Uneori în cursul unor asemenea convorbiri, Vădastra începea să-i explice tovarăşei sale secretul succeselor lui la femei.

— Ai observat şi tu asta, nu e nevoie să fii frumos ca un manechin ca să te placă femeile; o femeie inteligentă şi rafinată nu e atrasă de asemenea bărbaţi.

61

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Lor le plac oameni interesanţi, bărbaţii care au personalitate, şi au voinţă, şi au un ţel în viaţă. Un asemenea bărbat impune oricui. Dar mai ales femeilor bine, femeilor culte, distinse. Eu nu pot să spun despre mine că sunt frumos. E adevărat că am o figură foarte interesantă, şi asta atrage întotdeauna. Dar mai e ceva, în afară de figură; e personalitatea. Eu am personalitate. Asta e ceva foarte rar în zilele noastre. Unde te uiţi, nu vezi decât bărbaţi lipsiţi de ideal, fără voinţă, inculţi, proşti. Se cred cine ştie ce dacă au ajuns şefi de cabinet la un minister, sau deputaţi. Ce înseamnă să fii deputat? Ce ai câştigat cu asta? Există ceva mult mai interesant, ceva care merită... Nu-ţi pot spune toate, dar înţelegi... De aceea o femeie distinsă caută întotdeauna ceva excepţional, o personalitate. Femeia care m-a iubit pe mine, distinsa doamnă Zissu...

Dar în clipa următoare regreta că pronunţase numele doamnei Zissu şi, după o scurtă şovăire, reîncepea să

vorbească despre personalitate.

— Ghici cu cine m-am întâlnit astăzi? o întrebase Ştefan.

— Cu profesorul Antim.

Dar în noaptea aceea nu-l visase. Răspunsese aşa, la întâmplare. Şi totuşi, cu el se întâlnise Ştefan.

— Mi-a spus să trec odată să-l văd, să-mi arate colecţiile. Spune că are lucruri extraordinare...

Antim. Ioana îşi aminti de prima ei noapte la clinică, de visul care-o înspăimântase atunci. I se păru că trecuse foarte mult timp de-atunci. Copilul (17 februarie), febra de lapte, reîntoarcerea acasă, spaima cea mare (când îl auzise tuşind, înecându-se brusc, şi crezuse că nu mai respiră). Şi pe urmă, într-o dimineaţă, descoperise că se făcuse foarte frumoasă. Ştefan descoperise lucrul acesta: că era din nou frumoasă, că se făcuse chiar mai frumoasă ca înainte. în oglindă, întreagă, goală, se privise şi ea: trupul înalt, bălai, parcă se împlinise, ochii i se limpeziseră; numai obrazul părea schimbat. Intervenise ceva, o lumină discretă, un sentiment de triumf, de orgoliu chiar, care o schimbase, fără să înţeleagă cum.

— Mai bine m-aş fi dus să-l văd pe Antim, îi spusese Ştefan în acea seară de aprilie, când se întorsese abătut acasă. în loc să mă fi dus la Biriş ca să discutăm problema Timpului, mai bine m-aş fi dus la Antim...

Ioana îl simţi că e abătut. Dar copilul avea temperatură şi era preocupată.

— Mi se pare că are puţină febră, îi spuse. Nu cred că e ceva grav. A mai avut aşa şi alaltăieri... Ce s-a întâmplat la Biriş? îl întrebă ea.

— îmi pare rău că m-am dus, spuse Ştefan.

Intră în biroul lui, dar reveni foarte curând. îi pâlpâia o lumină tulbure, necunoscută, în ochi.

MIRCEA ELIADE

62

— îmi pare rău că m-am dus, repetă cu un glas schimbat. Ne-am apucat să discutăm despre Timp. Biriş

pretindea... Dar, în sfârşit, nu prea are importanţă ce pretindea el; am să-ţi spun altă dată. Voiam doar să te întreb dacă mai crezi că se pot iubi două fiinţe deodată...

Ioana îl privi lung, pălind uşor. I se păru că e zvârlită înapoi, într-un timp al cărui gust începuse să-l uite. „Marea Scenă, îşi aminti ea brusc; acum începe Marea Scenă."

— Evident, continuă Ştefan cu acelaşi glas, nu eşti obligată să-mi răspunzi acum, pe loc. Dacă vrei, stăm de vorbă după masă, sau mâine la dejun...

— Mâine la dejun avem pe Răducu şi pe Adela, vorbi încet Ioana. A trebuit să-i invit. Adela n-ar fi plecat nici până acum dacă nu-i invitam pentru mâine, la masă.

Se mira ea însăşi ascultându-se vorbind. îşi lăsase braţele să-i atârne, moi, de-a lungul trupului. „Acum are să

înceapă Marea Scenă." Dar Ştefan parcă nici nu auzise ce-i spusese. O privea foarte adânc şi începuse să

zâmbească.

— Ai văzut şi tu ce lumină extraordinară a fost astăzi, spuse. Venisem să te iau la plimbare...

— Mi-am închipuit, şopti Ioana zâmbind. Mi-a părut rău...

— Ce lumină extraordinară, repetă Ştefan, scăzând şi mai mult glasul. Puteai înţelege orice într-o asemenea zi, puteai pătrunde orice taină; parcă vedeai de-a dreptul în firea lucrurilor. Astea nu sunt ceasuri ca toate celelalte ceasuri... De aceea te întrebam: tu crezi că se pot iubi două fiinţe deodată?... Mai bine zis, aş fi vrut să te întreb în după-amiaza asta. Acum, cred că e prea târziu. Poate că nici nu te-aş înţelege dacă ai încerca să-mi explici.

Se aşeză pe scaun şi, fără s-o privească, îşi continuă monologul.

— Dacă aş fi fost pictor, cred că asta m-aş fi trudit să înţeleg: cum s-ar putea păstra, într-un tablou, un anumit timp întru totul prielnic revelaţiilor, un anumit moment calitativ deosebit de restul momentelor care alcătuiesc Timpul cosmic? Cum aş fi putut păstra, măcar pentru propria mea folosinţă şi beatitudine, ceasurile după-amiezei de astăzi, lumina, gustul, misterul lor? De aceea mă gândeam: tu, care ai cunoscut de-a dreptul, nemijlocit, acest mister al iubirii a două fiinţe...

în acea clipă, Ioana auzi copilul scâncind, şi alergă spre leagăn. Abia avu timp să spună: — Iartă-mă, te rog!

Ştefan se întoarse absent în birou. Zadarnic aşteptase ea, înfiorându-se, să-i pună din nou întrebarea într-una din zilele următoare. Ştefan părea că uitase. O singură dată, aproape două luni mai târziu, într-o zi de la începutul lui iunie, Ioanei îi fu teamă. Ştefan se întorsese plictisit de la birou, oarecum abătut. Dar era vorba despre altceva: trebuia să plece chiar a doua zi la Sighişoara.

— Nu înţeleg de ce m-au trimis tocmai pe mine, dar trebuie să mă duc.

63

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Ştefan pleca adesea în misiune în străinătate, când se pregăteau acordurile comerciale, dar niciodată până acum nu fusese trimis în provincie. O chestiune de arbitraj, crezu că înţelege Ioana; dar nu era sigură că înţelesese bine. Ştefan plecă în dimineaţa următoare şi lipsi aproape o săptămână. îi telefona în fiecare seară. Vorbea mai mult Ioana; doar o singură dată îl ghicise tulburat, fericit, şi atunci vorbise numai el. „Cred că am să mă apuc de pictură, îi spuse. Am să te învăţ şi pe tine. Cred că o să fim foarte fericiţi amândoi", adăugase. Şi îi mai vorbise, repede, precipitat, despre primăvară, despre „un om extraordinar", Anisie, despre livada lui de pomi roditori.

La întoarcere, Ioana rămăsese surprinsă întâmpinându-l. Parcă întinerise. O lumină neînţeleasă îi scălda necontenit figura.

— Am întâlnit un om extraordinar, începuse el. Şi acum să-ţi spun că şi eu, în felul meu, şi fără să ştiu, descoperisem ceva. începusem să profit de o posibilitate deschisă...

Apoi trecu în odaia de baie, îşi făcu duş şi ieşi în halat ca să-şi caute un costum. Era o dimineaţă clară, sclipitoare, şi se vestea arşiţă.

— Trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice, spuse el trecând pe lângă Ioana. Este şi acesta un mare secret. L-

am învăţat de la Anisie. Trebuie să-mi aleg un costum potrivit cu ritmul cosmic, adăugă zâmbind.

Ştefan se îmbrăcă şi plecă la minister. Peste două ceasuri îi telefona spunându-i să nu-l aştepte la masă. Părea abătut. „O fi având plictiseli cu arbitrajul de la Sighişoara", îşi spuse Ioana. Dar când, pe seară, Ştefan îi telefona din nou anunţând-o că nu vine nici la cină, Ioana se tulbură.

— Ce s-a întâmplat?! întrebă ea, în şoaptă. Sper că nu e nimic grav... Dar Ştefan nu o mai auzise. Telefonista de la centrala ministerului

întrerupsese convorbirea.

în acea seară, ieşind de la minister, trecu pe la cafenea să-l caute pe Biriş. Se opri o clipă în prag şi-şi roti privirile în sală. Nu era, şi Ştefan se îndreptă agale spre strada Măcelari. îl întâmpină doamna Porumbache. Biriş

încă nu se întorsese acasă, dar îl pofti să intre şi să bea o ţuică, aşteptându-l.

— Sunt cam grăbit, minţi el. Am să mă reîntorc peste vreun ceas. Plecă, şi începu să-l aştepte plimbându-se pe stradă, în dreptul staţiei de

tramvai. Fusese o zi caldă şi acum, la căderea nopţii, curţile şi grădinile erau din belşug stropite. Răzbătea de pretutindeni miros de pământ proaspăt şi de trandafiri. Câteva ferestre rămăseseră deschise. Se auzea, la capătul străzii, un pian. Un băiat de liceu se opri o clipă să asculte, apoi îşi aprinse, pe furiş, o ţigară, şi-o ascunse în pumn, şi trecu mai departe. Ştefan se apropie şi el de fereastră. Cineva încerca să cânte Sylvia Valse, dar se poticnea mereu la aceeaşi măsură şi reîncepea sârguincios, fără elan. Ştefan simţi că i se face foame şi MIRCEA ELIADE