Puţin îmi pasă de ce speră domnul căpitan." (Căci medicul spusese, la despărţire: „Eu tot sper că domnişoara Bologa îşi va schimba hotărârea...") Şi, în gând, Ioana adăugase: „E un tren la nouă fără cinci..."

Citise şi recitise toate cărţile lui Partenie, şi citea necontenit. La Seminarul de Literatură Română era probabil cea care citise mai mult. Dar era timidă şi îşi găsea anevoie cuvintele când trebuia să vorbească nepregătită. Doar când îşi pregătea şi scria de acasă lucrările de seminar se simţea sigură pe ea. Şi când, după o asemenea lucrare asupra personajelor feminine din opera lui Partenie, asistenul profesorului se ridicase şi începuse s-o critice, Ioana tresărise. Toată interpretarea ei, spunea asistentul, era greşită, pentru că nu ţinuse seama de influenţa lui Hamsun şi Rilke asupra operei lui Partenie. Femeile lui, începând cu Melania, se resimţeau de lecturile din Hamsun şi Rilke, citiţi, bineînţeles, în traduceri franceze, pentru că, aşa cum mărturisise într-un interviu, Partenie nu ştia altă limbă. Dar întreaga lui operă e inspirată de motive germanice...

„îţi plimbi melancolia, în burg vetust, germanic...", îşi amintise atunci Ioana. Când, mai târziu, l-a cunoscut pe Partenie, l-a întrebat odată care sunt autorii lui favoriţi. — Sunt atât de mulţi, încât nici n-aş putea să ţi-i înşir pe toţi, răspunsese el. — Dar Hamsun şi Rilke? întrebă din nou Ioana. — Şi ei, şi alţii ca ei, mai mari ca ei... — Ţi-ar place să trăieşti la Ulm? îl întrebă pe neaşteptate Ioana, privindu-l în ochi. — La Ulm?! se mirase el. Nu-mi spune nimic asta. Ce e la Ulm?... — E cea mai înaltă catedrală din Germania, vorbise repede MIRCEA ELIADE

90

Ioana. Dar nu e numai atât. Se pare că e foarte, foarte frumos. Visul meu e să pot ajunge într-o zi la Ulm... —

Din fericire, spusese Partenie zâmbind, ţi-ai ales un vis foarte uşor de izbândit...

— Evident că vom merge întâi la Ulm, îi spusese Ciru în seara logodnei. Fusese nervos şi prost dispus toată

seara. Venea doar a treia oară în casa de la Cotroceni. Prima oară, se adresase pe neaşteptate doamnei Bologa: —

Aş vrea să vă comunic o veste şi nu îndrăznesc să mă întreb cum o să reacţionaţi. Ioana şi cu mine am hotărât să

ne căsătorim. Am venit să vă cerem asentimentul... A doua oară fusese invitat la masă. Bătrânul Bologa încerca din când în când să-i vorbească, dar Ciru îl asculta câteva clipe absent, clătinând din cap, apoi se adresa Ioanei.

Nimeni n-a ştiut în afară de ei doi că în seara aceea se vor logodi. Aduseseră verighetele, şi puţin timp după

venirea lui Ciru au sosit sticlele cu şampanie deja frapată. Atunci le-au spus: — Ne logodim! Doamna Bologa a început să lăcrămeze. Probabil că asta l-a indispus pe Ciru, îşi spunea Ioana, văzându-l cum tace, fumând ţigară

de la ţigară, şi-i priveşte pe rând, fix, aproape cu asprime, ca şi cum s-ar fi trudit să-i recunoască. Au hotărât să

facă nunta în şase săptămâni, în preajma vacanţei. — Evident că vom merge întâi la Ulm, repeta din când în când Partenie. Dar am să te las să vorbeşti numai pe tine. Eu nu ştiu nemţeşte...

Voiajul de nuntă, cu Ştefan, l-au făcut în Italia. — O să mergeţi altă dată la Ulm, o sfătuise doamna Bologa. Aveţi timp. Sunteţi tineri. O să vă tot plimbaţi, toată viaţa...

Au ajuns în spatele Catedralei când se întunecase de-a binelea. Se zăreau câteva vitralii luminate. Apropiindu-se, au auzit amândoi, ca venite într-o mare taină, foarte uşoare acorduri de orgă.

— Să rămânem, aici, spuse Ştefan. E mai frumos.

— Parcă ar cânta pentru oameni din alt veac, şopti Ioana foarte emoţionată. Poate că nici n-ar trebui să ascultăm.

Să nu facem vreun păcat...

Ioana, remarcase mai de mult Ştefan, răspundea uneori cu o uimitoare precizie propriilor lui gânduri. într-adevăr, orga aceea parcă ar fi cântat pentru oameni din alt veac. „Sper că ai să te opreşti la Nurnberg, îi spusese Biriş

înainte de plecare. Lasă Pădurea Neagră, lasă Ulmul şi Heidelbergul, şi castelele din valea Rinului. Toate astea sunt din alt veac. Dumneata ai nevoie de o baie de istorie contemporană, ca să te trezeşti; du-te la Nurnberg, du-te la Berlin, să-ţi dai seama cu ce sos vom fi mâncaţi, să priveşti Istoria în marş... Dar, în fond, de ce la Ulm?" îl întrebase el. „E un vis al Ioanei, e un vis al ei din copilărie, spusese Ştefan, şi vrea să i-l împlinesc." Biriş

începuse să râdă. „Ar trebui să te fereşti de visele din copilărie", spuse el. Din noaptea aceea, Biriş nu-l slăbea deloc cu glumele lui apăsate, ţărăneşti. Le chef d'oeuvre inconnu, numea el 91

NOAPTEA DE SÂNZIENE

tabloul lui Ştefan. Şi i-l descria aşa cum şi-l închipuia el: o pânză acoperită până la refuz cu tot felul de culori, în care nu se mai putea distinge nimic. „Doar ochiul dumitale crescut în lumina supranaturală din camera Samba poate descifra în pasta aceea multicoloră miturile pierdute ale copilăriei. Du-te mai bine la Niiremberg, adăugă

Biriş, ca să vezi cum se motorizează miturile în ziua de azi..."

— Mai bine să mergem, şopti din nou Ioana. Să nu facem vreun păcat. La câţiva paşi, în coasta catedralei, era o berărie. Intrară, şi lui Ştefan îi

plăcu de la început; era şi ea din alt veac, cel puţin de pe vremea bunicilor. Ioana se simţea fericită, melancolică

şi i se părea că ascultă, povestit de un altul, propriul ei vis. îl asculta pe Ştefan vorbindu-i despre domnul acela cu mustăţi groase, ca ale kaiserului, şi cu mânecile suflecate, oftând la răstimpuri în faţa unei halbe de bere.

— Seamănă cu Tăzlăoanu, arendaşul viei noastre de la Râmnicul Sărat... începu să-i povestească o întâmplare cu Tăzlăoanu, dar după câteva minute

se opri încruntat. Observă că un tânăr se ridicase de la masa vecină şi se apropia de ei. Figura i se părea oarecum cunoscută, dar nu ştia unde s-o situeze.

— Mă scuzaţi, le spuse. V-am auzit vorbind româneşte şi am chiar impresia că ne-am cunoscut. Anul trecut, în tren, dacă nu mă înşel... Era şi profesorul Antim...

Se prezentă foarte corect. Se numea Ioachim Teodorescu, şi venise pentru studii de arheologie în Germania. Nu mai întâlnise de mult români şi le ceru voie să rămână pentru o clipă la masa lor. Ştefan îl pofti să se aşeze, ascunzându-şi anevoie plictiseala. Ioana îl privea deznădăjduită, parcă l-ar fi implorat să nu se aşeze, să dispară.

îl recunoscuse imediat; era tânărul cu ochii vineţi care-l fixase pe Ştefan în tren, vara trecută, când se duceau la Predeal; tânărul cu care vorbise întruna profesorul Antim. Dar Ioachim Teodorescu nu observă nimic şi se aşeză

foarte încântat, mulţumindu-le.

— ... Când am auzit vorbindu-se româneşte, le spuse, m-am întrebat cine-ar putea fi. Aici, la Ulm, nu prea se opresc românii. E un oraş frumos, dar sunt atâtea alte oraşe frumoase în Germania... în fond, ce v-a făcut să vă

opriţi aici?...

Auzi ascensorul oprindu-se la etajul lor, paşii lui Băleanu şi foarte vag, câteva şoapte. Spiridon Vădastra stinse lampa de birou, nu cumva să se vadă lumina pe sub uşă când ceilalţi vor intra, şi în vârful picioarelor se apropie de perete. Nu se înşelase. Locotenentul era însoţit de o femeie. O auzi cum calcă, ţinându-şi răsuflarea, şi-l auzi pe el şoptind: „Stai să aprind lumina, să nu te împiedici de ceva". Vădastra rămase mult timp la pândă aproape de perete, neştiind ce să facă. I-ar fi fost peste putinţă să se culce şi, pe de altă parte, nu îndrăznea să aprindă lampa şi să se reapuce de lucru, de teamă să nu atragă atenţia celorlalţi. în cele din urmă se hotărî să aştepte, pe întuneric. Dar, după

MIRCEA ELIADE

92

NOAPTEA DE SÂNZIENE

vreun ceas, începu să se plictisească. Aprinse lampa şi, călcând cu toată talpa, ca şi când atunci ar fi coborât din pat, ieşi pe coridor îndreptându-se spre baie. Trecând prin faţa odăii lui Băleanu, nu auzi nici un glas. Lumina era stinsă. Asta îl derută, pentru că el s-ar fi aşteptat să vadă lumină pe sub uşă, şi atunci i-ar fi strigat: „Ce, nu te-ai culcat încă, boierule?!" Dar aşa, fără pretext, nu avea ce să-i spună, şi se întoarse, călcând apăsat în papucii de casă. Mai aşteptă câtva timp, rozându-şi enervat unghiile. în cele din urmă se dezbrăcă şi se întinse în pat hotărât să nu adoarmă.

Somnul, totuşi, îl cuprinse după o jumătate de ceas. Nu-şi dădu seama cât dormise, şi se trezi în panică. Privi ceasul cu cadranul fosforescent, pe care-l aşezase lângă el, pe măsuţă; patru fără un sfert. în clipa aceea auzi deschi-zându-se uşa de la odaia locotenentului. Emoţionat, se dădu jos din pat şi se apropie de perete. îi auzi cum trec prin coridor, de data aceasta fără prea mari precauţii. Băleanu şoptea ceva femeii, dar oricât se trudi Spiridon nu putu să prindă înţelesul vorbelor. Când fu să deschidă uşa de la intrare, Spiridon nu se mai putu reţine şi, dându-se un pas înapoi, către pat, strigă:

— Cine-i acolo?! Cine e?!

Locotenentul şovăi o clipă, dar cum îl auzi pe Vădastra repetând întrebarea şi bâjbâind uşa ca să găsească clanţa, răspunse:

— Nu te speria. Eu sunt.

— Dar cu cine vorbeai? întrebă Vădastra, neîndrăznind totuşi să apară în pijama.

— Nu vorbeam cu nimeni. Ţi s-a părut.

Apoi deschise uşa de la intrare şi trase după el femeia. Câteva clipe în urmă, Vădastra auzi cum coboară

ascensorul. Crezu că Băleanu s-a dus s-o conducă până jos, dar după zece minute de aşteptare lângă perete îşi dădu seama că s-a păcălit şi se reîntoarse în pat. îi părea rău acum că nu dăduse buzna pe coridor, ca să-i surprindă. Dezamăgit, îl fură somnul şi nu auzi întoarcerea locotenentului, târziu, dimineaţa.

A doua zi, Băleanu îl căută la el în odaie.