— ... Dacă o să fie fată, o facem Regină, spunea. Nu e numaidecât nevoie să aibă un tron al ei, o situaţie dinastică, vreau să spun. Dar va fi o Regină a ceva care n-a mai fost până acum. O Regină a spaţiilor geometrice dificile, bunăoară: se va mişca într-un Univers al ei, stăpânit de ea, poate chiar fundat de ea; un Univers inaccesibil muritorilor de rând, ca noi. Şi în care revoluţiile nu sunt posibile decât de sus în jos, pornind din alte spaţii geometrice, încă şi mai dificile. Dacă va fi s-o răstoarne cineva, va fi tot o Regină, ca ea, sau un Rege, cu mintea mai îndrăzneaţă... Iar de va fi băiat, băiatul nostru va fi Muzicant, Matematician sau Metafizician.
Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeaşi majusculă: un M.... Dacă nu, adăugase el după o clipă, cu o urmă de regret în ochi, copilul nostru va fi al lumii...
Ioana zâmbi lung. Nu-i mai era deloc frică. Visul cu Antim i se părea un vis visat de mult. Antim, care se ridicase din nou în vârful picioarelor, şi îi bătuse, ca şi atunci, la fereastra vagonului, strigându-i...: „A avut un accident, un accident. Dar nu era soţul dumitale. L-am confundat eu cu el. Eu l-am confundat, el l-a confundat, noi l-am confundat. L-am confundat, l-am confundat".
Ştefan îşi repeta întruna: 17 februarie 1937,17 februarie 1937. Voia parcă să ghicească ce destin ascunde ziua aceasta. Aduna cifrele, le împărţea în chip arbitrar, se oprea asupra fiecărei combinaţii. Pe urmă, brusc, îşi aminti că n-au căzut încă de acord asupra numelui, şi începu să caute. Dar îl împiedica mereu o formulă care-i revenea automat în minte: un copil de sex masculin, un copil de sex masculin... Aşa va trebui să declare la primărie şi să
semneze hârtia. Şi se simţi din nou responsabil, fără să-şi poată preciza faţă de cine şi în ce fel.
Se apropia de casă. I-ar fi plăcut să se afle într-un compartiment cu lume multă şi cineva să-l întrebe, aflând că e căsătorit de patru ani: — Aveţi copii?! — Da, un băiat ar fi răspuns el. — Ce vârstă?! — Ştefan ar fi privit atent
ceasul şi ar fi răspuns, după un scurt calcul: — Trei ceasuri şi douăzeci şi trei de minute!...
Dar simţise că făcuse undeva o greşeală. Urcând scările socoti din nou şi văzu că băiatul lui are în acel moment trei ceasuri şi treizeci şi opt de minute.
A doua zi, întorcându-se de la clinică, îl găsi pe Biriş aşteptându-l pe scări, fumând.
— Nu ne-am mai văzut de mult, îi spuse. Credeam că te-ai supărat, în seara aceea, din pricina lui Bursuc...
Ştefan intrase în cafenea numai pentru că î] zărise pe Biriş în dreptul ferestrei şi i se păruse că fusese văzut şi el.
Dar Biriş îl asculta pe Bursuc şi nu-l văzuse.
M1RCEA ELIADE
44
îi făcu repede loc la masa lui, prezentându-l vag şi colectiv: — Domnul Viziru
— şi apoi se întoarse către un bărbat încă tânăr, gras, cu un obraz rotund şi lucios, cu buzele groase, leneşe, şi ochi care îi râdeau mărunţi în fundul capului, îndemnându-l: — Spune, Bursuc! Spune cum a fost!...
Bursuc, înţelese Ştefan, era licenţiat în teologie şi povestea cum era să fie hirotonisit preot; familia îi găsise şi o nevastă, într-un sat vecin cu al lui, lângă Braşov.
— Am renunţat, îşi reluă el povestea. Nu-mi plac oamenii care nu se ţin de cuvânt. Ne-am înţeles că în afară de zestrea fetei, mie să-mi cumpere o motocicletă. Socrul s-a împotrivit la început: că ce-or să spună credincioşii când şi-or vedea popa pe motocicletă?! Ne modernizăm şi noi, Sfânta biserică, i-am răspuns. Ne motorizăm!...
Şi izbucni în râs, închizându-şi pe jumătate ochii. Un râs scurt, gros, răguşit.
— De ce să nu ne modernizăm?! Cu motocicleta slujeşti mai bine biserica. Te cheamă un credincios la miezul nopţii, să-l spovedeşti şi să-l împărtăşeşti
— cu motocicleta ajungi într-o clipă. îl găseşti sigur în viaţă şi ai timp să-i ierţi toate păcatele!...
Râse din nou. îl ascultau toţi cu încântare. îl ascultau şi ceilalţi, de la mesele vecine.
— ... Şi în ultima zi, în ziua nunţii, mi-a spus că n-a cumpărat motocicleta. Că îi e ruşine. Că n-are nici bani. Că
şapte sate îl cunosc pe el drept om vrednic şi cu frica lui Dumnezeu... Eu n-am zis nimic. Şi seara, când m-aştepta mireasa acasă, eu mi-am văzut frumuşel de treabă. Mi-am ras barba, mi-am schimbat hainele şi am plecat. Nu ştiu ce s-o fi ales în urma mea, că n-am trimis bărbat în loc!...
— Nu m-am supărat, spuse Ştefan conducându-l în birou, dar eram cam grăbit. Şi mă întreb şi acum ce-aţi găsit la Bursuc. Ştiu doar că i-a mers de mult vestea că are geniu şi e diabolic. Am auzit de el şi la minister...
Biriş se opri o clipă în faţa rafturilor cu cărţi, apoi se apropie de fereastră şi privi acoperişurile caselor; depărtate, risipite, se zăreau turlele de biserici.
— Povestea asta cu Bursuc, începu el potolit reîntorcându-se în mijlocul camerei, e o poveste lungă. O să stăm de vorbă cu un alt prilej. Deocamdată, îmi pare bine că nu te-ai supărat. Vedeam că nu dai nici un semn de viaţă, că nu mai treci prin strada Măcelari, şi mă întrebam ce o fi cu dumneata, dacă nu cumva oi fi supărat...
Se întrerupse brusc şi ca şi cum de-abia atunci le-ar fi văzut, se apropie de unul din cele două tablouri; un buchet de flori de câmp alături de o mănuşă neagră de femeie. îl privi adânc, mult timp, fără să scoată un cuvânt.
— Dar de ce ar fi trebuit să mă supăr? întrebă târziu Ştefan.
45
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Mi-a fost teamă să nu te fi jignit chestia lui cu motorizarea bisericii, spuse Biriş aşezându-se în fotoliu.
Ştefan începu să râdă oarecum absent.
— Nu sunt un ortodox practicant. Dar chiar dacă aş fi fost, nu m-aş fi simţit jignit de aventurile unui seminarist care-şi lasă să crească barba pentru o parohie şi şi-o rade pentru o motocicletă. Aberaţii de felul ăsta se întâlnesc în toate religiile din lume...
— Nu vorbi aşa, făcu Biriş cu seriozitate. Bursuc ăsta e mult mai profund decât crezi, mult mai îndrăcit. Să
înveţi să-ţi fie frică de el. Eu, dacă aş crede, dacă aş fi, adică un adevărat creştin ortodox, aş tremura la gândul că
Bursuc există.
— Dar de ce?! întrebă Ştefan rezemându-se de birou. Biriş şovăi şi-şi pipăi încurcat creştetul capului.
— E o poveste lungă, spuse. Dar Bursuc are steaua lui; ăsta ajunge departe... Dar oricum, adăugă schimbând brusc glasul, e un om interesant. E un ratat, un nihilist sută la sută. E interesant din punct de vedere literar, vreau să spun. Mă mir chiar că scriitorii noştri nu l-au folosit până acum în nici o carte. Ar fi trebuit să-l cunoască
Partenie. Dar, evident, Partenie nu întâlneşte oameni interesanţi; el umblă tot timpul după „experienţe"...
