64

se hotărî să se reîntoarcă, oprindu-se în drum la o cârciumă. Câteva clipe în urmă cineva îl trase de braţ.

— Aici erai, maică? exclamă doamna Porumbache. Păi, de ce nu mi-ai spus că-ţi place fata? E a lui Trei-ochi-sub-plapumă. Aşa-i spunem noi, că tată-su era chior de un ochi. Dar are avere frumoasă. Casele astea-s ale lor. Şi au şi prăvălia aia nouă pe Lipscani: „La trei fazani", aşa-i spune...

— Mă duceam să-mi iau nişte ţigări, adăugă ea după un răstimp. Dar dacă nu ţi-e somn, mergem aici în colţ, la cârciumă, şi-ţi povestesc eu pe îndelete. E un negustor cinstit... Mă tratezi cu un vin?

— Tratez, spuse Ştefan.

Se aşezară la o masă aproape de uşă, ca să-l poată vedea pe Biriş când s-o întoarce.

— Trebuie să treacă pe aici, spuse doamna Porumbache, că vine cu tramvaiul numărul 14...

Oftă şi dădu peste cap paharul cu vin.

— Păcat de el, că n-ar fi băiat rău, începu, dar dacă nu mă ascultă... De când îi tot bat capul să se însoare cu o fată bogată! Câte nu i-am găsit! Fete cinstite, de negustori, nu haimanale d-alea de studente. Uite, că venise vorba: fata lui Trei-ochi-sub-plapumă. Ştie franţuzeşte, cântă la pian, şi ce avere are. El era un pârlit când l-am cunoscut eu întâi. Venea la noi, în Ferentari, să-i gireze bărbatu-meu poliţe. Avea un magazin de fierărie.

Magazin, vorba vine: o dugheană, cu câteva pachete de cuie şi o legătură, două de tablă. Şi acum are nu ştiu câte milioane! Ai mai pomenit aşa ceva?!... Să nu-ţi iei lumea în cap?!...

îşi umplu al treilea pahar şi începu să soarbă încet, gânditoare.

— Numai că, fiecare om cu necazurile lui... Fata asta, de cântă la pian, nu e fata lui. A făcut-o nevastă-sa cu un locotenent. A ajuns şi ăsta bine acum; e colonel. E însurat, are copii... Chioru' ştia că nu-i fata lui, dar cum n-avea copii, s-a bucurat. Mai ales că-i mergea bine, de pe atunci. îşi deschisese prăvălie în Lipscani, lângă noi. Că

bărbată-meu îmi spunea: „Uite şi pe prăpădim' ăsta că vine în Lipscani!..." Dar i-a mers bine; s-a înţeles cu unul de la o societate, şi făceau afaceri împreună: ridicau preţurile pe factură şi restul îl împărţeau între ei; au furat statul, cum se spune. Dar ce, parcă alţii nu fură?!... La ce ne-a folosit dacă am fost cinstiţi? Uită-te la Petrică: muritor de foame!... N-ar fi fost mai bine să facă şi el politică, aşa cum face băiatul chiriaşului?

Se opri o clipă, apoi închise ochii şi zâmbi, furată.

— Numai un an, doi aş vrea să mai fiu bogată, oftă ea, să mai fiu şi eu om în rândul oamenilor: cu trăsură cu doi cai, şi vara să mă duc la băi, la Căli-măneşti!... Hei! dar nu mai apuc eu toate astea. N-am avut noroc!... Adică, l-am avut, dar n-am ştiut ce să fac cu el... Credeam că ce-ai o dată, rămâne al tău 65

NOAPTEA DE SÂNZIENE

până la moarte. Că de averea ta nimeni nu se poate atinge... Eram tânără, eram frumoasă; nimic nu-mi lipsea.

Credeam că toate astea au să ţină aşa, cât mi-or place mie... Şi s-au dus toate. Nici nu m-am dezmeticit bine, şi s-au dus... Parcă nici nu-mi vine a crede!... Parcă nici n-ar fi fost...

îşi şterse o lacrimă şi căută în buzunarul şorţului batista să-şi sufle nasul.

— Dar nu-mi spuseşi dacă vrei să-ţi fac vorbele cu fata, adăugă doamna Porumbache.

— Sunt însurat, mărturisi Ştefan. Bătrâna îl privi mirată.

— Dar văd că nu porţi verighetă, făcu ea bănuitoare. Păcat! adăugă ea după un răstimp, că e, poci spune, fată de colonel.

îl întâlni pe Biriş coborând din tramvai, când se hotărâse să se întoarcă acasă.

— Te caut de două ceasuri, îi spuse. Voiam cu orice preţ să-ţi vorbesc... Biriş părea absent, obosit. Trăgea ostenit din ţigară.

— Am fost la unul, Mihai Duma, tocmai la Cotroceni. Am umblat toată ziua. Să ne aşezăm o clipă undeva,

adăugă căutând din ochi o bancă.

— Hai mai bine la cârciumă, propuse Ştefan. Am multe să-ţi spun... Se aşezară la o masă din fundul grădinii.

— Am fost tocmai la Cotroceni, vorbi din nou Biriş, zvârlind plictisit mucul de ţigară care i se stinsese în colţul buzelor. Ce-am putut umbla şi azi...

— Cum îi spuneam şi Ilenei atunci când am discutat problema timpului, începu deodată Ştefan, după ce umplu paharele, nici cariul, nici măseaua ajunsă în câmpul morţii nu m-au convins. Ştiam asta mai de mult, o ştiam de când am început să pictez. Dar acum am şi o dovadă palpabilă: îl am pe Anisie...

Biriş sorbi însetat jumătate din pahar, apoi îl umplu iar cu sifon şi-l dădu repede peste cap.

— Mai spune o dată, făcu el. N-am prea înţeles bine ce mi-ai spus. Mi s-a părut că vorbeai de pictură...

— Acesta era un secret, continuă Ştefan cu aceeaşi însufleţire, dar acum ţi-l pot spune şi dumitale. în orele mele libere, pictez. Dar nu de asta venisem să te văd. Venisem să-ţi vorbesc de Anisie.

Biriş îl privi pătrunzător, îşi trecu uşor mâna peste părul rar din creştet, apoi îl întrebă, cu un glas obosit:

— Cine e persoana?

— E omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut. Locuieşte lângă Sighişoara. Acum, că l-am cunoscut, nu mai regret atât de mult că i-am vorbit Ilenei de pictura mea...

— Ileana e soţia dumitale? întrebă Biriş umplându-şi din nou paharul.

MIRCEA ELIADE

66

— Nu, spuse Ştefan pe un ton oarecare. Pe soţia mea o cheamă Ioana. Ileana e o fată pe care am cunoscut-o anul trecut, şi de care cred că sunt îndrăgostit.

Se opri o clipă, pierdut în gândurile lui, şi zâmbi.

— E curios, reîncepu cu alt glas, acum, că mi-ai spus, parcă şi Ileana ar putea fi soţia mea. Nu mă gândisem niciodată până acum la asta, adăugă visător. Nu că-mi pare rău că sunt căsătorit cu Ioana. Dimpotrivă, o iubesc foarte mult, foarte mult. Dar simt c-o iubesc şi pe Ileana... Deşi, după ce m-a prezentat, în ziua aceea, drept pictor, am simţit parcă un fel de ură împotriva ei. Parcă mi-ar fi trădat cel mai scump secret. Şi, într-adevăr, pictura mea este un foarte mare şi foarte scump secret... Dar, din fericire, l-am întâlnit pe Anisie. Şi tocmai despre el, despre omul acesta, Anisie, vreau să-ţi vorbesc...

— Intră direct în materie, îl îndemnă Biriş văzându-l că a rămas din nou cu privirile pierdute. Cine e persoana?

— Omul ăsta a descoperit o mare taină, şopti Ştefan aplecându-se peste masă. A învăţat cum să trăiască. Trăieşte el, ca om, ca fiinţă totală — şi nu se lasă trăit de ţesuturile lui, de glandele lui, de automatismele lui, ca noi toţi, ceştilalţi...

— Dar de unde ştii că trăieşte astfel? îl întreabă Biriş începând să-şi caute pachetul cu ţigări.

— L-am văzut cum îşi curăţa pomii din livadă, începu Ştefan cu un zâmbet misterios. Stăm pe prispă, şi-l observam. Atunci l-am înţeles. M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, continuă Ştefan după o scurtă pauză, pentru că ceva din beatitudinea asta o cunoscusem şi eu când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El îşi curăţa pomii de omizi. îl observam şi-l simţeam cum era prezent în fiecare gest. în faţa pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul printre altele o mie la fel cu el, aşa cum ni se arată nouă, majorităţii oamenilor.

Lui, pomul acela pe care-l curăţa, îi revela, în acel moment, Universul întreg. îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile, cu ramurile, cu frunzele şi paraziţii lui...

— Eşti sigur că vedea toate acestea?! îl întrerupse Biriş. Eşti sigur că tot ce-mi spui nu e un fel de afabulaţie mitologică provocată de propriile dumitale extaze?!

— Vedea toate acestea şi vedea încă multe altele, pe care noi nu le putem vedea, spuse Ştefan cu gravitate.

Stătusem mult timp de vorbă, în seara când îl cunoscusem. M-a dus la el un coleg de facultate. Şi tot colegul acesta al meu îmi povestise ce s-a întâmplat cu Anisie. E un om cu câţiva ani mai mare ca noi. A învăţat multe; a urmat conservatorul la Viena, s-a apucat apoi de teologie, a studiat matematicile, fizica, biologia. N-a vrut să

sfârşească nimic; nu şi-a