— Sunt musafirii lui tante Alice, îi spuse în şoaptă. Te rog, nu pleca încă... Ştefan se ridică şi el şi se apropie de fereastră. Lumina de afară nu mai

era aceeaşi. Era tot atât de transparentă, dar parcă îşi pierduse din intensitate; nu mai era aceeaşi.

— Intraţi, vă rog, o auzi pe Ileana câteva clipe în urmă. Să vă prezint un bun prieten al meu, pictor. Ştefan Viziru, pictor, repetă ea apăsând cuvintele. Aţi auzit desigur de el. E un pictor de mare talent...

— Cum să nu?! cum să nu?! spuse un domn în vârstă, care se sprijinea într-un baston. Cunoaştem. Felicitările

mele. Mă bucur de cunoştinţă, spuse strângând viguros mâna lui Ştefan. Dumnealui e pictor, se adresă, cu glas răspicat, femeii de lângă el. Pictor. Pictează.

Rostea prima silabă cu o forţă neobişnuită: Pic-tor, P/otează, ca scurte, neaşteptate explozii, repede sugrumate.

Doamna întinse mâna şi se înclină cu respect. Era o femeie foarte bătrână şi părea speriată.

— Doamna şi domnul Theodosiu, continuă Ileana prezentările. Buni prieteni ai lui tante Alice. Domnul Theodosiu a fost mare proprietar. Sunt buni prieteni cu tante Alice. Trebuie, de altfel, să mă duc s-o scol, adăugă

ea cu un zâmbet. Vă tot aşteaptă de vreun ceas şi mi-e teamă că a adormit...

Ieşi repede, făcând cu ochiul lui Ştefan.

— Cum merge cu pictura, tinere?! îl întrebă domnul Theodosiu căutând un scaun pe care să se aşeze.

MIRCEA ELIADE

— Bine, cred că merge destul de bine, spuse el încercând să zâmbească. Se simţea deodată vlăguit şi ridicol şi nu ştia ce-ar mai putea spune ca să

nu se mai simtă ca un hoţ surprins în flagrant delict, ca un vicios care şi-a ascuns ani de-a rândul păcatele, şi e descoperit dintr-o dată în mijlocul unei mulţimi, e descoperit tocmai când se aştepta mai puţin.

— Felicitările mele! vorbi domnul Theodosiu, aşezându-se.

— Ce spune? îl întrebă doamna Theodosiu, plecându-se spre el, şi fără să cuteze a ridica privirile spre Ştefan.

Parcă a spus ceva...

— A spus că merge bine, răcni domnul Theodosiu. Dânsul e pictor. Pictează. E pictor de talent. Spune că merge bine cu pictura. A spus că-i merge bine...

în orele lui libere Vădastra avea obiceiul să urmărească femeile care i se păreau frumoase şi elegante. înainte de căderea serii, se plimba pe Calea Victoriei, la întretăierea cu bulevardul Elisabeta, şi privea cu multă îndrăzneală

femeile care treceau pe lângă el. De cele mai multe ori se mulţumea cu aceste priviri tăioase, insolente, prin care izbutea să-şi imprime măcar pentru o fracţiune de secundă voinţa lui de posesiune.

Când, însă, o femeie i se părea de o excepţională frumuseţe, începea s-o urmărească. îndată ce ieşea din puhoiul care năpădea, la acea oră, spre Calea Victoriei, se apropia de ea, o privea fix, îi zâmbea, şi repeta această

manevră de mai multe ori. Uneori, îi vorbea, folosind aceleaşi fraze: „îmi daţi voie să vă conduc, domnişoară?"

sau: „Aşa de frumoasă, şi totuşi singură?!" Rareori mai adăuga ceva, deoarece Spiridon aştepta ca tânăra să-i răspundă, şi văzând că acest răspuns întârzia, credea că n-a auzit bine cele ce-i spusese, şi le repeta de mai multe ori. Dar, de obicei, n-apuca să intre în vorbă, pentru că tânăra ori se urca într-un tramvai, ori se întâlnea cu cineva, ori ajungea acasă.

Odată, într-o seară de la începutul lui mai, o femeie, care i se păruse foarte frumoasă, se opri în faţa unei vitrine luminate. „Asta a făcut-o pentru mine!", îşi spuse Spiridon, dar nu îndrăzni să se apropie. Poate că ar fi îndrăznit dacă ar fi ştiut ce să-i spună. însă nu avea pregătite decât aceleaşi fraze stereotipe, şi toată nădejdea lui era ca tânăra să-l întrebe ceva. Bunăoară: „De ce mă urmăriţi, domnule, cu atâta insistenţă?" La care el ar fi răspuns:

„îngăduiţi-mi, mai întâi, domnişoară, să mă prezint. Sunt avocatul Vasilescu-Vădastra, doctor în drept, şi vă

închipuiţi că un om de situaţia mea nu şi-ar fi permis să fie atât de indiscret, dacă n-ar fi avut un motiv destul de serios. Ei bine, domnişoară, daţi-mi voie să vă spun că am remarcat figura dumneavoastră, expresia dumneavoastră mai ales, încă de acum câteva zile, când v-am zărit pentru întâia oară..." Şi conversaţia ar fi urmat, nu se îndoia, într-un ritm foarte vioi. Sau, tânăra, auzindu-l că-i spune „domnişoară", ar fi putut să se întoarcă şi să-i spună: „Nu vă supăraţi, dar sunt măritată de (să zicem) doi ani". La care el ar fi replicat imediat:

„îmi daţi voie să vă mărturisesc, domnişoară, că nu

NOAPTEA DE SÂNZIENE

vă cred. Păreţi atât de copilăroasă şi de fragedă încât..." Era sigur, apoi, că tânăra căsătorită nu i-ar mai fi rezistat.

Spiridon avea o nelimitată încredere în forţa de seducţie a verbului său. Dar, neajutorat, nu ştia ce să spună.

Femeia părea că studiază cu destulă atenţie vitrina. „Pe mine mă aşteaptă!", reflectă din nou Spiridon. Şi, aproape fără să-şi dea seama, făcu un pas spre ea.

— Frumoase lucruri! începu el la nimereală, neîndoindu-se că tânăra, care întârziase atâta ca să-l provoace, va spune ceva.

Femeia întoarse într-adevăr capul, dar expresia lui Spiridon era atât de comică — monoclul părea pus exact pentru o asemenea împrejurare, ochiul celălalt o sorbea cu o speriată aviditate, lăsând obrazul inert, cu urma unui zâmbet coclit în colţul gurii — încât izbucni în râs şi se depărta cu un gest blând de dispreţ. Spiridon rămase aiurit, neştiind dacă ar mai trebui s-o urmărească sau ar face mai bine să renunţe.

'— Nu ştii dumneata cine sunt eu! îi strigă dezmeticindu-se. Ai să afli dumneata într-o bună zi de mine!...

Amuzată, femeia mai întoarse o dată capul, dar dând cu ochii de monoclul acela atât de pretenţios pentru figura şi hainele lui Spiridon, începu iar să râdă şi grăbi pasul.

— Degeaba râzi! strigă Spiridon, luându-se după ea. Ai să vezi dumneata mai târziu cine sunt eu! Ţine bine minte!...

Dar la primul colţ de stradă îşi reveni şi încetă s-o mai urmărească. „Adevărul este că nu ştie cine sunt, îşi spuse el. Mă ia drept un foarte oarecare, şi nu e vina ei, pentru că nu mă cunoaşte. Dacă m-ar cunoaşte, n-ar mai râde aşa. Dar, odată şi-odată, tot am s-o întâlnesc eu — sau poate chiar ea are să vrea să mă întâlnească. Are să vadă

ea atunci!..."

Alteori Vădastra pândea pe străzi lăturalnice întoarcerea tinerelor fete de la lucru, îndeosebi modistele, croitoresele. Niciodată nu s-ar fi gândit că ar putea întreţine o legătură cu o asemenea fată; dar îi plăcea să-şi exercite puterea asupra lor, să-şi verifice farmecul. Nu izbutea întotdeauna să intre în vorbă, pentru că fetele ori pufneau în râs, ori grăbeau pasul. Dar erau unele care se lăsau acostate şi Spiridon le dădea întâlniri pe străzi obscure, unde ştia că nu riscă să fie recunoscut. De altfel nu încuraja niciodată stabilirea unei legături şi, după un anumit număr de întâlniri, dispărea fără urmă. Ceea ce căuta el în asemenea aventuri era voluptatea iniţială, când îşi verifica puterea de seducţie asupra unei necunoscute, şi primele ceasuri de beţie verbală, care-i îngăduiau să

se descopere în integritatea lui, ascunsă sau fragmentar revelată celorlalţi oameni.

După prima întâlnire, Vădastra avea obiceiul să-şi invite tovarăşa la una din cofetăriile de cartier sau în câte un birt foarte retras, unde nu o dată ceruse o cameră separată, ca să poată vorbi în toată voia. De altfel era destul de generos şi cerea lucruri scumpe, pe care nu întotdeauna le găsea, comanda din vinurile MIRCEA ELIADE

60

cele mai bune şi, la socoteală, scotea portmoneul cu un gest de milionar, abia aruncându-şi ochiul pe nota de plată, lăsând în farfurie bacşişuri neobişnuite pentru acel local.

— Hei, fetiţo, eu nu sunt ca d'ăia care-i ştii tu, începea Spiridon încruntat, pierde-vară şi încurcă-lume... Eu sunt un om cu personalitate... Nu pot eu să-ţi spun toate, înţelegi... Dar dacă ai şti cine sunt eu... Eu nu mă uit la bani.

Ce poate să însemne cincizeci, o sută sau chiar cinci sute de mii de lei? Dacă aş fi vrut, aş fi fost până acum milionar. Dar n-am vrut, nu mă interesează. Ce înseamnă aia, milionar?! Sunt atâţia milionari şi uită-te la ei, ce fac? Duc aceeaşi viaţă ca şi ceilalţi oameni. Pe mine, toate acestea nu mă interesează. Eu urmăresc altceva, eu am un ideal în viaţă. Dacă ai şti!... Dar nu pot să-ţi spun...

Fata îl asculta, crezând numai în parte cele ce-i spunea, dar nu mai puţin impresionată de volubilitatea şi siguranţa lui. Vădastra şovăia mult înainte de a se destăinui. începea ceva, apoi se oprea, o privea bănuitor, râdea nervos, repeta cu anumită disperare în glas: — Nu pot eu să-ţi spun toate, înţelegi... Degeaba te uiţi aşa la mine, e greu să ştii cine sunt. Nici nu-ţi trece prin cap... Eu, aşa ca să mă mai amuz, fac câteodată semn unei fete drăguţe pe stradă. Am şi eu nevoie, înţelegi, să mai respir, să mai iau aer... Dar încolo, abia dacă-mi mai văd capul de treabă. Şi, slavă Domnului, dacă ar fi să caut femei, apoi ar fi de-ajuns să fac un semn. Şi femei bine, din înalta societate... Ce ştii tu?!... Viaţa asta e plină de surprize. Uită-te la noi: în loc să fiu acum într-un salon elegant, în mijlocul a ce are mai distins Bucureştiul, am venit cu tine într-un birt infam. De ce?! Ei, nu pot să-ţi spun, dar dacă ai înţelege te-ai minuna şi tu...

Altădată, dacă tânăra era mai pretenţioasă şi-l îndemna să meargă într-un restaurant luxos sau la cinematograf, Vădastra refuza lăsând să înţeleagă că ar putea fi văzut de unul din cunoscuţii sau „prietenele" lui.

— Nu pot să-ţi spun numele, mă-nţelegi de ce, dar tot ce-ţi pot spune este că e una dintre femeile cele mai frumoase şi mai elegante din Bucureşti. Nu vreau să am discuţii cu ea. E o femeie inteligentă, modernă, nu că m-ar controla ce fac şi cu cine mă întâlnesc, dar înţelegi, e femeie, ţine enorm la mine, şi ar putea să-i spună cineva că ne-a văzut împreună...

Sau dacă fata schimba tactica, încercând să-l necăjească şi ameninţându-l cu degetul, de câte ori el pomenea de legăturile amoroase, Spiridon o încuraja.

— Da, spunea el mângâindu-şi cu unghia mustaţa, aici mă dau bătut. Trebuie să recunosc că ai ghicit: îmi plac femeile. Dacă aş avea timp să mă ocup de ele, n-aş mai prididi. Dar n-am timp. Am alte lucruri de făcut în viaţă...