— Ascultă, îl întrerupse Ştefan, nu ţi-am dat marea veste. Sunt tată. Am un băiat. De ieri, am un băiat...
— Felicitările mele, vorbi Biriş fără prea mare entuziasm. Felicitările mele. întoarse apoi capul şi privi din nou tabloul de deasupra fotoliului.
— Dar să nu-i spui mătuşii mele, adăugă. Ea crede că nu eşti însurat, şi ar vrea să te însoare... N-are nici o importanţă, continuă repede văzând că Ştefan vrea să-l întrerupă, n-are nici o importanţă că ai nevastă şi copil. Ei îi face foarte multă plăcere să-ţi peţească o fată. Aşa îmi peţeşte mie de câţiva ani. Asta e marea ei bucurie; de ce să i-o stricăm?...
— ... Şi încă nu ştiu ce nume să-i dăm, spuse Ştefan zâmbind dintr-o dată, înseninat.
Biriş îl privi lung, fără nici o expresie. îşi căută apoi pachetul cu ţigări şi, înălţându-l, i-l arătă:
— E pachetul ei, vorbi. M-a trimis să i-l cumpăr şi mi-a spus, din prag: „Şi poate te duci să vezi ce mai face
domnul Viziru..." Are un suflet extraordinar, adăugă cu un alt glas. N-a uitat nici până acum că i-ai dat astă-vară
nişte bani să-şi cumpere un pachet cu ţigări.
Vădastra şi-a păzit bine taina. Tată-su nu avea cum să-i afle noua lui locuinţă. închinase împreună cu locotenentul Băleanu apartamentul unui diplomat plecat în străinătate. Băleanu era un bărbat înalt, cu umerii largi, cu
MIRCEA ELIADE
46
grumazul totuşi delicat şi cu o expresie de copilărească fericire în ochi. Rămânea rareori serile acasă.
— Sunt invitat în familie, spunea.
Vădastra începuse să fie intrigat de absenţele acestea, care i se păreau misterioase. Odată, plictisindu-se singur, se apucă să cerceteze cu de-amănuntul odaia lui Băleanu. Luă carte cu carte, răsfoindu-le cu mare grijă, doar o găsi vreo scrisoare senzaţională, dar fără nici un rezultat. Sertarele de la birou erau toate închise, dar se îndreptă
spre garderob şi începu să desfacă sertarele, privind cu mare atenţie rufele, apoi examina apa de colonie, batistele, şi în cele din urmă, uniformele. Alese pe cea mai elegantă şi o scoase afară. Haina de militar, pe care Spiridon o visase în copilărie, avea încă o foarte mare atracţie pentru el. O privi cu multă emoţie; rangul de ofiţer era singurul lucru pe care nici cele mai îndrăzneţe închipuiri ale lui nu i-l puteau da. în cele din urmă nu se mai putu stăpâni, îşi scoase haina şi îmbrăcă, aproape tremurând, vestonul de locotenent. Apoi se apropie de oglindă
şi se privi cu nesaţ. Tunica îi venea aproape pe măsură; doar umerii, cu mult mai laţi, l-ar fi făcut să pară un uriaş
dacă nu cădeau puţin în jos, dându-i aerul unui manechin prost îmbrăcat. Spiridon, însă, nu mai obosea admirându-se. Se depărta şi se apropia de oglindă, ţinându-şi grumazul ţeapăn, marţial, privindu-se când din faţă, când din profil, cu şi fără monoclu. De-abia în această uniformă cu umeri enormi, cu linia bărbătesc tăiată, se regăsea pe el însuşi; aşa se văzuse el întotdeauna, şi acum se contempla în carne şi oase aşa cum nu se întrezărise decât în propria lui închipuire. Mustaţa scurt tunsă şi monoclul negru adăugau o trăsătură de picantă impertinenţă
staturii vaste şi marţiale. Spiridon se dezbrăcă târziu, cu melancolie, dar cu o tainică bucurie în suflet.
A doua zi, Băleanu veni să-l vadă şi Spiridon tresări; poate că a observat ceva, îşi spuse. Locotenentul avea într-adevăr o expresie curioasă; parcă s-ar fi trudit să-şi ascundă nervozitatea sub un zâmbet mai stăruitor ca de obicei.
— Ştii, începu el după ce se scuză că-l deranjează, vreau să-ţi spun un secret...
Ochiul lui Spiridon se aprinse brusc. Cum Băleanu făcu o pauză, aşteptând să fie încurajat, Spiridon trase scaunul aproape de el şi-l îndemnă cu un gest scurt.
— Ia spune...
— Ştii că învăţ nemţeşte, mărturisi Băleanu.
O clipă Spiridon crezu că celălalt glumeşte, dar locotenentul continuă cu seriozitate.
— M-am gândit să fac un an, doi de şcoală germană şi e mai bine să mă apuc de pe acum. Dar este o limbă
foarte grea... Atâtea declinări, domnule! exclamă el cu admiraţie şi teamă.
47
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Spiridon simţi cum îl cuprinde mila pentru acest militar frumos, care consideră un fapt vrednic de cel mai mare secret şi admiraţie învăţarea unei limbi europene moderne.
— Şi după ce-ai să-ţi termini şcoala în Germania, ce-ai să faci? întrebă el sarcastic.
— Cum, ce-am să fac? Am să fiu atunci căpitan...
— Şi după asta? stărui, implacabil, Spiridon.
— Ce vrei să spui?
— Ce-ai să faci, după ce vei ajunge căpitan?
— Ce facem toţi, noi, ostaşii...
— Mă rog, toate acestea unde duc? în cele din urmă, ce ai să fii? întrebă agitat Spiridon. Drumul pe care mergi, trebuie să aibă o ţintă... Ei bine, eu te întreb care este această ţintă finală, către care tinzi?! Dacă toate îţi vor ieşi din plin, cum îţi urez să-ţi iasă, ce-ai să ajungi?!...
— General, răspunse cu seriozitate jignită Băleanu. General, general de divizie, poate chiar de corp de armată.
— Să spunem c-ai să fii chiar ministru de Război, îl întrerupse Spiridon.
— Nu, asta e greu... Trebuie să ai relaţii...
— Mă rog, să presupunem totuşi c-ai să fii într-o zi ministru de Război. Ei şi? Ce-ai realizat cu asta? Ce înseamnă să fii ministru de Război?! Mai întâi de toate, România e o ţară mică şi la noi guvernele se schimbă
