspru, tăios. Anch'io sono pittorel Am fost şi eu la stână, l-am întâlnit şi eu pe Anisie. Et in Arcadia ego\ Nu i-am pus întrebarea, dar MIRCEA ELIADE
70
am să i-o pun... Â-propos de semnul de întrebare, făcu el după o scurtă pauză, şi o lumină stranie i se aprinse deodată în ochi, n-ai vrea să-mi vezi picturile? Nu le-am arătat nimănui până acum, dar dumitale trebuie să ţi le arăt...
— E cam târziu, spuse Biriş, şi sunt destul de obosit. Am fost până la Cotroceni...
— Nu e nici unsprezece, făcu Ştefan sculându-se brusc de la masă. Nu e târziu, şi operaţia asta nu durează mai mult de un sfert de ceas. Mergem cu maşina. Aşteaptă-mă o clipă doar. Vreau să dau un telefon...
Se întoarse după vreo zece minute, foarte bine dispus.
— Iartă-mă, te rog, spuse. Nu-i ştiam numărul şi a trebuit să-l caut în cartea de telefon, şi nu găseam cartea... Dar bine că era acasă. Trecem s-o luăm cu maşina. Ne-am dat întâlnire într-un sfert de ceas, în faţa casei... Ştii, adăugă făcând semn chelnerului, la plată, e fata aceea, Ileana, de care ţi-am spus că m-am îndrăgostit...
— Anch'io sonopittorel îi spusese la telefon. Vino să-ţi arăt picturile. Să-ţi arăt maşina aceea care a dispărut...
Ileana şovăise o clipă şi-şi zvârli ochii pe ceasornic: unsprezece. — E nepotul generalului Viziru la telefon, spuse lui tante Alice. Mă invită la un pre-vernisaj al expoziţiei lui. Nu-l pot refuza...
Auzi claxonul în faţa uşii şi coborî. O lovi răcoarea nopţii, mirosul florilor din grădină. Se simţi deodată, fără
motiv, fericită.
— Dumnealui e filosof, îi prezentă Ştefan pe Biriş. Ţi-am vorbit odată de el; el e acela cu osul mort, cu avangarda în câmpul morţii... O iei la hotel Boston, pe strada Bucovinei, se adresă şoferului.
Apoi îşi aprinse precipitat o nouă ţigară şi se împinse către fundul maşinii.
— Dă-mi voie să te tutuiesc, îi spuse luându-i braţul. Astăzi e o zi foarte importantă din viaţa mea. întâlnisem pe Anisie, şi azi am aflat că Marele Om îl întâlnise înaintea mea!...
— Cine e Anisie? îl întrerupse Ileana cu un zâmbet.
Avea din nou sentimentul acela tulbure, greu de definit, că Ştefan începe un joc absurd, numai de el înţeles.
— E un om extraordinar, spuse Ştefan.
— Extraordinar, întări domol Biriş. E chiar mai interesant decât personajul lui Partenie.
