mă consola. Odată, venisem acolo cu câteva bomboane în buzunar. Fără să-mi dau seama, am luat o bomboană şi am început s-o sug. Imposibil! Nu avea nici un gust. Şi nici n-o puteam suge. Gura mi-era uscată. Nu-mi puteam mişca limba. Nu puteam face nimic în Sambo. Nu mi-era foame, nu-mi era sete, nu mi-era somn. Trăiam, pur şi simplu, în paradis. în seara aceleiaşi zile, când venisem cu bomboane, am observat cum oamenii de la masa de alături, mă priveau pe furiş şi vorbeau în şoaptă între ei, arătându-mă. Evident, mi-am dat eu seama, ei ştiau de crima mea, ştiau că intrasem în Sambo cu câteva bomboane în buzunar şi că încercasem chiar să sug una din ele.

Cred că sentimentul de ruşine şi teamă că fusesem descoperit a fost cauza indigestiei pe care am avut-o. Două

zile am zăcut bolnav. Doica mi-a spus mai târziu că vorbeam prin somn, şi deliram, deşi n-aveam febră prea mare. Bănuiam eu despre ce puteam vorbi, dar simţeam că nu mă trădasem. Ei, ceilalţi toţi, familia, nu ştiau de Sambo, nu întorseseră capetele la timp ca să vadă direcţia pe care o indicase omul cu mustăţi. Aşteptam, cu nerăbdare, să mi se dea voie să părăsesc patul. A treia zi, întorcându-mă de la plajă, am reuşit să le scap de sub ochi, şi am alergat la etajul doi. Dar n-am mai putut intra. Sambo era încuiată. Am rămas acolo, zdrobit, multă

vreme, încercând din când în când clanţa. Zadarnic. Sambo rămânea încuiată. Mă rugam în gând, mă rugam aşa cum învăţasem să mă rog, şi rosteam toate rugăciunile pe care le ştiam, către Dumnezeu, Maica Domnului, şi Iisus Christos, şi îngerul meu păzitor, dar Sambo rămânea încuiată. M-am rugat în gând la omul cu mustăţi, m-am rugat la toţi cei de la masa lui, oameni puternici, cunoscători de cuvinte neînţelese, iniţiaţi în mistere — şi puneam, apoi, tremurând, mâna pe clanţă. Zadarnic. Uşa nu se mai deschidea. Mi se interzisese intrarea. Sambo îmi devenise inaccesibilă... Am revenit a doua şi a treia zi, am revenit în fiecare după-amiază, cât timp a durat vilegiatura noastră la Movila. Reveneam zadarnic. Mi se interzisese intrarea în Sambo. îmi dădeam, de altfel, seama de asta spionându-mi vecinii la masă. Nu mai mă priveau, nu mai ridicau glasurile. Vorbeau tot în şoaptă, cu frunţile plecate. Am aflat de la doică pentru ce: omul cu mustăţi se înecase la plaja de la Tuzla. Nu-l mai aduseseră aici. îl transportaseră direct la Constanţa. Nu le-am spus nimic, dar eu ştiam de ce se înecase...

— Făceai, cu alte cuvinte, un complex de culpabilitate, îl întrerupse Biriş.

— Nu, nu cred că era asta, continuă Ştefan. Nu aveam nici un sentiment de culpabilitate. Doar că, mi se părea că

ştiam ceva; că participasem la o taină,

MIRCEA ELIADE

74

75

NOAPTEA DE SÂNZIENE

alături de toţi ceilalţi de la masa vecină, şi că această taină implica, printre altele, şi o moarte... Atât.

Se opri, extenuat, şi-şi aprinse o altă ţigară.

— Dar, în fond, ce era Samba? întrebă Ileana. Ce-ar fi putut însemna cuvântul acesta, Samba?...

Ştefan zâmbi.

— Nu înţeleg nici eu, dar asta n-are mare importanţă. Mai târziu, în liceu, m-am întrebat dacă tinerii aceia nu discutau cumva literatură, şi dacă toate cuvintele acelea stranii, care mă înfioraseră pe mine, nu erau titluri de cărţi şi nume de autori. Poate că tânărul rostise cu emfază: Salammbo şi ridicase mâna în sus — şi mie mi se păruse că rostise Sambo şi arătase spre etajul doi... Dar chiar dacă ar fi fost aşa, experienţa misterului nu rămâne mai puţin valabilă, în fond, poate că toate discuţiile acelea literare n-aveau decât scopul acesta, ignorat, bineînţeles, de către cei care le purtau, scopul acesta de a-mi revela mie experienţa misterului. Nu vreau să intru, acum, în detalii... V-am spus povestea camerei Sambo ca să înţelegeţi de ce nu pot să vă ofer nimic în această

cameră secretă, de ce nu pot să vă dau nici măcar o dulceaţă. Aici, în camera secretă, nu pot mânca...

— Dacă am înţeles bine, vorbi Biriş, camera aceasta e o replică a camerei Sambo. încerci, acum, la maturitate, să regăseşti experienţa aceea inefabilă a copilăriei... Un psihanalist ar spune că e vorba de un complex de regresiune, de un infantilism...

— Nu, începu Ştefan, nu cred că ai dreptate. Camera aceasta secretă are altă poveste. E prea lungă ca să v-o povestesc acum. De altfel, nici nu ştiu dacă aş reuşi s-o povestesc. Dar sunt sigur că e vorba despre altceva. Mi-aduc aminte de un gând care m-a obsedat când eram foarte tânăr: cum aş face să pot avea şi o altă identitate?

Adică, să fiu şi alt om decât acela care mă ştiam, că începeam să devin, un om cu o anumită formaţie intelectuală, condiţionat de anumite complexe sociale şi morale, cu anumite gusturi, anumite automatisme? Cum aş face, îmi spuneam, să pot trăi şi altfel decât simţeam că începeam a fi obligat să trăiesc, obligat nu numai de familie sau societate, ci chiar de mine însumi, de propriul meu trecut, de propria mea istorie, cum ar spune Biriş.

Ca să vă dau un exemplu, îmi plăceau anumiţi autori, şi, deci, mă simţeam obligat să-mi placă întotdeauna, pentru că mă convinsesem că-mi plac şi simţeam că m-aş contrazice dacă aş declara într-o bună zi că nu-mi mai plac; aş fi avut, în acea zi, sentimentul că mă contrazic, că nu sunt consistent, că nu am, cum se spune, suită în idei... Ei bine, în camera aceasta secretă sunt liber să mă contrazic, liber să cred ce-mi place, chiar dacă acele credinţe şi opinii sunt efemere...

— Este, cum s-ar spune, o cameră extraistorică şi atemporală, făcu Biriş bine dispus, şi începu să râdă.

— Este, bineînţeles, şi asta, continuă Ştefan cu fervoare, dar mai este şi altceva. N-am să vă pot spune tot pentru că nu ştiu cum aş putea exprima asemenea lucruri obscure...

— Arată-ne mai bine picturile dumitale, vorbi din nou Biriş. Poate o să înţelegem despre ce este vorba când le-

om vedea...

Ştefan îi privi pe amândoi, pe rând, cu gravitate, apoi îşi trecu mâna pe obraz şi zâmbi.

— Tocmai lucrul ăsta e greu de explicat, începu el după o lungă tăcere. Pentru că picturile acestea pe care vreau să vi le arăt, ascund un mare secret, şi dacă nu vi-l revelez în prealabil, mă îndoiesc că le veţi putea vedea...

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, începu Biriş, dar eu tot cred că ar fi mai bine să începi prin a ne arăta picturile.

Ştefan tăcu din nou, încurcat.

— Mi-ai spus că ai să-mi arăţi maşina, vorbi deodată Ileana. Şi dacă vrei să ştii adevărul, pentru asta am venit: ca să văd maşina... Dacă ar fi fost vorba de altfel de picturi, poate aş fi refuzat; aş fi venit altădată să le văd. Dar, mi-am spus, poate că maşina aceea de la miezul nopţii nu se vede decât noaptea... De aceea am venit...

Ştefan continua să tacă privind-o adânc, aproape încruntat.

— Mi-ai spus: Anch'io sono pittorel reîncepu Ileana.

— Şi sunt! exclamă deodată Ştefan. în felul meu, sunt şi eu pictor. Dar e o pictură cu totul specială. Ca s-o poţi înţelege bine...

în clipa aceea se auzi din camera de alături un glas puternic, cu un accent provincial.

— Arată-le, domnule, pictura, şi nu mai lungiţi vorba! Arată-le o dată, şi terminaţi, că e miezul nopţii!... Să

putem dormi şi noi!...

Ştefan rămase încremenit în mijlocul odăii. Ileana zâmbi amuzată şi-i făcu semn, arătându-i cu mâna spre camera vecină.

— Răspunde-i ceva, şopti ea repede. Răspunde-i ceva ca să-l linişteşti!... Ştefan se apropie în vârful picioarelor.

— Crezi că a auzit şi el? o întrebă, în şoaptă, foarte emoţionat. Crezi că a putut auzi şi el povestea camerei Samba?]...

— Nu, n-a putut, îl linişti, şoptind, Ileana. Ştiu când a intrat. L-am auzit intrând. A intrat de vreo câteva minute...

— Eşti sigură că n-a auzit?! întrebă din nou, tulburat, Ştefan. Ileana clătină din cap.

— Arată-ne, acum, până ce nu adoarme, şopti Biriş, apropiindu-se.

— Imposibil, vorbi foarte încet Ştefan. Trebuie să vă explic.

MIRCEA ELIADE

76

— Lasă explicaţia, îl întrerupse Biriş cu nerăbdare. E târziu. Arată-ne măcar o singură pânză...

— Arată-ne măcar maşina, şopti Ileana.

Ştefan îşi trecu din nou mâna pe obraz, înfrigurat, agitat.

— Nu există decât o singură pânză, spuse ei târziu. Nu există decât una şi aceeaşi pânză pentru toate picturile.

De aceea spuneam că trebuie să vă explic; ca să ştiţi cum s-o priviţi. Maşina Ilenei, bunăoară, este ultimul tablou pe care l-am pictat; dar l-am pictat pe aceeaşi pânză pe care am pictat toate celelalte tablouri. Şi ca s-o puteţi vedea, trebuie să vă explic cum s-o priviţi; altminteri, n-o puteţi recunoaşte.