începu să râdă, ca din senin. îşi dădea foarte bine seama că, vorbind de Partenie, se gândea tot timpul la Ştefan.
„Şi cu toate acestea, cred că nu mi-am pierdut într-atât minţile... Nici măcar nu-l iubesc. Ar fi fost poate amuzant să iubesc, aşa, un bărbat, de la prima ochire; un adevărat coup de foudre... Dar nu-l iubesc. E un om bizar, atât.
Nu e deloc genul meu. E un fantast."
Şi cu toate acestea, uneori, în acea seară de la Băneasa, se simţise peste măsură de tulburată. Ar fi fost gata să
creadă că toate lucrurile acelea pe care
1 le spunea el s-ar putea întâmpla. Ca şi atunci, la Lausanne, când, în preajma examenelor, fetele făcuseră din nou spiritism şi o chemaseră şi pe ea să asiste. Venise mai mult în glumă. Nu putea crede că morţii se vor apropia de masa lor şi le vor vorbi — şi cu toate acestea, în fundul sufletului, dorea cu deznădejde ca un asemenea lucru să se întâmple. Când pusese degetul pe pahar, se gândise: Are să vină duduca Ralu... Dar venise o profesoară
moartă în iarna aceea, şi paharul dictase, cu scurte ezitări, câteva fraze complicate, în care li se spunea să
dorească din toată puterea lor Binele Omenirii. Ileana fusese sigură că una dintre colege - probabil Valkiria -
mişcase tot timpul paharul, dar îi păruse rău că se întâmplase aşa. Ar fi vrut ca paharul să fie mişcat de un mort adevărat, pentru că un asemenea lucru i se părea cu neputinţă.
Aşa ar fi vrut să creadă, ascultându-l, că cerurile s-ar putea deschide la miezul nopţii. Ştefan era un om ciudat.
Avea o frumuseţe virilă şi totuşi fragedă, copilăroasă, care o tulburase. Nu-şi putea explica prea bine ce o atrăgea la el; poate lipsa lui de vulgaritate, şi felul lui straniu, aproape misterios de a fi; o privea uneori lung, şi zâmbea ca şi cum ar fi citit cine ştie ce gânduri ascunse înapoia frunţii ei, gânduri pe care ea nu le ghicea. Se simţea atrasă şi de neînţeleasa lui tristeţe, pe care o trădau tăcerile, absenţele lui. Ştefan era deosebit de toţi bărbaţii pe care-i cunoscuse ea. Nu ştia niciodată ce are sa-, spună în clipa următoare. O întrerupea uneori ca să-i pună
întrebări absurde. Aşa cum făcuse atunci, ieşind din restaurant: ea îi vorbea despre moşia de la Zinca, şi el a întrerupt-o, cu un zâmbet vinovat: - Aveţi o pivniţa veche, adânca, ]a Zinca?...
Toate acestea, şi altele multe îi trecuseră prin minte, într-o învălmăşeală absurdă, când Ştefan îi strânsese repede mâna, şi o abandonase acolo, sub umbrelă, şi fugise ca un năuc prin ploaie. De-abia mult mai târziu, când nu-l mai zărea, îşi aminti amănuntul aflat la restaurant, şi se îmbujora. „îşi închipuie că dacă m-a sărutat, are să se întâmple exact acelaşi lucru, că am să-mi pierd minţile după el. îşi închipuie că e irezistibil, că îi e de-ajuns să
sărute o femeie ca să nu-l mai poată uita..."
Atunci înţelese şi de ce n-o mai căutase, de ce nu-i mai dăduse nici un semn de viaţă toată vara. Aştepta poate să-l caut eu. Apare câteodată, pe stradă, şi-ţi spune câteva cuvinte, te întreabă de pivniţa de la Zinca, şi apoi dispare.
O să ne mai vedem... Am să trec într-o seară să te văd... Cum aţi putut închide geamantanele? Cheile acelea erau la mine. Inelul acela cu chei pe care mi l-ai arătat, vreau să spun; a rămas la mine...
— Uită-te bine unde calci! îi strigă o cucoană.
— Pardon! spuse Ileana cu un zâmbet timid.
Ploaia aproape încetase. Bura acum foarte fin şi umbrela „familie nombreuse" îi apăru deodată absurdă, aproape provocatoare. Ileana şovăi mult timp în mijlocul trotuarului, dar în cele din urmă ridică din umeri şi îşi continuă
drumul cu umbrela deschisă.
începuse să ningă şi Ioana simţi că nu mai îi e frică. Pe neştiute, o mare linişte o învălui din toate părţile. Bradul încărcat de zăpadă, pe care-l vedea foarte bine chiar fără să-şi ridice capul de pe pernă, i se păru deodată
cunoscut; era acelaşi brad din grădina copilăriei ei.
— Cât te iubesc de mult, aşa cum eşti, îi şoptise Ştefan în seara când, întorcându-se pe neaşteptate acasă, o surprinsese nepudrată şi nefardată. Eşti foarte urâtă, cum n-am crezut până acum că ar putea deveni vreodată o femeie atât de frumoasă ca tine.
Era în preajma Crăciunului, în a şaptea lună de sarcină, şi Ioana se trezea câteodată înspăimântată privindu-se în
faţa oglinzii; obrazul era pătat, cu pete mari, roz-veştede, şi gura şi-o simţea uscată, palidă.
— Eşti foarte urâtă, continuase el luându-i mâna şi sărutându-i-o lung. Şi totuşi, niciodată nu mi-ai fost mai scumpă ca acuma!... Eşti numai a mea, acum. Nu mai mi-e frică de nimeni, acum...
„Se gândeşte mereu la el." Şi cu toate acestea, înţelesese de mult Ioana, nici măcar nu seamănă; n-ar putea fi confundaţi decât de departe, şi numai de către cineva care nu-i cunoaşte bine nici pe unul, nici pe altul. Aşa cum nu-l cunoştea ea pe Ciru. îl văzuse poate de zece, douăsprezece ori. îl ştia mai bine din fotografii. Şi când venise atunci, la „Ziua Cărţii", cu un teanc de volume ca să i le semneze, venise şi cu o fotografie. „Pe asta n-o semnez, spusese
MIRCEA ELIADE
42
Partenie dând-o indiferent la o parte. Apoi, fără să ridice capul, o întrebase: Doamnă sau domnişoară?..."
— Domnişoară...
Aşa l-a cunoscut. Era mai puţin frumos ca în fotografii. Părea mai ursuz, mai întunecat. Şi îşi pierdea foarte repede răbdarea. — Nu vrei să discutăm altceva decât literatură?! o întrerupsese el la începutul primei întâlniri pe care i-o dăduse. — Literatură fac eu destulă, şi infinit mai bună decât aceea pe care o citeşti dumneata... Şi când la întâlnirea următoare, Ioana pronunţase numele unui mare scriitor contemporan o întrerupse: — Nu există! îmi pare foarte rău să-ţi spulber încă o iluzie, dar acest domn nu există. — L-am învăţat şi la şcoală, spusese timid Ioana. — Cu atât mai rău pentru dumneata! Singurul scriitor român la ora actuală, sunt, din nefericire, eu. Spun din nefericire, pentru că şi eu sunt un scriitor de mâna a doua, de mâna a treia chiar. Alături de Eschil, de Shakespeare, de Dante, nu exist. Cum vrei să mai existe atunci idolii dumi-tale?!... — Idolul meu literar eşti dumneata, spusese, cu un efort, Ioana. Am citit tot ce-ai scris, am păstrat toate articolele dumitale, toate criticile... El o privise amuzat: — Atunci, probabil că eşti îndrăgostită de mine, spusese. — Da, şoptise Ioana. Vă iubesc din clasa a patra de liceu, de când am citit Tinereţea Melaniei.
„... Cum am îndrăznit? se întrebase ea de nenumărate ori de atunci. II iubeam mai mult pe Gary Cooper. Pe el îl admiram, doar, aşa cum îl admir şi acum... Şi nici măcar nu-l puteam confunda." îl îmbrăţişase pentru că îi zâmbea de departe, aşa cum nu-i zâmbise niciodată până atunci, şi îl văzuse dintr-o dată cât era de frumos când zâmbea, şi voise să-i arate cât de mult îi plăcea aşa cum era atunci; adică, aşa cum nu putea fi el niciodată. Aşa nu putea fi decât Ştefan. — Pardon! şoptise ea încurcată. — Eu ce trebuie să spun? o întrebase Ştefan. — Vă rog să mă iertaţi, bâigui ea. V-am confundat... Semănaţi cu cineva... — Bine, o întrerupse el, dar eu ce trebuie să
spun? Trebuie să spun şi eu ceva, nu e aşa?! Ce-o să credeţi despre mine?! Că sunt un ignorant, că sunt incapabil de o singură replică inteligentă... Mă puteţi oare lăsa aşa?! Trebuie să găsim o replică...
„Evident că te iubesc şi eu, îi spusese Ciru. Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează
în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni...
De ce te-ai întristat? Te aşteptai poate să-ţi vorbesc de iubirea eternă?! Nu sunt poet. Din nefericire, nu sunt decât romancier şi autor dramatic. M-am specializat în materia aceasta trivială şi teribilă: omul de toate zilele. Omul cu o mic. Să nu cumva să te aud vreodată vorbind în majuscule, să nu cumva să scrii sau să pronunţi Om cu majusculă..."
43
NOAPTEA DE SÂNZIENE
„Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeaşi majusculă", îi spusese ieri Ştefan, în drum spre clinică. îi vorbise întruna, cât ţinuse drumul cu maşina. îi vorbise cu glasul lui neînţeles, fermecat, ţinându-i amândouă mâinile în mâinile lui.
