— Te-ai ostenit degeaba, făcu Ileana; nu erau ale mele. Eu nu port mănuşi.

— Eram aproape sigur, o întrerupse Ştefan. Le priveam, le ţineam în mână, şi nu te simţeam mai aproape...

— Dar crezi că asta n-are nici o semnificaţie? îl întrerupse Ileana. Nu se poate să nu aibă. Cum îi spuneam şi lui Partenie...

Citi foarte bine mirarea de pe figura lui Ştefan, dar continuă ca şi cum n-ar fi observat nimic.

— Cum îi spuneam şi lui, adevărata imaginaţie creatoare o ai dumneata. El, Partenie, e doar un observator de oameni; n-are imaginaţia dumitale. îl vezi cât colo că nu crede în mituri...

Ploaia se înteţise din nou şi începuse să bată un vânt rece, morocănos, în care parcă se presimţea deja iarna.

Ileana coborî mai mult umbrela deasupra lor şi se trase încet către vitrina bijutierului.

— Mă tot întreba: dacă te cunosc mai bine, dacă eşti într-adevăr un tip bizar, cum a auzit spunându-se. Bizar, nu, i-am răspuns. Dar are imaginaţie. Bunăoară, nu cumva să te întâlneşti cu el în Noaptea de Sânziene, căci atunci, NOAPTEA DE SÂNZIENE

dacă ai maşină, dispare — iar dacă nu, îţi povesteşte ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi avut...

în clipa aceea, ca trezit dintr-o lungă reverie, Ştefan îi prinse capul în palme şi o sărută, înfometat, pe gură. Ileana încercă să se smucească, dar nu reuşi decât să coboare şi mai mult umbrela deasupra lor. I se părea că e sărutată

de cineva, necunoscut, într-un vis visat de mult, din care nu-şi mai amintea nimic altceva decât îmbrăţişarea aceasta bruscă, ireală, ameninţătoare. Câtva timp în urmă simţi că se sufocă, şi se zbătu, cu un geamăt surd.

Ştefan îi dădu drumul din braţe, o susţinu o clipă cu un gest timid, încurcat, şi încercă să ridice umbrela. Ileana respira agitată. îşi trecu mâna prin păr, apoi şi-o opri pe frunte şi plecă privirile în caldarâm fără să spună un cuvânt.

— îmi pare foarte bine că te-am întâlnit, şopti Ştefan, apropiindu-se mai mult de ea. Am să mai trec într-o seară

să te văd...

îi căută repede mâna, i-o strânse puternic, prelung, şi fără s-o mai privească, ieşi de sub umbrelă şi începu să

alerge prin ploaie...

Dar ar fi trebuit să-i spun: „Taina aceasta este mare!..., îşi repetă el întruna privindu-l pe Daniil fumând. Asta ar fi trebuit să-i spun..."

Aşa cum ghicise Ştefan, Ileana nu-l întâlnise pe Partenie. îi citise în timpul verii câteva cărţi şi, reîntoarsă în Bucureşti, încercase să-l cunoască. Se hotărâse, brusc, într-o dimineaţă şi-l chemase la telefon. Partenie nu era acasă.

— Cine întreabă?

Era un glas de femeie; i se păru, puţin cam aspru.

— O admiratoare, răspunse Ileana.

— încercaţi altă dată...

„E bine păzit!", îşi spuse Ileana aşezând receptorul. Dar mai târziu îşi aminti că Partenie nu e căsătorit şi nici măcar nu i se cunoştea o legătură. Aflase, dimpotrivă, că e văzut aproape întotdeauna cu altă femeie. îşi caută

partenera ideală, i se spusese odată, cu un zâmbet plin de subînţelesuri. Era la conacul lui Stravopoulos. „Trebuie să le facem o vizită, îi spusese tante Alice. E şi nepotul lor acolo, magistratul, cela care şi-a luat doctoratul la

Paris."

— îşi caută partenera ideală, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, repetase magistratul prelungindu-şi zâmbetul.

— Cine e Partenie ăsta, de care se vorbeşte atât? o întrebase tante Alice la întoarcere, în trăsură.

— Un Don Juan, spusese Ileana pe gânduri. Teribil aş vrea să-l cunosc...

— Mais, tu es foile! exclamase tante Alice.

Exact ca şi în dimineaţa aceea, în care-i spusese că i-a telefonat şi că în locul lui i-a răspuns un glas de femeie.

MIRCEA ELIADE

40

41

NOAPTEA DE SÂNZIENE

\

— Probabil, metresa lui, spuse Ileana. Oare câte zile are s-o tină?! Dacă

0 concediază înainte de Crăciun, mă prezint eu în loc, şi-l iau cu mine la ski-Mi-ar place să am un amant ilustru.

L-aş arăta la toată lumea, dar l-as tine cu un lanţ legat tot timpul de mine...

— Mais tu es foile! exclamase tante Alice.

— Nu cu un lanţ, continuă Ileana, pe gânduri. Ar trebui să găsesc altceva. Dar, în orice caz, l-aş lega. Un lacăt, cât ar fi el de mic, şi când aş pleca de-acasă aş lua cheiţa cu mine... O cheiţă, mică de tot, pe care aş purta-o tot timpul cu mine...

începu să râdă, ca din senin. îşi dădea foarte bine seama că, vorbind de Partenie, se gândea tot timpul la Ştefan.

„Şi cu toate acestea, cred că nu mi-am pierdut într-atât minţile... Nici măcar nu-l iubesc. Ar fi fost poate amuzant să iubesc, aşa, un bărbat, de la prima ochire; un adevărat coup de foudre... Dar nu-l iubesc. E un om bizar, atât.

Nu e deloc genul meu. E un fantast."

Şi cu toate acestea, uneori, în acea seară de la Băneasa, se simţise peste măsură de tulburată. Ar fi fost gata să

creadă că toate lucrurile acelea pe care

1 le spunea el s-ar putea întâmpla. Ca şi atunci, la Lausanne, când, în preajma examenelor, fetele făcuseră din nou spiritism şi o chemaseră şi pe ea să asiste. Venise mai mult în glumă. Nu putea crede că morţii se vor apropia de masa lor şi le vor vorbi — şi cu toate acestea, în fundul sufletului, dorea cu deznădejde ca un asemenea lucru să se întâmple. Când pusese degetul pe pahar, se gândise: Are să vină duduca Ralu... Dar venise o profesoară

moartă în iarna aceea, şi paharul dictase, cu scurte ezitări, câteva fraze complicate, în care li se spunea să

dorească din toată puterea lor Binele Omenirii. Ileana fusese sigură că una dintre colege - probabil Valkiria -

mişcase tot timpul paharul, dar îi păruse rău că se întâmplase aşa. Ar fi vrut ca paharul să fie mişcat de un mort adevărat, pentru că un asemenea lucru i se părea cu neputinţă.

Aşa ar fi vrut să creadă, ascultându-l, că cerurile s-ar putea deschide la miezul nopţii. Ştefan era un om ciudat.