Nimeni n-a ştiut în afară de ei doi că în seara aceea se vor logodi. Aduseseră verighetele, şi puţin timp după
venirea lui Ciru au sosit sticlele cu şampanie deja frapată. Atunci le-au spus: — Ne logodim! Doamna Bologa a început să lăcrămeze. Probabil că asta l-a indispus pe Ciru, îşi spunea Ioana, văzându-l cum tace, fumând ţigară
de la ţigară, şi-i priveşte pe rând, fix, aproape cu asprime, ca şi cum s-ar fi trudit să-i recunoască. Au hotărât să
facă nunta în şase săptămâni, în preajma vacanţei. — Evident că vom merge întâi la Ulm, repeta din când în când Partenie. Dar am să te las să vorbeşti numai pe tine. Eu nu ştiu nemţeşte...
Voiajul de nuntă, cu Ştefan, l-au făcut în Italia. — O să mergeţi altă dată la Ulm, o sfătuise doamna Bologa. Aveţi timp. Sunteţi tineri. O să vă tot plimbaţi, toată viaţa...
Au ajuns în spatele Catedralei când se întunecase de-a binelea. Se zăreau câteva vitralii luminate. Apropiindu-se, au auzit amândoi, ca venite într-o mare taină, foarte uşoare acorduri de orgă.
— Să rămânem, aici, spuse Ştefan. E mai frumos.
— Parcă ar cânta pentru oameni din alt veac, şopti Ioana foarte emoţionată. Poate că nici n-ar trebui să ascultăm.
Să nu facem vreun păcat...
Ioana, remarcase mai de mult Ştefan, răspundea uneori cu o uimitoare precizie propriilor lui gânduri. într-adevăr, orga aceea parcă ar fi cântat pentru oameni din alt veac. „Sper că ai să te opreşti la Nurnberg, îi spusese Biriş
înainte de plecare. Lasă Pădurea Neagră, lasă Ulmul şi Heidelbergul, şi castelele din valea Rinului. Toate astea sunt din alt veac. Dumneata ai nevoie de o baie de istorie contemporană, ca să te trezeşti; du-te la Nurnberg, du-te la Berlin, să-ţi dai seama cu ce sos vom fi mâncaţi, să priveşti Istoria în marş... Dar, în fond, de ce la Ulm?" îl întrebase el. „E un vis al Ioanei, e un vis al ei din copilărie, spusese Ştefan, şi vrea să i-l împlinesc." Biriş
începuse să râdă. „Ar trebui să te fereşti de visele din copilărie", spuse el. Din noaptea aceea, Biriş nu-l slăbea deloc cu glumele lui apăsate, ţărăneşti. Le chef d'oeuvre inconnu, numea el 91
NOAPTEA DE SÂNZIENE
tabloul lui Ştefan. Şi i-l descria aşa cum şi-l închipuia el: o pânză acoperită până la refuz cu tot felul de culori, în care nu se mai putea distinge nimic. „Doar ochiul dumitale crescut în lumina supranaturală din camera Samba poate descifra în pasta aceea multicoloră miturile pierdute ale copilăriei. Du-te mai bine la Niiremberg, adăugă
Biriş, ca să vezi cum se motorizează miturile în ziua de azi..."
— Mai bine să mergem, şopti din nou Ioana. Să nu facem vreun păcat. La câţiva paşi, în coasta catedralei, era o berărie. Intrară, şi lui Ştefan îi
plăcu de la început; era şi ea din alt veac, cel puţin de pe vremea bunicilor. Ioana se simţea fericită, melancolică
şi i se părea că ascultă, povestit de un altul, propriul ei vis. îl asculta pe Ştefan vorbindu-i despre domnul acela cu mustăţi groase, ca ale kaiserului, şi cu mânecile suflecate, oftând la răstimpuri în faţa unei halbe de bere.
— Seamănă cu Tăzlăoanu, arendaşul viei noastre de la Râmnicul Sărat... începu să-i povestească o întâmplare cu Tăzlăoanu, dar după câteva minute
se opri încruntat. Observă că un tânăr se ridicase de la masa vecină şi se apropia de ei. Figura i se părea oarecum cunoscută, dar nu ştia unde s-o situeze.
— Mă scuzaţi, le spuse. V-am auzit vorbind româneşte şi am chiar impresia că ne-am cunoscut. Anul trecut, în tren, dacă nu mă înşel... Era şi profesorul Antim...
Se prezentă foarte corect. Se numea Ioachim Teodorescu, şi venise pentru studii de arheologie în Germania. Nu mai întâlnise de mult români şi le ceru voie să rămână pentru o clipă la masa lor. Ştefan îl pofti să se aşeze, ascunzându-şi anevoie plictiseala. Ioana îl privea deznădăjduită, parcă l-ar fi implorat să nu se aşeze, să dispară.
îl recunoscuse imediat; era tânărul cu ochii vineţi care-l fixase pe Ştefan în tren, vara trecută, când se duceau la Predeal; tânărul cu care vorbise întruna profesorul Antim. Dar Ioachim Teodorescu nu observă nimic şi se aşeză
foarte încântat, mulţumindu-le.
— ... Când am auzit vorbindu-se româneşte, le spuse, m-am întrebat cine-ar putea fi. Aici, la Ulm, nu prea se opresc românii. E un oraş frumos, dar sunt atâtea alte oraşe frumoase în Germania... în fond, ce v-a făcut să vă
opriţi aici?...
Auzi ascensorul oprindu-se la etajul lor, paşii lui Băleanu şi foarte vag, câteva şoapte. Spiridon Vădastra stinse lampa de birou, nu cumva să se vadă lumina pe sub uşă când ceilalţi vor intra, şi în vârful picioarelor se apropie de perete. Nu se înşelase. Locotenentul era însoţit de o femeie. O auzi cum calcă, ţinându-şi răsuflarea, şi-l auzi pe el şoptind: „Stai să aprind lumina, să nu te împiedici de ceva". Vădastra rămase mult timp la pândă aproape de perete, neştiind ce să facă. I-ar fi fost peste putinţă să se culce şi, pe de altă parte, nu îndrăznea să aprindă lampa şi să se reapuce de lucru, de teamă să nu atragă atenţia celorlalţi. în cele din urmă se hotărî să aştepte, pe întuneric. Dar, după
MIRCEA ELIADE
92
NOAPTEA DE SÂNZIENE
vreun ceas, începu să se plictisească. Aprinse lampa şi, călcând cu toată talpa, ca şi când atunci ar fi coborât din pat, ieşi pe coridor îndreptându-se spre baie. Trecând prin faţa odăii lui Băleanu, nu auzi nici un glas. Lumina era stinsă. Asta îl derută, pentru că el s-ar fi aşteptat să vadă lumină pe sub uşă, şi atunci i-ar fi strigat: „Ce, nu te-ai culcat încă, boierule?!" Dar aşa, fără pretext, nu avea ce să-i spună, şi se întoarse, călcând apăsat în papucii de casă. Mai aşteptă câtva timp, rozându-şi enervat unghiile. în cele din urmă se dezbrăcă şi se întinse în pat hotărât să nu adoarmă.
Somnul, totuşi, îl cuprinse după o jumătate de ceas. Nu-şi dădu seama cât dormise, şi se trezi în panică. Privi ceasul cu cadranul fosforescent, pe care-l aşezase lângă el, pe măsuţă; patru fără un sfert. în clipa aceea auzi deschi-zându-se uşa de la odaia locotenentului. Emoţionat, se dădu jos din pat şi se apropie de perete. îi auzi cum trec prin coridor, de data aceasta fără prea mari precauţii. Băleanu şoptea ceva femeii, dar oricât se trudi Spiridon nu putu să prindă înţelesul vorbelor. Când fu să deschidă uşa de la intrare, Spiridon nu se mai putu reţine şi, dându-se un pas înapoi, către pat, strigă:
— Cine-i acolo?! Cine e?!
Locotenentul şovăi o clipă, dar cum îl auzi pe Vădastra repetând întrebarea şi bâjbâind uşa ca să găsească clanţa, răspunse:
— Nu te speria. Eu sunt.
— Dar cu cine vorbeai? întrebă Vădastra, neîndrăznind totuşi să apară în pijama.
— Nu vorbeam cu nimeni. Ţi s-a părut.
Apoi deschise uşa de la intrare şi trase după el femeia. Câteva clipe în urmă, Vădastra auzi cum coboară
ascensorul. Crezu că Băleanu s-a dus s-o conducă până jos, dar după zece minute de aşteptare lângă perete îşi dădu seama că s-a păcălit şi se reîntoarse în pat. îi părea rău acum că nu dăduse buzna pe coridor, ca să-i surprindă. Dezamăgit, îl fură somnul şi nu auzi întoarcerea locotenentului, târziu, dimineaţa.
A doua zi, Băleanu îl căută la el în odaie.
