— cu motocicleta ajungi într-o clipă. îl găseşti sigur în viaţă şi ai timp să-i ierţi toate păcatele!...

Râse din nou. îl ascultau toţi cu încântare. îl ascultau şi ceilalţi, de la mesele vecine.

— ... Şi în ultima zi, în ziua nunţii, mi-a spus că n-a cumpărat motocicleta. Că îi e ruşine. Că n-are nici bani. Că

şapte sate îl cunosc pe el drept om vrednic şi cu frica lui Dumnezeu... Eu n-am zis nimic. Şi seara, când m-aştepta mireasa acasă, eu mi-am văzut frumuşel de treabă. Mi-am ras barba, mi-am schimbat hainele şi am plecat. Nu ştiu ce s-o fi ales în urma mea, că n-am trimis bărbat în loc!...

— Nu m-am supărat, spuse Ştefan conducându-l în birou, dar eram cam grăbit. Şi mă întreb şi acum ce-aţi găsit la Bursuc. Ştiu doar că i-a mers de mult vestea că are geniu şi e diabolic. Am auzit de el şi la minister...

Biriş se opri o clipă în faţa rafturilor cu cărţi, apoi se apropie de fereastră şi privi acoperişurile caselor; depărtate, risipite, se zăreau turlele de biserici.

— Povestea asta cu Bursuc, începu el potolit reîntorcându-se în mijlocul camerei, e o poveste lungă. O să stăm de vorbă cu un alt prilej. Deocamdată, îmi pare bine că nu te-ai supărat. Vedeam că nu dai nici un semn de viaţă, că nu mai treci prin strada Măcelari, şi mă întrebam ce o fi cu dumneata, dacă nu cumva oi fi supărat...

Se întrerupse brusc şi ca şi cum de-abia atunci le-ar fi văzut, se apropie de unul din cele două tablouri; un buchet de flori de câmp alături de o mănuşă neagră de femeie. îl privi adânc, mult timp, fără să scoată un cuvânt.

— Dar de ce ar fi trebuit să mă supăr? întrebă târziu Ştefan.

45

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Mi-a fost teamă să nu te fi jignit chestia lui cu motorizarea bisericii, spuse Biriş aşezându-se în fotoliu.

Ştefan începu să râdă oarecum absent.

— Nu sunt un ortodox practicant. Dar chiar dacă aş fi fost, nu m-aş fi simţit jignit de aventurile unui seminarist care-şi lasă să crească barba pentru o parohie şi şi-o rade pentru o motocicletă. Aberaţii de felul ăsta se întâlnesc în toate religiile din lume...

— Nu vorbi aşa, făcu Biriş cu seriozitate. Bursuc ăsta e mult mai profund decât crezi, mult mai îndrăcit. Să

înveţi să-ţi fie frică de el. Eu, dacă aş crede, dacă aş fi, adică un adevărat creştin ortodox, aş tremura la gândul că

Bursuc există.

— Dar de ce?! întrebă Ştefan rezemându-se de birou. Biriş şovăi şi-şi pipăi încurcat creştetul capului.

— E o poveste lungă, spuse. Dar Bursuc are steaua lui; ăsta ajunge departe... Dar oricum, adăugă schimbând brusc glasul, e un om interesant. E un ratat, un nihilist sută la sută. E interesant din punct de vedere literar, vreau să spun. Mă mir chiar că scriitorii noştri nu l-au folosit până acum în nici o carte. Ar fi trebuit să-l cunoască

Partenie. Dar, evident, Partenie nu întâlneşte oameni interesanţi; el umblă tot timpul după „experienţe"...

— Ascultă, îl întrerupse Ştefan, nu ţi-am dat marea veste. Sunt tată. Am un băiat. De ieri, am un băiat...

— Felicitările mele, vorbi Biriş fără prea mare entuziasm. Felicitările mele. întoarse apoi capul şi privi din nou tabloul de deasupra fotoliului.

— Dar să nu-i spui mătuşii mele, adăugă. Ea crede că nu eşti însurat, şi ar vrea să te însoare... N-are nici o importanţă, continuă repede văzând că Ştefan vrea să-l întrerupă, n-are nici o importanţă că ai nevastă şi copil. Ei îi face foarte multă plăcere să-ţi peţească o fată. Aşa îmi peţeşte mie de câţiva ani. Asta e marea ei bucurie; de ce să i-o stricăm?...

— ... Şi încă nu ştiu ce nume să-i dăm, spuse Ştefan zâmbind dintr-o dată, înseninat.

Biriş îl privi lung, fără nici o expresie. îşi căută apoi pachetul cu ţigări şi, înălţându-l, i-l arătă:

— E pachetul ei, vorbi. M-a trimis să i-l cumpăr şi mi-a spus, din prag: „Şi poate te duci să vezi ce mai face

domnul Viziru..." Are un suflet extraordinar, adăugă cu un alt glas. N-a uitat nici până acum că i-ai dat astă-vară

nişte bani să-şi cumpere un pachet cu ţigări.

Vădastra şi-a păzit bine taina. Tată-su nu avea cum să-i afle noua lui locuinţă. închinase împreună cu locotenentul Băleanu apartamentul unui diplomat plecat în străinătate. Băleanu era un bărbat înalt, cu umerii largi, cu

MIRCEA ELIADE

46

grumazul totuşi delicat şi cu o expresie de copilărească fericire în ochi. Rămânea rareori serile acasă.

— Sunt invitat în familie, spunea.

Vădastra începuse să fie intrigat de absenţele acestea, care i se păreau misterioase. Odată, plictisindu-se singur, se apucă să cerceteze cu de-amănuntul odaia lui Băleanu. Luă carte cu carte, răsfoindu-le cu mare grijă, doar o găsi vreo scrisoare senzaţională, dar fără nici un rezultat. Sertarele de la birou erau toate închise, dar se îndreptă

spre garderob şi începu să desfacă sertarele, privind cu mare atenţie rufele, apoi examina apa de colonie, batistele, şi în cele din urmă, uniformele. Alese pe cea mai elegantă şi o scoase afară. Haina de militar, pe care Spiridon o visase în copilărie, avea încă o foarte mare atracţie pentru el. O privi cu multă emoţie; rangul de ofiţer era singurul lucru pe care nici cele mai îndrăzneţe închipuiri ale lui nu i-l puteau da. în cele din urmă nu se mai putu stăpâni, îşi scoase haina şi îmbrăcă, aproape tremurând, vestonul de locotenent. Apoi se apropie de oglindă

şi se privi cu nesaţ. Tunica îi venea aproape pe măsură; doar umerii, cu mult mai laţi, l-ar fi făcut să pară un uriaş

dacă nu cădeau puţin în jos, dându-i aerul unui manechin prost îmbrăcat. Spiridon, însă, nu mai obosea admirându-se. Se depărta şi se apropia de oglindă, ţinându-şi grumazul ţeapăn, marţial, privindu-se când din faţă, când din profil, cu şi fără monoclu. De-abia în această uniformă cu umeri enormi, cu linia bărbătesc tăiată, se regăsea pe el însuşi; aşa se văzuse el întotdeauna, şi acum se contempla în carne şi oase aşa cum nu se întrezărise decât în propria lui închipuire. Mustaţa scurt tunsă şi monoclul negru adăugau o trăsătură de picantă impertinenţă

staturii vaste şi marţiale. Spiridon se dezbrăcă târziu, cu melancolie, dar cu o tainică bucurie în suflet.

A doua zi, Băleanu veni să-l vadă şi Spiridon tresări; poate că a observat ceva, îşi spuse. Locotenentul avea într-adevăr o expresie curioasă; parcă s-ar fi trudit să-şi ascundă nervozitatea sub un zâmbet mai stăruitor ca de obicei.

— Ştii, începu el după ce se scuză că-l deranjează, vreau să-ţi spun un secret...

Ochiul lui Spiridon se aprinse brusc. Cum Băleanu făcu o pauză, aşteptând să fie încurajat, Spiridon trase scaunul aproape de el şi-l îndemnă cu un gest scurt.

— Ia spune...

— Ştii că învăţ nemţeşte, mărturisi Băleanu.

O clipă Spiridon crezu că celălalt glumeşte, dar locotenentul continuă cu seriozitate.

— M-am gândit să fac un an, doi de şcoală germană şi e mai bine să mă apuc de pe acum. Dar este o limbă

foarte grea... Atâtea declinări, domnule! exclamă el cu admiraţie şi teamă.

47

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Spiridon simţi cum îl cuprinde mila pentru acest militar frumos, care consideră un fapt vrednic de cel mai mare secret şi admiraţie învăţarea unei limbi europene moderne.

— Şi după ce-ai să-ţi termini şcoala în Germania, ce-ai să faci? întrebă el sarcastic.