foarte des...
Locotenentul îl privea cu mai multă atenţie ca de obicei, închizând puţin ochii ca să înţeleagă mai bine, trudindu-se să ghicească sensul ascuns al celor spuse de Spiridon după gesturile lui, după felul cum sublinia anumite cuvinte. Totuşi când îl auzi vorbind despre eventualitatea şi zădărnicia unui post de ministru al Războiului — nu-i veni să-şi creadă urechilor. Nu mai înţelegea nimic.
— Dar atunci, după dumneata, ce-ar trebui să fac? întrebă el neştiind ce să întrebe altceva.
— Nu, eu nu zic nimic, începu Spiridon cu un glas mai domolit. Eu nu zic că această carieră pe care ai ales-o nu e frumoasă... Dimpotrivă, ca să-ţi mărturisesc, şi eu visam când eram copil să ajung ofiţer... Eu nu zic că ai făcut rău că ţi-ai ales această carieră. Dar, în fond, ce satisfacţii poate să-ţi dea? Ce înseamnă să fii general? Dacă ai avea posibilitatea să ajungi un al doilea Napoleon, atunci înţeleg. Prin cariera armelor îţi cucereşti un loc unic în Europa, şi după aceea poţi face ce vrei. Aşa înţeleg şi eu. Dar, vezi, la noi e greu să ajungi aşa ceva. Suntem o ţară mică...
— Nu te înţeleg, repetă tulburat Băleanu.
— Vreau să spun că oricât ai ajunge de departe, tot nu înseamnă mare lucru... Să nu crezi că vreau să te jignesc.
Majoritatea carierelor sunt aşa. Ai
MIRCEA ELIADE
48
impresia că-ţi dau ceva, şi când te gândeşti bine vezi că nu-ţi dau nimic... Eu, când eram băiat de liceu, continuă
el cu alt glas, zâmbind, visam să ajung într-o zi cel mai mare pianist român. Vis de băiat de 17 ani! Când te gândeşti bine ce satisfacţii aş fi avut? Muncă de dimineaţă până seara, şi la urmă, ca recompensă, intrigi şi calomnii.
— Atunci, pentru dumneata, ce carieră merită să fie îmbrăţişată? întrebă Băleanu. Dumneata ce-ai vrea să faci în viaţă?!...
— Asta rămâne, deocamdată, un secret al meu, răspunse Spiridon zâmbind. Eu mă pot lăuda că am descoperit calea către ţinta care merită să fie atinsă. Recunosc, nu e un lucru uşor; nu e pentru toată lumea.
— Ştiu la ce te referi, făcu locotenentul. Avocatura...
Vădastra râse, şi-şi netezi apoi mustaţa cu arătătorul de la mâna dreaptă, îi plăcea să prelungească, măcar câteva clipe, pauza aceasta de mister şi îndoială.
— Avocatura e numai un instrument, rosti el cu o voită încetineală. Un instrument, mai bine-zis unul din instrumentele pentru apropierea de ţinta pe care mi-am propus-o. Avocatura în sine nu e mai interesantă decât orice altă carieră. Totul depinde de ce faci cu ea, adăugă Vădastra confidenţial, dar pe acelaşi ton misterios. Ce faci cu ea...
într-o seară friguroasă de la începutul lui martie, Ileana se întâlni cu Partenie. După mai multe încercări, izbutise să-l găsească la telefon şi-l invitase ea, la ceai la cofetăria Nestor. La cofetăria Nestor îşi invita întotdeauna tante Alice prietenii şi, mai ales, prietenii străini ai rudelor şi prietenilor ei. La răstimpuri, cineva, necunoscut, telefona din partea domnului Economu de la Iaşi, sau a doamnei şi domnului Ifrim de la Bârlad, pe care-i întâlnise, cu un an sau doi înainte pe Coasta de Azur, sau în Italia, sau în Elveţia. Tante Alice îi invita în aceeaşi zi să ia ceaiul cu ea la cofetăria Nestor. De cele mai multe ori, relaţiile se opreau aici. Tante Alice venea cu taxiul, aproape întotdeauna singură (căci Ileana era ori plecată, ori găsea un motiv oarecare să rămână acasă), căuta o masă lângă
fereastră, stătea de vorbă cu patronul, alegeau împreună, şi laborios, prăjiturile şi fursecurile pentru musafiri, apoi îi aştepta, făcându-şi vânt cu evantaiul, vara, sau aranjându-şi necontenit blana, punându-şi-o, scoţân-du-şi-o sau punându-şi-o din nou pe umeri, în timpul iernii. Singură, nu putea rămâne niciodată liniştită; trebuia să facă
ceva cu mâinile. Curând, apăreau prietenii rudelor din Moldova şi tante Alice începea imediat să le povestească; despre călătoriile ei în Italia, dacă erau italieni, despre Lausanne sau St. Moritz, dacă erau elveţieni. îi ţinea aşa de vorbă până seara târziu, îndemnându-i cu prăjituri şi descriindu-le propriile lor ţări, citându-le nume de hoteluri şi pensiuni, reproducându-le conversaţiile auzite în tren, povestind întâmplările care îi 49
NOAPTEA DE SÂNZIENE
fuseseră povestite cu 30-40 de ani în urmă; povestind îndeosebi aventura îmblânzitoarei de tigri, pe care i-o povestise, în 1905, prinţul Moruzov.
Când Ileana îşi invita cunoscuţii la cofetăria Nestor, tante Alice îi dădea fără şovăire cele câteva mii de lei, pe care altminteri i le-ar fi refuzat. Şi una din sursele ei de venituri erau imaginarele invitaţii la cofetăria Nestor. Âşa îşi strângea bani pentru scurtele ei escapade la ski, spunând apoi lui tante Alice că e invitată la munte de prieteni, sau că nu plăteşte trenul, că va fi dusă până la Predeal cu maşina. în realitate, pleca aproape întotdeauna singură, în clasa a IlI-a, şi-şi alegea o gazdă ieftină, făcând economie la mâncare şi ţigări. I-ar fi plăcut să poată rămâne toata iarna la ski, aşa cum se lăuda, de altfel. Cât e zăpadă pe munţi, rămân şi eu la ski... Dar nu putea rămâne niciodată mai mult de opt, nouă zile. Şi pentru că nu-i plăcea să stea la Bucureşti, petrecea săptămâni şi luni de-a rândul la moşie, la Zinca.
Ileana se aşezase la o masă din fundul cofetăriei. Când îl văzu intrând, tre-sărise; ar fi putut crede că e Ştefan. îi făcu semn cu mâna şi Partenie se îndreptă spre ea cu un pas repede şi totuşi fără grabă. De-abia când îl văzu de aproape, Ileana îşi dădu seama că nu seamănă atât de mult cu Ştefan. Partenie avea grumazul ceva mai scurt şi mai gros, şi figura îi era mai matură, mai concentrată, cu o expresie curioasă de ironie şi de resemnare totodată.
Se înclină, îi sărută mâna şi, după ce se aşeză la masa ei, îşi roti o clipă privirile în jurul lui.
La Zinca, în timpul iernii, Ileana îşi imaginase de mai multe ori întâlnirea cu Partenie. Voia să-l cunoască şi din curiozitatea de a întâlni un autor ale cărui cărţi îi plăcuseră (deşi, uneori, parcă vrea să se arate cât e de inteligent, cât e de deosebit de noi, ceştilalţi, şi asta mi-l face antipatic), dar mai ales ca să se răzbune pe Ştefan. începea s-o irite şi s-o jignească purtarea lui. Venise odată s-o vadă, înainte de Crăciun. Era singură acasă. — Ştii, începu el,
voiam să-ţi spun ceva atunci, în seara când ne-am întâlnit. Şi n-am îndrăznit. Dar acum trebuie să ţi-o spun. Cred că am să te iubesc foarte mult, adăugă după o scurtă tăcere — şi toată faţa i se lumină dintr-un zâmbet. Cred că te iubesc deja foarte mult. Să nu râzi de mine. Ţi-am spus că-mi iubesc soţia, şi acum, curând, o să avem şi un copil. Şi cu toate acestea, simt că te iubesc din ce în ce mai mult. Voiam să-ţi spun asta, ca să nu plutească între noi nici un echivoc. Sunt îndrăgostit de dumneata şi uneori simt cum iubirea aceasta nu mai mă lasă să trăiesc.
Umblu ca un năuc, vorbesc singur, vorbesc în gând cu Vădastra. Aş ii vrut să-i spun Ioanei, dar sunt sigur că nare să înţeleagă ce se petrece cu mine. Nici dumneata nu înţelegi. Prea bine nu înţeleg nici eu. Dar iubirea aceasta ar putea să-mi reveleze ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de dumneata ca să mă înveţi ceva.
învaţă-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit aşa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu dumneata; nu-mi Place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar am simţit, întâlnindu-te, MIRCEA ELIADE
50
că mi s-a făcut un semn. Am văzut, atunci, în clipa aceea... — Ştiu, ştiu, îl întrerupse Ileana cu un gest de nerăbdare, cunosc povestea: maşina, cheile, ariciul, fluturii, cerurile, le cunosc, le cunosc, nu mai e nevoie să mi le repeţi.
Simţise cum o cuprinde indignarea şi nu se mai putuse stăpâni. „îmi vorbeşte de flirt, îmi repetă că nu şi-a înşelat niciodată soţia, ca şi cum ar crede că nu aştept decât asta, să flirtez cu el, că aş fi chiar dispusă să mă culc cu el, doar că el încă nu s-a hotărât să-mi facă această onoare. îşi închipuie că dacă m-a sărutat o singură dată, atunci, pe stradă..." — Toate acestea le cunosc, le cunosc, continuă ea fără să-i dea timp să răspundă. Sunt doar două
lucruri noi, de care nu mi-ai vorbit încă până acum. Unul, mai puţin interesant: că ţi se pare că s-ar putea să fii îndrăgostit de mine. Mi s-au mai făcut declaraţii de felul acesta şi le-am trecut cu vederea. Dar ai mai spus ceva, adăugă cu un zâmbet. Ai pronunţat un nume... — Vădastra, spuse Ştefan. — Exact. Ce e cu el?...
Ştefan o privi lung, nesăţios, cu un zâmbet întristat. — Venisem să-ţi spun o mare taină, începu el foarte tulburat.
Să nu crezi că glumesc. Să nu crezi că e atât de uşor să simţi că iubeşti cu o dragoste nouă, nemăsurată, două
fiinţe, două femei. — Cine e acest Vădastra? îl întrerupse Ileana. — Vorbesc uneori cu el, pentru că nu-l cunosc şi totuşi mă simt atras de el. Poate pentru că ascunde şi el o taină. Poate pentru că mi-a fost multă vreme vecin.
— Dar ce fel de om e acest Vădastra? îl întrerupse din nou Ileana aprin-zându-şi o ţigară. Vorbeşte-mi despre el.
Mă interesează...
Ştefan o privi din nou, cu o intensitate care o intimida şi apoi se ridică brusc de pe scaun. — Am să-ţi povestesc, vorbi el cu un glas schimbat începând să se plimbe prin odaie. Fără să ştie, am fost confidentul lui aproape un an de zile. Acum, în ultimul timp, e confidentul meu — tot fără să ştie. îi vorbesc aşa, în gând, când mă plimb singur pe stradă... Ascultându-l, Ileana simţi deodată că inima începe să-i bată mai repede. „Sunt nebună, îşi spuse roşind. începe să-mi intre în cap că-l iubesc. Tristan şi holda..." Dar îi părea rău că nu-l lăsase să-i spună
mai mult, că nu-l lăsase să-i spună cât de mult o iubeşte şi cum o iubeşte. Ştefan vorbea despre Vădastra, plimbându-se înfrigurat prin cameră, şi ea nici nu-l asculta, nici măcar nu-l privea. îşi pironise ochii pe fereastră
şi fuma; „mi-a spus că e îndrăgostit de mine. E absurd, e grotesc, dar mi-a spus că e îndrăgostit de mine. Şi, din nou sărutarea aceea nesfârşită, din care se trezise zbătându-se. E îndrăgostit de mine..."
