— Deocamdată în Calea Victoriei 119, la un prieten, minţi Spiridon. Dar nu ştiu cât stau acolo. Dacă ai nevoie de ceva, îmi scrii la aceeaşi adresă, ca şi până acum...
într-o seară din preajma Crăciunului, Ştefan auzi glasuri străine în odaia lui Spiridon. Rămase câteva clipe la pândă, dar nu recunoscu nici unul. Plecă târziu, cu o neînţeleasă tristeţe în suflet. Cel dintâi lucru pe care îl făcu în seara următoare, întorcându-se la hotel, a fost să bată la uşa lui Daniil. D cunoştea prea puţin, dar ştia că e un om căruia îi place să vorbească. îl întrebă de Spiridon.
— S-a mutat, spuse Daniil poftindu-l să intre în odaie. S-a mutat în centru. Are apartament acolo. Şi-a pus şi tablă la uşă, căci e avocat, acum. Mi-a arătat şi cartea de vizită. Nu mi-a lăsat-o, căci, zicea, nu vrea să i se afle adresa. O fi având el socotelile lui, adăugă după o clipă, râzând tăcut, ca pentru sine.
Ştefan se trezi gândind: „Va trebui să mă mut şi eu. Va trebui să-mi găsesc alt hotel."
37
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Au mai venit să-l caute nişte tineri, continuă Danii!. Dar dacă n-a lăsat adresa, n-au avut cum să-l găsească...
Ştefan se hotărî deodată şi-l întrebă.
— Dumneata ce crezi despre doamna Zissu?! Ce-o fi fost cu femeia aceea?! Lui Daniil îi sclipiră o clipă ochii.
îşi scoase tabachera din buzunar şi-şi
răsuci o ţigară tăcând cu înţeles.
— Cocoana asta ascunde o mare taină, începu el coborând glasul. N-o cunoaşte nimeni; n-o cunoştea nici măcar Voinea. Şi cu toate acestea îi vorbea mereu de ea. Şi de câte ori îi pomenea numele, Vădastra se făcea foc. Odată, erau să se certe din cauza ei. Şi totuşi, din cauza ei, n-a îndrăznit să-l reclame pe Voinea când i-a mâncat banii jurnalului. A fost destul să-i spună: „Acum au să afle şi ceilalţi chestia cu doamna Zissu!", ca Spiridon să tacă
chitic. Dar ce chestie o fi la mijloc, nu m-am putut dumiri. Asta e o taină mare...
„Taina aceasta este mare..." Sunt cuvintele Sfântului Pavel, îşi aminti dintr-o dată Ştefan, şi se tulbură. Aşa ar fi trebuit să-i răspundă Ilenei: „Taina aceasta este mare..." Aşa ar fi trebuit să-i spună atunci, înainte de a-i strânge mâna şi a-şi relua goana prin ploaie.
O zărise întâmplător, de la fereastra tramvaiului, într-o după-amiază ploioasă de la sfârşitul lui octombrie. Avea un impermeabil scurt, strâns cu un cordon la mijloc, şi se adăpostea sub o imensă umbrelă neagră. Ar fi trebuit să
pară ridicolă, dar părea numai excentrică. Ştefan coborî la prima staţie, îşi ridică gulerul macferlanului şi începu să alerge cu paşi mari pe bulevard, căutând-o. Ploaia se înteţea. Când o ajunse, în dreptul vitrinei unui bijutier, era ud leoarcă. Intră imediat sub umbrelă şi-i luă braţul.
— De când te căutam, îi spuse.
Ileana îl privi cu o prefăcută indiferenţă.
— De unde ai cumpărat umbrela asta? o întrebă Ştefan.
— Nu e a mea. E a lui tante Alice. E de la Expoziţie. A fost şi brevetată; îi spunea „familie nombreuse". Dar a trebuit să-i tăiem din baston; era mult prea lung pentru o singură persoană...
— Te-am căutat şi pe-acasă, o întrerupse Ştefan, dar nu mai era nimeni. Eraţi plecaţi la moşie.
— Când m-ai căutat?
— Acum vreo două luni. într-o seară de august. Exact în seara de 20 august.
— Ţine-mi, te rog, o clipă umbrela, spuse Ileana.
Deschise poşeta şi scoase o batistă. Zâmbind, se înălţă puţin şi începu să-i Şteargă fruntea, ochii, obrazul.
— Mulţumesc, spuse Ştefan.
Ileana stoarse batista, o puse în buzunarul impermeabilului şi apucă din nou umbrela.
MIRCEA ELIADE
38
— Ce era la 20 august? îl întrebă. Vreo aniversare?
— Nu, nu era nimic, vorbi repede Ştefan. O zi ca oricare alta Dar eu îmi amintesc întotdeauna zilele. Am mania asta, că nu uit niciodată ziua când mi s-a întâmplat ceva, sau am întâlnit pe cineva, sau...
— Azi în ce zi suntem? îl întrerupse Ileana cu seriozitate
— 27 octombrie.
— N-are nici o semnificaţie? întrebă Ileana. Ştefan o privi adânc, cu o naivă gravitate.
— în noaptea asta nu se deschid cerurile? continuă ea. N-ar putea dispărea maşinile, presupunând că ar fi lăsate undeva la colţul străzii?...
— Tocmai asta voiam să te întreb şi eu, spuse Ştefan înseninându-se din nou. Asta voiam să te întreb atunci, când te-am căutat, la 20 august: cum aţi făcut cu cheile de la geamantane? îţi aduci doar aminte...
— Ştiu, îl întrerupse Ileana. Inelul acela cu chei care a rămas la dumneata...
— Ar fi rămas, o corectă Ştefan. Ar fi putut rămâne...
— E cam acelaşi lucru, vorbi Ileana. Cum îţi spuneam...
— Şi mai era ceva, o întrerupse Ştefan zâmbind. Mai erau mănuşile. Mi le-a adus şoferul, chiar în noaptea aceea. Spunea că s-a întors de la statuia Brătianu ca să mi le aducă. Dar în camera secretă se fac întotdeauna molii. Le ascunsesem foarte bine; le ascunsesem după un raft cu cărţi, ca să nu le găsească nimeni, dar când m-am întors de la munte erau mâncate de molii. Şi cu toate acestea, m-am suit într-o maşină — mi-era teamă să nu fi plecat tocmai atunci la gară — şi ţi le-am adus. 20 august! Probabil că eraţi de mult plecate la moşie... Nu le mai am la mine! exclamă el, în cele din urmă, extenuat.
