— Unde ţi-e sticla?! întrebă el târziu cu un glas răguşit. Sticla!... Monoclul, de, cum îi spuneţi voi?!

Spiridon începu să râdă, dar se vedea că era stingherit.

— Mai bine stai jos! spuse el arătându-i un scaun. Stai jos, că văd că eşti obosit!... Pe mine mă ierţi, că mă

grăbesc... Trebuie să împachetez lucrurile astea...

Arătă cu un gest vag cufărul, pachetele, biroul. Dar bătrânul nu se aşeză pe scaun, ci continuă să-l privească, anevoie, ţinându-se pe picioare, prefăcându-se nedumerit.

— Când ai venit? întrebă din nou Spiridon ca şi cum n-ar fi observat privirile cu care îl urmărea tatăl. Cu ce tren?!...

— Ce-ţi pasă?! răspunse bătrânul. Ce-ţi pasă cu ce tren am venit?! Vorba e că am venit ca să văd ce mai faci...

Să văd cum îţi mai merge, adăugă el ca pentru sine, zâmbind viclean.

— Bine, mulţumesc lui Dumnezeu! spuse Spiridon. îmi merge bine...

— Bravo! exclamă cu greutate bătrânul, pot zice că mă bucur dacă îţi merge bine!... Şi mie tot aşa îmi merge, să

nu-mi fie de deochi! adăugă el cu glas mai scăzut, zâmbind. Dar cu politica, cum mai stăm?! Te face, sau nu te face deputat?...

Spiridon trecu repede prin faţa lui cu câteva cărţi în mână, având un aer solemn şi preocupat în acelaşi timp.

— Ce e aia, să fii deputat?! Toţi proştii pot fi deputaţi...

— Ei! că doar n-oi vrea tu să schimbi lumea, reflectă bătrânul. Vorba e, să te facă întâi...

— Am lucruri mai importante de făcut, răspunse Spiridon puţin enervat. O să vezi dumneata mai târziu.

Dar se opri brusc, observând că Arethia intrase pe neaşteptate în odaie, îşi căută nervos monoclul în buzunarul de sus al hainei; apoi, cu pasul sigur, se apropie de ea şi o întrebă, foarte rece:

— Aveţi ceva cu mine, domnişoară?

— Venisem să văd dacă v-aţi mutat, spuse Arethia. Văd că mai aveţi... . Părea acum mai uscată, îmbătrânită

înainte de vreme, cu privirile reci şi

răutăcioase. Privi cu mirare la tatăl lui Spiridon. Netezindu-şi tunica, bătrânul se apropie de Arethia şi se înclină, politicos.

— îmi daţi voie, sunt învăţătorul Gheorghe Vasile, tatăl dumnealui. Apostol, cum ne spuneţi dumneavoastră, unul dintre apostoli... Ducem lumina la sate...

Arethia se întoarse către Spiridon, care se prefăcea că îşi vede înainte de treabă.

— Şi dăm ţării oameni mari, continuă bătrânul. Aceasta e chemarea noastră: să creştem oamenii mari ai neamului... Dumnealui, fiul meu, cum îl vedeţi,

35

NOAPTEA DE SÂNZIENE

mâine, poimâine are să fie deputat... Şi cine l-a crescut?! Mă rog, cine îl putea creşte?!... A crescut aproape de focarul de lumină...

— Tată, te rog, încetează! îl întrerupse Spiridon cu asprime. Poate că domnişoara Florian e grăbită şi n-o interesează lucrurile astea...

— Dimpotrivă, sunt foarte interesante, răspunse Arethia. Nu ştiam că tatăl dumneavoastră e învăţător...

— Apostol, doamnă, apostol! spuse bătrânul zâmbind ironic şi închizând semnificativ un ochi. Dumnealui, fiul meu, poate n-a avut ocazia să vă vorbească despre mine. Dar şi eu, în felul meu, sunt cineva. Eu, stimată

doamnă, l-am cunoscut pe Haret, pe marele bărbat Spiru Haret. Dumnevoastră trebuie că aţi auzit de el. Şi în cinstea lui l-am botezat pe dumnealui, fiul meu, Spiru Ghe. Vasile. Nu Spiridon, cum i-a zis mai târziu, ci Spiru

— în cinstea marelui Spiru Haret... Şi nici Vădastra; numele ăsta şi l-a adăugat el... Pe mine mă cheamă Vasile...

Noi n-avem nimic cu Vădastra, nici eu nici maică-sa, care e fata popii Florea din Dobreşti...

— Acum ce te-ai apucat dumneata să discuţi lucrurile acestea care nu mai interesează pe nimeni?! îl întrerupse Spiridon enervat.

— Cum nu interesează pe nimeni? se răsti bătrânul. Ce vorbă e aia că nu interesează pe nimeni?! Fiind fiul meu, sigur că mă interesează... Dar cine o să ştie, mai târziu, că Vasilescu-Vădastra e fiul învăţătorului Gheorghe Vasile din Dobreşti?!

— Tatăl meu regretă că nu mi-am adăugat numele satului unde a fost el învăţător, spuse zâmbind Spiridon adresându-se Arethiei. După cum vedeţi este o chestiune pur familială...

— Ce să spun, făcu bătrânul clipind din ochi către Arethia, chestia cu familia mi-a plăcut! Zău că mi-a plăcut!

Poate că îi e ruşine de mine?! De unde mai ştii?! Poate că îi e ruşine că sunt numai un modest învăţător în Dobreşti, şi acum la cincizeci şi trei de ani trecuţi...

— Tată, te-am rugat să încetezi! făcu exasperat Spiridon. De ce vrei să ne dăm în spectacol faţă de domnişoara Florian, care e străină?!...

— Parcă doamna nu mă vede! vorbi bătrânul mai mult pentru sine. Nu mă vede că sunt cu chef?! La cincizeci şi trei de ani trecuţi, eu, care l-am cunoscut pe Spiru Haret, sunt acum, pot spune, un om în afara societăţii... Dar pentru ce, mă rog?!

— Ar fi mai bine dacă m-aş duce să aduc o maşină, îl întrerupse Spiridon.

— Ce să faci cu maşina?! întrebă, cu mirare, tatăl său.

— Să iau pachetele astea cu mine. Mă mut, nu vezi că mă mut?! Şi domnişoara Florian arde de nerăbdare să mă

vadă plecat. Nu că ar avea mai multe drepturi ca mine în hotelul acesta, dar aşa e dânsa: îi pare rău că am păstrat anumite chitanţe...

MIRCEA ELIADE

36

— Ce sarcastic sunteţi! spuse Arethia.

Şi ridicând din umeri, ieşi trântind uşa. Spiridon îşi privi tatăl cu o expresie de furie abia reţinută. Bătrânul se lăsă să cadă într-un fotoliu, şi începu să se scarpine gânditor pe cap.

— M-ai făcut de râs! izbucni printre dinţi Spiridon. Ce-o să creadă lumea despre mine?!... Te-am rugat de atâtea ori să nu mai vii niciodată aşa... Când ai ceva, ori îmi scrii, ori ne dăm întâlnire în oraş...

Tată-său îl privea îngândurat, cu un zâmbet amar, şi oftă adânc:

— Vreau să citesc o carte, spuse. Poate o ai tu... O carte de astronomie. Minunile cerului, parcă aşa îi spunea.