67

NOAPTEA DE SÂNZIENE

luat nici o diplomă. Acum vreo cinci, şase ani, a avut un accident; a alunecat în timpul unei ascensiuni şi a zăcut nu ştiu câte luni; s-a crezut, la început, că şi-a rupt şira spinării, dar era vorba de ceva mai uşor. în orice caz, atunci, în acele luni petrecute în ghips, a avut, să spunem, revelaţia: a simţit cum trece timpul si a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai treacă...

— începe să devină interesant! făcu Biriş, ridicând capul. Spune înainte?!

— De atunci, continuă Ştefan cu o bruscă fervoare, el nu mai trăieşte, ca noi, după un orar mai mult sau mai puţin complicat, şi nu mai are un program, să-i spunem, personal. Nu mai ţine seama decât de timpul cosmic: de zi şi de noapte, de creşterea şi de descreşterea lunii, de anotimpuri. Şi acest timp cosmic, după câte mi-a spus, va fi într-o bună zi, pentru el, abolit. Dar, deocamdată, are nevoie de Timp ca să se regăsească pe sine. Să se regăsească, adică, în sensul metafizic al cuvântului: să ia cunoştinţă de fiinţa lui plenară, integrală. Şi atunci, nu se mai lasă distrat de la trăirea fiecărui moment esenţial al acestui timp cosmic. Pentru el, luna nouă sau luna

plină, echinocţiile şi solstiţiile, răsăriturile şi crepusculele nu au, ca pentru noi, o simplă funcţie calendaristică.

Fiecare din ele îi revelează un nou aspect al întregului, al Cosmosului. Neacceptând nici un alt timp în afară de timpul cosmic — neacceptând, în primul rând, timpul istoric, timpul în care au loc, bunăoară, alegerile parlamentare, sau înarmările lui Hitler, sau războiul civil din Spania —, hotărât să nu ţină seama decât de timpul în care au loc evenimentele cosmice: evoluţia lunii, anotimpurile, rotaţia pământului —, el se mulţumeşte să

epuizeze semnificaţia fiecăruia din aceste evenimente cosmice. Trăieşte astfel o neîntreruptă revelaţie. Te-ai fi convins şi dumneata dacă l-ai fi ascultat vorbindu-ţi despre o noapte cu lună, sau despre nămiaza de vară, sau despre semnificaţia tuturor cântecelor de paseri şi de insecte la diferite ceasuri ale zilei. Pentru el, Natura începe să devină nu numai transparentă, ci şi purtătoare de valori. Nu e vorba de o regresiune în starea, să-i spunem, animalică a omului primitiv. El descoperă în Natură nu acea vacanţă a Spiritului pe care o caută unii dintre noi, ci cheia primelor revelaţii metafizice: taina morţii şi a reînvierii, a trecerii de la nefiinţă la fiinţă. Şi omul ăsta, care e de-abia la începutul experienţei lui, a izbutit deja să se sustragă Timpului. Nu numai timpului istoric —

căci de acest timp se poate sustrage oricine se hotărăşte să trăiască departe de lume, fără ziare şi fără radio —, dar şi timpului fiziologic. Deşi are câţiva ani mai mult ca noi, pare cu zece ani mai tânăr. Pare un băiat de 25 de ani...

— Ascultă, exclamă Biriş, dând la o parte, enervat, paharul gol din faţa lui. Dumneata ori îţi baţi joc de mine, ori ţi s-a întâmplat într-adevăr un miracol: ai întâlnit, în carne şi oase, un personaj al lui Ciru Partenie...

— Ce vrei să spui?! îl întrebă Ştefan cu un ton indiferent.

MIRCEA ELIADE

68

— Nu citeşti Viaţa Românească! Partenie publică în ultimul număr o foarte ciudată nuvelă: E departe stâna? aşa îi spune.

— Nu înţeleg ce legătură are una cu alta, vorbi Ştefan.

— Ar trebui să citeşti nuvela, continuă Biriş. Este exact povestea dumitale. Cu singura deosebire că personajul lui Partenie nu e din Sighişoara, ci din munţii Moldovei. Autorul povesteşte cum l-a întâlnit într-o seară şi-au rămas de vorbă până noaptea târziu. Şi episodul cu accidentul la şira spinării, şi retragerea lui la ţară, şi tehnica integrării în Timpul cosmic, şi tot ce mi-ai spus dumneata, toate acestea le-am citit acum vreo două, trei săptămâni, în nuvela lui Partenie.

— Nu se poate! şopti Ştefan.

— Doar amănuntul cu curăţatul pomilor de omizi, şi interpretarea pe care i-o dădeai dumneata, nu-mi amintesc să le fi citit acolo. Dar, evident, adăugă Biriş cu o uşoară ironie în glas, nici nu şi-ar fi avut rostul în nuvelă: întâlnirea lor avusese loc într-o seară de toamnă, şi apoi, personajul lui Ciru Partenie nu avea livadă. Trăia, parcă, şi mai singuratic, în munte; singurii lui vecini erau ciobanii de la o stână!

Şe opri şi-şi înălţă ochii spre Ştefan. Părea din nou pierdut în propriile lui gânduri; îşi rezemase bărbia în pumn şi privea drept înaintea lui, fără să scoată un cuvânt. Tăcură aşa, amândoi, multă vreme.

— E de necrezut! vorbi târziu Ştefan, şi-şi umplu repede paharul.

— Şi totuşi nu e nimic extraordinar, reîncepu Biriş. Aţi întâlnit amândoi acelaşi ins; un om destul de bizar, ce-i drept, dar totuşi un om în carne şi oase...

— E curios că tot el, Marele Om, l-a întâlnit cel dintâi, spuse Ştefan silindu-se să zâmbească.

— Indiscret cum e, continuă Biriş, ca şi cum nu l-ar fi auzit, Partenie a şi scris o nuvelă inspirându-se din această întâlnire. El l-a transformat în personaj. Dumneata l-ai luat mai în serios. Şi, în fond, cred că dumneata ai dreptate. Omul merită să fie cunoscut. Oricum ar fi, de la el se poate învăţa ceva...

Ştefan clătină din cap.

— Nu eu, în orice caz, spuse. Şi-mi pare rău. Eu va trebui să mă mulţumesc cu pictura...

Dădu repede paharul peste cap, şi-l umplu din nou, cu furie.

— Cu pictura, repetă el târziu ca şi cum ar fi vorbit singur. Va trebui să mă mulţumesc cu pictura...

îşi trecu mâna peste obraz şi încercă din nou să zâmbească.

— Anch'io sono pittorel exclamă.

Luă de pe masă pachetul lui Biriş şi-şi aprinse absent o ţigară.

— N-am mai fumat de câţiva ani, spuse lăsând să ardă chibritul între degete. Biriş rămase cu braţele încrucişate, privindu-l. Tăcură iarăşi amândoi câtăva

vreme.

69

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Cred că e târziu, începu Biriş. Mă simt cam obosit...

— Cum spuneai că se numeşte nuvela? îl întrerupse Ştefan ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o lungă reverie? Cum spuneai că se numeşte? E departe stâna? Cu semn de întrebare?

— Cu semn de întrebare, spuse Biriş. Căci aşa începe nuvela: povestitorul se apropie de acel personaj misterios şi-l întreabă: „E departe stâna?..."

— Şi crezi că are vreo semnificaţie asta, semnul ăsta de întrebare?

— Nu cred, făcu Biriş gânditor. E o simplă întrebare, o întrebare ca oricare altele. Povestitorul întâlneşte un om

singuratic, în munte, şi-l întreabă: „E departe stâna?"

— Eu totuşi cred că are o semnificaţie, reîncepu Ştefan cu înfrigurare. în aparenţă, e o întrebare ca oricare altele.

Dar dacă omul acela singuratic pe care l-a întâlnit Partenie este una şi aceeaşi persoană cu Anisie, atunci întrebarea ar putea avea şi o semnificaţie ascunsă. Bunăoară: Mai e mult până în rai? Sau: E departe Dumnezeu?

Sau: Unde e Dumnezeu? Mai e mult până la Dumnezeu?

— Nu cred, făcu Biriş. Partenie e un realist, un psiholog realist. Opera lui nu are semnificaţii mistice.

Tăcu şi-şi umplu din nou paharul. I se păru că Ştefan nu-l mai ascultă şi prelungi tăcerea, sorbind, la răstimpuri, din paharul prea plin.

— Şi acum, pentru că ai adus dumneata vorba, începu el târziu, mai pot să-ţi spun ceva. Mai pot să-ţi spun că

Anisie al dumitale nu m-a convins. Integrat sau neintegrat în Timpul cosmic, tot câmpul morţii ne paşte, tot către moarte ne mână Timpul...

Ştefan îşi trecu încurcat palma pe frunte, apoi şi-o lăsă pe obraz şi începu să şi-o frece.

— Păcat de Anisie, vorbi el, păcat că l-a descoperit şi pe el Marele Om... Se opri, încruntat. Biriş îşi pironi privirile pe becul puternic din mijlocul

grădinii; se adunaseră acum nenumăraţi fluturi de noapte şi gâze verzi, străvezii, şi-i dădeau târcoale orbeşte, zbătându-şi aripile ca într-un spasm fără sfârşit, lipindu-se o clipă de sticla încălzită şi apoi depărtându-se ca să