— Bine, se simte chiar foarte bine, răspunse corect Ştefan. E curios cum de a venit deodată primăvara, adăugă
el, oprindu-se în mijlocul salonului şi lăsându-şi privirile să treacă, departe, pe fereastră. Păcat că nu ne putem plimba...
Păcat, păcat. Lumina aceasta nu-l va aştepta. Aşa cum era acum, nu va mai fi niciodată. Niciodată. Când se despărţise de Biriş, întristat, aproape descurajat, o regăsise deodată, lumina aceasta dulce, nefirească, fragilă —
şi respirase adânc. „Timpul e ireversibil, fără îndoială, clipele aleargă şi cu fiecare clipă ne apropiem de moarte, cum spusese Biriş, cum ştia şi el, cum ştie toată lumea — dar în afară de asta mai e şi altceva. în afară de alergarea aceasta către moarte, mai e ceva. Lumina aceasta ascunde altceva. Viaţa întreagă ascunde altceva. Aşa
cum sunt eu, aşa cum e Biriş, ascundem, fiecare dintre noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul fiinţei noastre. Altceva."
— Păcat că nu ne putem plimba, repetă el, cu un glas scăzut, ca şi cum ar fi vorbit singur.
Aşa îi spusese şi Ioanei, cu o jumătate de ceas mai înainte. întorcându-se din strada Măcelari, o găsi alăptând copilul. Era acolo şi sora lui, Adela. Era familia. Nu mai putea pleca să se plimbe cu Ioana, ca altădată. Şi nici măcar nu-i putea povesti vizita la Biriş, căci era şi Adela. L-ar fi întrerupt de la cele dintâi cuvinte. „Ai rămas acelaşi, i-ar fi spus. Ai un talent să descoperi oameni insipizi şi maniaci. Jeannette, s-ar fi adresat ea Ioanei, a rămas acelaşi; n-a mai evoluat din liceu. Are un talent..."
— Cărei fericite împrejurări datoresc plăcerea acestei neprevăzute vizite?! îl întrebă târziu Ileana.
MIRCEA ELIADE
54
Ştefan întoarse încet capul către ea. Avea ceva neînţeles şi tulburător în privirile lui.
— Venisem să te iau la plimbare. Voiam să-ţi spun ceva. Adică, începu el după o scurtă şovăire, voiam să te întreb ceva. Dar aşa nu ştiu, îmi va fi greu. Nu ştiu exact ce-ar trebui să-ţi spun.
Se tulbură deodată şi zâmbi.
— Vino aici, lângă fereastră, îi spuse Ileana arătându-i un taburet de catifea. Poate n-are să-ţi mai pară atât de rău că nu ne putem plimba. De aici, se vede toată grădina...
„Veniţi aici către fereastră, le spusese Biriş, ca să vă arăt şi punctul meu de vedere. Aici, lângă fereastră, se vede mai bine..." Se oprise, cu solemnitate, între ei, şi deschise larg gura, răsturnându-şi puţin capul pe spate. Cu un deget indică o măsea.
— Aţi văzut-o?! îi întrebă. Şi le-o mai arătă încă o dată, ciocănind-o uşor cu unghia. — Aţi remarcat ceva?!
întrebă din nou, privindu-i pe rând. E doar puţin mai îngălbenită. Atâta tot. Şi cu toate acestea, se deosebeşte radical de toate celelalte. Pentru că celelalte sunt măsele vii — iar asta, pe care v-o arătai, e o măsea moartă. I-a scos nervul acum trei ani. De atunci, nu-mi mai aparţine. E un mineral oarecare. Un os mort. Şi cu toate acestea îl păstrez în mine, e încă integrat vieţii mele... Nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să spun?
— Nu, mărturisi poetul din provincie. (Ştefan nu înţelesese bine cum îl cheamă. Aflase doar că publicase o plachetă de versuri şi că locuia în provincie.)
— Şi cu toate acestea nu sunt profund, vorbi Biriş reîntorcându-se la birou. Osul acesta mi se pare simbolic. Nu pentru că e o primă avangardă a mea ajunsă deja, de trei ani, în câmpul morţii. Mi se pare simbolic pentru că e mai adevărat decât vecinii lui, măselele aşa-zise vii. Asta sunt eu, cel adevărat: un os mort, un mineral oarecare.
Ce mă deosebeşte, încă, de el, de Biriş Petre cel adevărat?!
Nu-i lăsase să răspundă; ridicase aspru mâna în sus, ca şi cum le-ar fi poruncit tăcere. Dar le făcu în acelaşi timp semn să se apropie de birou. Cu gesturi precaute, îşi plecă urechea pe lemn şi ascultă. Clătină din cap şi-şi puse urechea câţiva centimetri mai departe, ascultând din nou.
— Nu e nici aci, şopti. îl auzeam adineauri, dar acum s-a dat la fund. Asta e obiceiul lui: se apropie din când în când de suprafaţă, apoi se refugiază repede către fund. Cred că e, acum, în ultimul saltar. Are o galerie directă din dreptul călimării până în ultimul saltar...
Dar plecă brusc fruntea şi le făcu din nou semn, cu degetul la gură, să nu vorbească.
— îl auziţi? şopti zâmbind câteva clipe în urmă.
55
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ştefan auzi trei lovituri scurte, nefiresc de clare, urmate de o tăcere întreruptă numai de răsuflările lor.
— L-aţi auzit?! întrebă din nou Biriş. E un cariu. Ceasornicul morţii, îi spun unii. Şi într-adevăr este un ceasornic al morţii. Numai bătăile lui îmi revelează Timpul-Moarte, timpul în care trăim noi, oamenii, atunci când spunem că trăim, că suntem vii. Orice altă bătaie — de ceasornic, de orologiu, de clopot — mi se pare camuflată. Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase — ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa-zis al Vieţii, e un Timp al Morţii. Asta, nici un ceasornic din lume nu ni-l spune. Dar mi-l spune ceasornicul meu, cariul ăsta care-mi roade, zi şi noapte, biroul.
Care, într-o bună zi, îl va omorî. Poate mai târziu ca pe mine, dar, fără îndoială, îl va omorî...
Se opri extenuat, şi-i privi pe rând, cu un zâmbet amar.
— Nu ştiu dacă am fost destul de clar, reluă după câteva secunde. Am cumpărat biroul acesta puţin timp înainte de a-mi fi scos nervul la măsea. Am auzit chiar din prima seară cariul. N-a fost un presentiment; a fost o revelaţie. Ascultam, şi nu mă mai săturam. Când mă ridicam de la birou nu mă simţeam mai bătrân; mă simţeam doar mai aproape de moarte... Filosoful cel mai profund pe care l-am cunoscut, pe care am avut prilejul să-l cunosc personal, vreau să spun, e dentistul meu, doctorul Zamfirescu. „Nu e nimic grav, mi-a spus după ce mi-a extras nervul, doar că o să porţi de aici înainte un os mort cu dumneata." Un os mort! Numai cuvântul ăsta mă
înfioară!... Şi care e deosebirea între osul mort şi celelalte oase ale mele? Deosebirea pe care o numeam, adineaori, radicală? Deosebire între Viaţă cu V mare, şi Moarte? Uite-o aici, în biroul ăsta: un anumit număr de bătăi ale cartului. A bătut câteva sute, şi un os a murit. Va mai bate câteva zeci de mii, sau poate, să sperăm, câteva sute de mii — şi toate oasele mele vor fi moarte. încă alte zeci sau sute de mii, şi biroul acesta se va prăbuşi într-o zi, cenuşă. Astfel, vom intra cu toţii în eternitate: os, birou şi cu mine, cititorul lui Heidegger...
Pentru că, adăugase el, câteva clipe în urmă, aprinzându-şi cu obişnuita-i încetineală o ţigară, să nu credeţi că tot ce v-am spus acum îmi aparţine. Nu, câtuşi de puţin. Numai cariul şi măseaua moartă sunt ale mele; restul, Timpul-Moarte, Timpul-alergarea către Moarte, sunt din Heidegger... Şi încă nu l-am terminat de citit. Şi nici măcar nu sunt sigur că l-am înţeles bine. Dar ăsta e Timpul, domnule Viziru, se întoarse el către Ştefan, ăsta e Timpul adevărat, de care vrei să scapi dumneata, din care vrei să te salvezi dumneata, din care încerci să
evadezi...
— Fără îndoială că azi nu prea eşti inspirat, vorbi din nou Ileana.
MIRCEA ELIADE
56
Şi îi părea rău că e aşa, trist, neajutorat, tăcut, implorând parcă simpatia cu privirile lui lungi, cu zâmbetul acela obosit. îi părea rău că tocmai într-o asemenea zi de descurajare o găsise acasă.
— Mă gândeam, începu el după ce se aşeză pe taburet, mă gândeam ce naivi sunt filosofii... Biriş, bunăoară, cu biroul lui mâncat de carii, cu osul lui mort, cu măseaua lui care a ajuns deja în câmpul morţii, şi cu lecturile lui din Heidegger...
Ileana îl privi din nou şi zâmbi. „Nu înţeleg nimic, ar fi vrut să spună"', dar se răzgândi. îl lăsă să continue. Parcă
