— Ce-are a face! exclamă exasperat Biriş. Dumneata arată-ne pânza, că ne descurcăm noi; găsim noi maşina, n-avea nici o grijă...

— Dacă vă spun că este una şi aceeaşi pânză! făcu Ştefan ridicând glasul.

— Atunci de ce m-ai chemat? îl întrebă Ileana. Mi-ai spus că ai să-mi arăţi maşina...

— Am să ţi-o arăt, vorbi Ştefan, dar după ce-am să-ţi explic ce pictasem înainte de maşină...

— încăpăţânat mai e, domnule! exclamă din nou omul din camera vecină, încăpăţânat l-a mai făcut Dumnezeu!...

Şi bătu, furios, cu pumnul în perete, de mai multe ori.

— Le-o arăţi, domnule, sau mă duc să chem portarul?!...

— Nu pot să le-o arăt, strigă Ştefan, pentru că n-au cum s-o vadă4!

— Atunci stingeţi lumina şi vă culcaţi, ţipă cu toată puterea omul din camera vecină. Că dacă nu, mă duc şi chem portarul!...

Ileana se ridicase, foarte bine dispusă şi se apropie de uşă.

— Haide să mergem, şopti ea. Ne povesteşti mai bine pe stradă...

— Pe mine să nu contaţi, vorbi enervat Biriş. Eu mă duc acasă... Sunt foarte obosit... Am umblat toată ziua, am fost tocmai la Cotroceni. Mă simt foarte obosit...

III

întorcându-se acasă după întâlnirea cu Voinea, totul i se păru în jurul lui feeric: mobila, lumina, covoarele.

— Sunt la Iaşi, dragă, m-am stabilit la Iaşi, spusese Voinea repede, cu privirile plecate.

Nu mai râdea, cu insolenţa de acum câţiva ani. Se îngrăşase, şi femeia de lângă el părea slabă, cu un aer timid de provincială.

—... Am o farmacie acolo, e proprietatea ei, şi arătase spre nevastă-sa. Căci şi ea e farmacistă. Ne străduim şi noi cum putem... N-au prea mers bine lucrurile în ultima vreme... Dar, ştii şi tu, aşa e la început...

Vădastra se răsturnă în fotoliul lui de lângă birou şi zâmbi. „O farmacie la Iaşi... O ducem cam greu..." Săracul Voinea!... Şi cât îl făcuse să sufere cu câţiva ani în urmă...

Rămase aşa, privind în gol. Se trezi întrebându-se: „Are să mai întârzie mult răspunsul lui Ford?!..." îi scrisese cu două luni mai înainte un lung memoriu în care îi comunicase planurile lui îndrăzneţe: controlul întregii opinii publice mondiale printr-o foarte secretă asociaţie de episcopi catolici şi protestanţi, savanţi cu renume universal, oameni politici şi scriitori din toate ţările, asociaţie care se oferea s-o organizeze şi s-o conducă el. îi scrisese lui Ford în mare taină, dându-şi adresa la post-restant, mărturisindu-i experienţa lui în serviciile secrete, dar stăruind mai ales asupra importanţei mondiale pe care ar putea-o avea această organizaţie, care ar aduce pacea în omenire şi ar face nemuritor numele industriaşului american. De câţiva ani, Vădastra elaborase Până în cele mai mici amănunte planul acestei organizaţii secrete, cu ramificaţii în toate capitalele globului. Lectura autobiografiei lui Ford îl încredinţase că numai cu o avere considerabilă şi un mare spirit de iniţiativă planul acesta ar MIRCEA ELIADE

78

putea fi împlinit. Şi atunci, după nesfârşite şovăiri în faţa numeroaselor ciorne şi proiecte de memorii, îi scrisese.

... într-o bună zi, nu se îndoia, întrebând ca de obicei la ghişeul poştei, domnişoara îl va privi cu o nedumerită

curiozitate, şi îi va spune: „Da, domnule, aveţi o scrisoare din America!". Nici un muşchi al feţei nu-i va tresări.

Se pregătise de mult pentru această întâmplare. Se va încrunta, doar, puţin plictisit, şi va spune: „Ah! asta era!

Credeam că era ceva mai interesant!" Apoi, foarte calm, va pune scrisoarea în buzunar şi va continua să

privească figurile femeilor, aşa cum făcea întotdeauna când se afla în marea sală a Palatului Poştelor. Şi tot atât de calm va coborî treptele, şovăind încotro s-o apuce, hotărându-se în cele din urmă să se îndrepte spre Cercul Militar, mergând agale, fără nici un fel de preocupare în privire. Iar apoi...

îi era greu să aleagă între atâtea alternative tot atât de îmbietoare: poate că va trebui să plece în Statele Unite şi atunci ar intra în biroul domnului Protopopescu şi i-ar spune, aprinzându-şi o ţigară (ceea ce nu făcea niciodată, mai ales că fuma destul de rar): „Sunt chemat în Statele Unite, mi se pune la dispoziţie un cec important. E vorba de o misiune foarte delicată; nu vă pot spune decât în treacăt, înţelegeţi şi dumneavoastră..." Sau, rămânând în Bucureşti, i s-ar comunica din partea unei bănci că i s-a deschis un cont de, să spunem, cincizeci de milioane de lei pe an, cu rugămintea să fie discret şi să nu semneze cecuri decât persoanelor de mare încredere. „Dar de unde atâţia bani pe tine, Spiridoane?", l-ar întreba într-o zi domnul Protopopescu, umilit că nu putuse afla prin propriile lui mijloace de informare izvorul nesecat al cecurilor. El l-ar privi în ochi, zâmbind sarcastic, apoi i-ar spune trăgând din ţigară: „Hei, şefule, îţi mai aduci aminte când bombăneai că nu sunt bun de nimic şi mănânc banii statului pe degeaba? Ei, iată că s-au găsit alţii, mai pricepuţi ca dumneata, care să-mi aprecieze talentele.

Nu pot să-ţi spun cine, dar într-o zi ai să afli şi dumneata".

Şi după aceea s-ar aşeza pe lucru. Mai întâi: o călătorie în America să-l cunoască pe Ford, în cazul când acesta n-ar cere de la început să se stabilească în Statele Unite. Apoi, închirierea unei case elegante la Şosea, cu mobilă

modernă, biblioteci, secretare (toate străine, pentru corespondenţa cu persoanele ilustre din alte ţări). El ar apărea destul de rar în lume. Din când în când, ar cere să fie invitat la recepţia vreunei Legaţii sau la balul Ministerului de Externe, unde ar apărea în frac, foarte sever, neacceptând să vorbească decât cu miniştrii, deşi nici acestora nu le-ar putea spune mare lucru, ascunzându-se întotdeauna sub aceeaşi formulă: „Nu sunt autorizat să declar mai mult Excelenţei Voastre, dar dacă voi primi noi instrucţiuni, voi ruga pe Excelenţa Voastră să treacă într-o zi pe la birourile noastre. Dar vă rog, insist chiar, multă, foarte multă discreţie! Chestiunea este dintre cele mai delicate..."

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Sau, numai ca să poată savura surpriza foştilor lui cunoscuţi şi prieteni, ar intra uneori să ia masa în restaurantele pe care le-a frecventat atâţia ani, şi ar chema plictisit chelnerul: „Dragă Jeane, ra-am săturat de meniuri cosmopolite, care încep cu eternele icre negre şi sfârşesc cu eterna şampanie. Dă-mi, dragă, ceva românesc, de-al nostru..." Apoi, fixându-şi bine monoclul fumuriu, ar privi de jur-împrejur, cu un aer de plăcută oboseală şi melancolie în acelaşi timp. Ar zări pe un cunoscut. „Ce mai faci? Ah, dragă, despre mine!... Am să-ţi spun altădată. Proiecte, călătorii, viaţă agitată, mare răspundere... Dar ce să-ţi spun, nu mă plâng. Este o muncă extrem de interesantă, care ar putea avea consecinţe internaţionale de cea mai mare importanţă pentru noi, românii, ca şi pentru Europa întreagă. Dragă, continentul nostru e prea mic! Ceea ce face Titulescu la Geneva e interesant, nu zic nu, dar e insuficient. Problema e mult mai vastă, şi e nevoie de spirit de iniţiativă, perspicacitate, discreţie...

Tocmai de aceea ai să mă ierţi că nu-ţi pot spune prea mult. înţelegi şi tu, misiunea mea e plină de răspundere.

Nu e vorba numai de România. Problema e infinit mai vastă... Sunt mulţumit că mi s-a încredinţat această

misiune, pentru că de ani de zile, când voi credeaţi că nu fac nimic... lasă, lasă! de altfel nici nu vă acuz, pentru că, înţelegi prea bine, trebuia să ţin cel mai mare secret, şi voi n-aveaţi de unde şti cu cine lucrez eu... Tot ce pot să-ţi spun, este că misiunea aceasta mi s-a încredinţat de către un for internaţional..."

Sau văzând că intră în restaurant o femeie distinsă într-un grup de domni bine îmbrăcaţi, ar privi-o absent, până

ce ar observa că frumoasa necunoscută se pleacă la urechea vecinului de masă, ca să-l întrebe cine e domnul cu monoclu fumuriu. Atunci, şi-ar lăsa privirea să alunece nepăsător asupra grupului întreg, „în situaţia mea, ar spune prietenului de lângă el, aproape că nu mai pot privi o femeie frumoasă fără să nu am complicaţii.

Telefoane, invitaţii la ceai, şi tot ce urmează. îţi închipui cât trebuie să fiu de prudent...!"

O farmacie la Iaşi!... O ducem cam greu acum... Săracul Voinea! Dacă măcar şi-ar da seama de viaţa pe care o

duce... Dar, în acea clipă, auzi uşa de la ascensor deschizându-se, câţiva paşi, şi apoi un râs scurt, emoţionat, de femeie. Tresări mirat, ciulind urechile. Pentru întâia oară de când se mutaseră împreună, Băleanu se întorcea acasă cu o femeie. Probabil că una de-alea, gândi Spiridon. Şi-şi aruncă ochii la ceas: trecuse de miezul nopţii...

Zadarnic pândise Vădastra a doua zi de dimineaţă plecarea necunoscutei; uşa odăii lui Băleanu nu se deschise decât o singură dată, şi Spiridon, care aştepta momentul acesta ca să iasă chiar atunci, prefăcându-se că se îndreaptă spre bucătărie, dădu cu ochii de locotenent, gata de plecare. îl privi cu surprindere: MIRCEA ELIADE

80

— Te miră că mă vezi îmbrăcat aşa? făcu zâmbind Băleanu. E ţinuta reglementară. Azi sunt de jurnă pe regiment. Nu mai vin acasă decât mâine-dimineaţă... S-auzim de bine!...

îndată ce-l văzu plecat, Vădastra nu se mai putu reţine şi, trimiţând ordonanţa să-i cumpere un pachet de ţigări, intră hotărât în odaia lui Băleanu. îşi luase câteva cărţi, cu aerul că venise să-i înapoieze volumele. Se opri în prag, ca şi cum ar fi voit să-şi ceară scuze. Dar o repede ochire în toate colţurile îl convinse că odaia era goală.

Aşeză cărţile pe birou şi începu să caute, dezamăgit, urmele vizitatoarei. în odaie plutea, într-adevăr, un vag parfum feminin, şi asta îl întărâta şi mai rău. Căută pe sub perne, trase cuvertura, privi sub pat, în dulap, dar nu întâlni nicăieri nici un fel de urmă, nici măcar o floare, o batistă, o ţigară pe cotorul căreia să se fi imprimat roşul de buze. Răsfoi iritat dicţionarul germano-român şi gramatica, de care Băleanu nu se despărţea niciodată, păstrându-le alături de el, pe măsuţa de lângă pat. Ca de obicei nici o scrisoare, nici o notiţă, nici măcar o carte de vizită. Auzi ordonanţa trecând prin bucătărie şi, cu cărţile sub braţ, ieşi repede din odaie. Când îi aduse pachetul cu ţigări nu se putu stăpâni să-l întrebe:

— Ascultă, mă, când a plecat coniţa de la domnul locotenent? Soldatul îl privi mirat.

— Eu nu ştiu nimic, dom'Vădastra, nu ştiu să fi fost vreo coniţă pe la dom'locotenent...

în dimineaţa aceea, trecu din nou pe la poştă. Tresări când domnişoara îi întinse un plic, dar anevoie îşi reţinu un gest de enervare privindu-l. Era de la tatăl lui. îl deschise destul de târziu, la masă, după ce terminase de mâncat friptura. „Află despre noi că suntem bine sănătoşi, şi te dorim din inimă, cum spuneau bătrânii noştri când se adresau odraslelor lor la cătănie..." Vrea să fie ironic, comentă mental Spiridon sărind rândurile. „Am mai fost o dată prin Bucureşti, capitala României Mari, dar la vechea adresă nu te-am mai găsit, iar la cea nouă, dac-o fi, pasă-mi-te, noi, opincarii, nu avem intrarea nici pe scara cea din dos..." Etcetera, etcetera, etcetera, făcu enervat Spiridon întorcând pagina. Să vedem ce mai vrea... „Curând voi veni cu nişte treburi pe la Măriile Voastre, necazuri cu pământul Sărăcenilor şi cu o amendă a soru-tii. Aş vrea măcar atunci să ne putem întâlni, că poate mai avem şi noi să ne spunem unul altuia din nevoi şi greutăţi. Din banii care ni i-ai trimis luna trecută, mi-am reparat surtucul, am mai plătit o parte din dări şi mi-a rămas şi mie de un tutun mai bun. Dar tare aş vrea să mai citesc şi eu vreuna din cărţile care aud că ies la iveală cu nemiluita la Bucureşti, unele mai frumoase ca altele..."

„Am înţeles", încheie Spiridon împăturind scrisoarea şi băgând-o cu atenţie în buzunarul de sus al vestei. O dată

ajuns acasă, procedă la distrugerea ei, cu multă precauţie, nu cumva să cadă sub privirile vreunui indiscret.