— Mă gândeam că tot ce-mi spui l-ar fi interesat pe Ionel Paraschivescu. Eram prieteni vechi. L-am cunoscut în clasele primare...
Biriş îl privise din nou, lung, cercetător.
— Eşti un om curios, dumneata...
!
MIRCEA ELIADE
30
în acea clipă se auzise o bătaie cu piciorul, repetată, în uşă, şi Biriş sări să deschidă. în prag se afla o femeie bătrână, sărăcăcios îmbrăcată, cu un şorţ de bucătărie pe deasupra unei rochii de stambă decolorată şi cu papuci de lână, zdrenţuiţi. Adusese, pe o tavă, dulceţuri şi cafele.
— Dă-mi voie să te prezint mătuşii mele, doamna Porumbache, spuse Biriş cu un glas solemn, luându-i tava.
Ştefan se apropie de ea şi-i sărută politicos mâna.
— Mersi, spuse bătrâna.
Se îndreptă cu paşi mărunţi către masă şi se aşeză pe un scaun. îl privea pe Ştefan cu multă curiozitate.
— Ce-aţi mai vorbitără? întrebă ea văzând că tinerii tac amândoi.
— Vorbeam de-ale noastre, spuse Biriş calm.
Apoi îşi luă ceaşca cu cafea şi tăcu. Ştefan îşi pironise ochii pe fotografia îngălbenită a unei femei tinere, aşezată
într-o ramă pirogravată, lângă fereastră.
— E soră-mea, Aneta, mama lui Petrică, spuse bătrâna urmărindu-i privirile. A mâncat-o oftica de tânără, sărăcuţa!... A fost şi în pension, la Notre Dame. Cânta şi la pian! Şi la ce i-a folosit?! Nici n-a avut parte să se bucure de viaţă! Doar ce s-a chinuit să-l nască pe Petrică!... Că ce naştere grea a mai avut şi ea, sărăcuţa!... Aia i-a mâncat zilele; când l-a născut pe Petrică. De-atunci nu şi-a mai venit în fire! Şi ce l-a mai iubit! Că ea se prăpădea, şi mie tot îmi spunea: „Ai văzut, tăticule, că v-am făcut un băiat?!..." Ea ştia, sărăcuţa, că atâta dor avusesem şi eu: să am un băiat! Dar n-a vrut Dumnezeu!...
A vorbit aşa tot timpul cât şi-a băut, pe îndelete, cafeaua şi a fumat trei ţigări din pachetul lui Biriş. El o asculta cu un interes deosebit, ca şi cum atunci ar fi aflat pentru întâia oară de toate amănuntele acelea familiare. O
întrerupea uneori ca să adauge, pentru Ştefan, o scurtă explicaţie. Iar după ce doamna Porumbache a ieşit cu tava, a exclamat cu un glas scăzut, confidenţial.
— Ce comoară de om!... Ai să vezi când ai s-o cunoşti mai bine. Apoi s-a întors brusc spre Ştefan şi l-a întrebat:
— Cum spuneai că-l cheamă pe prietenul dumitale, acela din clasele primare?
— Ionel Paraschivescu. Dar a murit acum vreo cinci ani. S-a înecat la Snagov. S-a răsturnat barca şi s-a încurcat între ierburi.
— Mi-aduc aminte acum, îl întrerupse Biriş. Am citit în jurnale. Parcă era şi sora lui în barcă şi s-a înecat şi ea...
— Eram şi eu, spuse Ştefan. A fost un accident absurd.
Simţea că de aceea era enervat, pentru că vorbise de Ionel şi Mia. „Să vezi cum a fost", începuse el să
povestească. Aşa i se întâmpla întotdeauna; povestea necunoscuţilor lucrurile cele mai tainice, cele mai intime.
Ioanei nu-i vorbise niciodată, nu-i mărturisise cât i-a fost de frică simţind, atunci, prinzându-i-se 31
NOAPTEA DE SÂNZIENE
ierburile de picioare, şi cum a vrut să strige după ajutor, şi-a simţit că nu poate striga; parcă i s-ar fi închircit grumazul, parcă ar fi fost sugrumat. „Să vezi cum a fost..." Ioanei nu-i spusese că a văzut-o ultima oară pe Mia, încercând să-şi ridice capul, dar plesnindu-şi repede fruntea de apă, parcă s-ar fi înăbuşit, şi mâinile care mai ieşiseră o dată din baltă şi încercau să apuce ceva, întortochindu-şi degetele cu mişcări neverosimile, spasmodice, parcă i-ar fi fost toate degetele scrântite. „Să vezi..." Şi i-a povestit lui Biriş căutarea din noaptea aceea, la lumina faclelor, până i-au găsit, destul de aproape de mal, şi le-au tras corpurile de sub ierburi cu nişte cârlige prinse în vârf de prăjini... Se simţi atunci apucat de braţ, şi tresări. Era doamna Porumbache.
— Ascultă, maică! N-ai o ţigară?!
— M-am lăsat de fumat, spuse Ştefan încurcat.
— E tutungeria alături... Dă-mi de un pachet...
Ştefan scoase stânjenit portmoneul; dar în clipa următoare îi fu ruşine şi voi să treacă drumul către tutungerie, să-i cumpere el ţigările.
— Lasă, nu te mai obosi dumneata, îl opri bătrâna. Trec eu pe urmă şi-mi cumpăr...
Luă cu o sclipire bancnota de o sută de lei şi o ascunse în buzunarul şorţului. Oftă adânc.
— Dar de pricopsitul de nepotu-meu, ce spui?! L-am crescut eu, cu munculiţă mea, şi iată ce-a ajuns: o sărăcie!... Dumneata tot profesor eşti?
— Nu, sunt funcţionar, răspunse Ştefan plecând ochii.
— Dar te văd bine îmbrăcat, îl măsură femeia. Faci cumva politică? Ai leafă mare?
— îmi ajunge, spuse Ştefan tot mai încurcat.
— De ce nu-l bagi şi pe el, pe nepotu-meu, în politică?! Eu de când îi tot bat capul. Dar parcă m-ascultă?! Şi doar oi fi trăit şi eu destul şi oi fi văzut multe. Răposatu', Dumnezeu să-l ierte, făcea politică cu takiştii. Cine nu venea pe la noi?! Aveam casele alea mari, din Calea Moşilor, de le-am pierdut mai târziu, că am avut un avocat, un netrebnic, un hoţ: se-nţelesese cu ăilalţi, şi la tribunal tăcea ca un peşte. Unul Dumitrescu, Mitache îi spuneam noi, poate oi fi auzit şi dumneata de el?!
— Nu, spuse Ştefan.
