ar fi vorbit cineva în somn şi nu te înduri să-l trezeşti, nu cumva să-i fie ruşine că l-ai auzit vorbind în somn.
— Pretinde că ăsta e Timpul adevărat, continuă Ştefan. Ca şi cum lucrul ăsta nu l-am şti, fiecare dintre noi, lucrul ăsta atât de evident: că Timpul trece, că e ireversibil... Dar eu tocmai asta îl întrebam: cum se face că
Timpul nu trece pentru sfinţi, cum se face că un sfânt nu simte lucrul ăsta pe care-l simţim noi: că trece Timpul.
Un sfânt nu trăieşte, ca noi, în Timp: trăieşte numai în prezent, nu are trecut; pentru el, Timpul nu curge: într-un anumit fel, neînţeles, stă pe loc. Şi eu tocmai asta îl întrebam: cum izbuteşte el, sfântul, un asemenea miracol, ca să nu mai simtă timpul trecând prin el, măcinându-l, ucigându-l cu încetul?...
„Cine e acest Biriş?", ar fi vrut să-l întrebe Ileana, dar în acea clipă îşi aminti de Vădastra, de Partenie, de tot ce urmase, şi tăcu din nou, cu un zâmbet amar.
— Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată de ce mi-am luat camera secretă, continuă Ştefan schimbând brusc glasul.
Nu cred că ţi-am spus. N-am spus-o nimănui. Dar într-o bună zi am simţit că trebuie să am o a doua cameră a mea, cu totul şi cu totul a mea, ca să-mi pot satisface, la adăpost de orice indiscreţie, una din dorinţele care mă
obsedau de mult: să pictez.
— Eşti şi pictor?! îl întrerupse Ileana.
— Nu, nu sunt. Mi-am dat repede seama că n-am nici cel mai mic talent. Dar aceasta n-avea nici o importanţă.
Important era să am o cameră a mea, o cameră secretă, în care să-mi pot satisface această dorinţă: să pictez. Mi-am cumpărat tot ce aveam nevoie şi am început să pictez. Nu-ţi pot spune ce revelaţie a fost pentru mine lucrul acesta în aparenţă atât de simplu: să pictez. Nu aveam nici cele mai elementare cunoştinţe de pictură. Mă aşezam în faţa şevaletului, luam pensula şi începeam...
— Ce pictai? îl întrebă Ileana.
— De fapt, nu pictam nimic precis. Pur şi simplu luam pensula şi începeam să pictez. Mi-e greu să-ţi explic.
Simţeam o mare linişte, aproape o beatitudine. Parcă nu mai eram eu, cel de toate zilele. Revenea la suprafaţă, de undeva, din străfundurile fiinţei mele, un alt eu, cel adevărat, fără griji, fără dorinţe, fără amintiri, chiar. Faptul acesta mă impresiona îndeosebi: că
57
NOAPTEA DE SÂNZIENE
pictând, nu mai aveam amintiri. Vedeam, simţeam şi gândeam fel de fel de lucruri, dar parcă nu mai erau ale mele, nu veneau din trecutul meu. Pictând, nu mai aveam trecut. Trăiam altfel decât trăiam în casa mea, sau la minister, sau pe stradă. Trăiam în prezent. Ca sfinţii, adăugă Ştefan zâmbind. Citisem tocmai atunci o carte despre sfinţi, şi am înţeles că, pictând, trăiam şi eu ca ei. Trăiam numai în prezent... Ceva mai târziu, înainte de a se muta Vădastra alături de mine, am mai descoperit şi alt lucru: că în camera secretă, chiar când nu pictam, trăiam altfel decât acasă sau la minister. Orice aş fi făcut făceam altfel. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar acolo Timpul era altfel, curgea altfel. Când mă întorceam acasă, uneori foarte târziu, nopţile, parcă m-aş fi întors dintr-o călătorie îndepărtată, parcă aş fi venit dintr-un alt oraş, unde erau altfel de obiceiuri şi întâlneam altfel de oameni... Vasăzică se poate trăi şi altfel decât cu un os mort ajuns deja în câmpul morţii, altfel decât spune Biriş.
Se poate. Şi mă întreb de ce numeşte el timpul ăsta, care pentru mine e mai adevărat decât timpul de acasă sau timpul de la minister, de ce-l numeşte el evaziune... Se schimbase cu totul vorbind. Nu mai părea, ca la început, palid, întunecat, absent. Ileana îl recunoscu din nou, aşa cum fusese atunci, prima oară: mistuit de o flacără
lăuntrică, şi cu faţa neîntrerupt luminată de acelaşi insesizabil zâmbet. Atunci se auzi soneria şi Ileana se ridică
repede din fotoliu.
— Sunt musafirii lui tante Alice, îi spuse în şoaptă. Te rog, nu pleca încă... Ştefan se ridică şi el şi se apropie de fereastră. Lumina de afară nu mai
era aceeaşi. Era tot atât de transparentă, dar parcă îşi pierduse din intensitate; nu mai era aceeaşi.
— Intraţi, vă rog, o auzi pe Ileana câteva clipe în urmă. Să vă prezint un bun prieten al meu, pictor. Ştefan Viziru, pictor, repetă ea apăsând cuvintele. Aţi auzit desigur de el. E un pictor de mare talent...
— Cum să nu?! cum să nu?! spuse un domn în vârstă, care se sprijinea într-un baston. Cunoaştem. Felicitările
mele. Mă bucur de cunoştinţă, spuse strângând viguros mâna lui Ştefan. Dumnealui e pictor, se adresă, cu glas răspicat, femeii de lângă el. Pictor. Pictează.
Rostea prima silabă cu o forţă neobişnuită: Pic-tor, P/otează, ca scurte, neaşteptate explozii, repede sugrumate.
Doamna întinse mâna şi se înclină cu respect. Era o femeie foarte bătrână şi părea speriată.
— Doamna şi domnul Theodosiu, continuă Ileana prezentările. Buni prieteni ai lui tante Alice. Domnul Theodosiu a fost mare proprietar. Sunt buni prieteni cu tante Alice. Trebuie, de altfel, să mă duc s-o scol, adăugă
ea cu un zâmbet. Vă tot aşteaptă de vreun ceas şi mi-e teamă că a adormit...
Ieşi repede, făcând cu ochiul lui Ştefan.
— Cum merge cu pictura, tinere?! îl întrebă domnul Theodosiu căutând un scaun pe care să se aşeze.
MIRCEA ELIADE
— Bine, cred că merge destul de bine, spuse el încercând să zâmbească. Se simţea deodată vlăguit şi ridicol şi nu ştia ce-ar mai putea spune ca să
nu se mai simtă ca un hoţ surprins în flagrant delict, ca un vicios care şi-a ascuns ani de-a rândul păcatele, şi e descoperit dintr-o dată în mijlocul unei mulţimi, e descoperit tocmai când se aştepta mai puţin.
— Felicitările mele! vorbi domnul Theodosiu, aşezându-se.
— Ce spune? îl întrebă doamna Theodosiu, plecându-se spre el, şi fără să cuteze a ridica privirile spre Ştefan.
Parcă a spus ceva...
— A spus că merge bine, răcni domnul Theodosiu. Dânsul e pictor. Pictează. E pictor de talent. Spune că merge bine cu pictura. A spus că-i merge bine...
în orele lui libere Vădastra avea obiceiul să urmărească femeile care i se păreau frumoase şi elegante. înainte de căderea serii, se plimba pe Calea Victoriei, la întretăierea cu bulevardul Elisabeta, şi privea cu multă îndrăzneală
femeile care treceau pe lângă el. De cele mai multe ori se mulţumea cu aceste priviri tăioase, insolente, prin care izbutea să-şi imprime măcar pentru o fracţiune de secundă voinţa lui de posesiune.
