în acea clipă chipul i se lumină deodată, şi ridicând mâna, făcu semn unei perechi care şovăia parcă pe celălalt trotuar. Un bărbat blond, scurt, aproape gras, cu figura rotundă, zâmbitoare, cordială, şi o femeie tânără, palidă,

cu părul despletit lăsat pe umeri, cu privirile mate, fără expresie, se îndreptară spre ei.

— Totul e în regulă! exclamă bărbatul strângând afectuos mâna lui Biriş. S-a aranjat şi de data aceasta. Nu veniţi?! Poate bem o sticlă de vin!...

Şi, întorcându-se către femeie, care rămăsese un pas în urma lui, o întrebă:

— Ce spui, Cătălina?!

Femeia încercă să zâmbească. Avea dinţii foarte albi şi strălucirea lor îi agrava şi mai mult paloarea.

— Ce să spun? Cum vrei dumneata, coane Mişu...

Ştefan se ţinuse, stingherit, mai departe. Biriş voi să-l prezinte, dar cei doi porniseră deja spre casa lui Bibicescu.

— Să veniţi într-un sfert de ceas, strigase Mişu întorcând capul. Să veniţi neapărat. Ştiu eu ce vă spun!...

Apoi se depărta, apucând viguros braţul Cătălinei şi trăgând-o după el.

MIRCEA ELIADE

110

111

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Mă mir că nu-l cunoşti, spuse Biriş. îl cunoaşte toată lumea. E Mişu Weismann, prietenul şi protectorul intelectualilor. Are mare slăbiciune pentru actori. îndeosebi pentru Bibicescu. Bibicescu speră să-i facă într-o zi teatrul pe care-l visează el de ani de zile. Un teatru după concepţia lui; adică, de fapt, după a lui Gordon Craig...

Şi dacă îi va reuşi marea lui afacere, nu mă îndoiesc că Mişu are să-i facă teatrul... Dar ce-ai rămas aşa visător?

întrebă el, zâmbind, întorcându-se spre Ştefan.

— Mă urmăreşte figura Cătălinei, spuse Ştefan. Mă tot întreb unde am mai văzut eu ochii aceştia şi nu reuşesc să-mi amintesc...

— Nu i-ai văzut nicăieri. Nici ea nu-i poartă decât o dată pe an, la 19 octombrie. Dacă ai s-o întâlneşti mâine pe Calea Victoriei, n-ai s-o recunoşti. Cătălina e o femeie frumoasă. Şi are un farmec extraordinar... Cred că ai înţeles că e iubita lui Bibicescu?! întrebă întorcând brusc capul.

Ştefan se miră puţin de expresia nouă, nelămurită, pe care o întrevăzu în acea clipă în privirile lui.

— Dar ce se întâmplă la 19 octombrie? întrebă din nou Ştefan. Ce se întâmplă la orele 6 seara?!

— Eu cred că nu se întâmplă nimic şi nici nu se va întâmpla vreodată, spuse Biriş. Cătălina a declarat, pur şi simplu, că într-o zi, la un 19 octombrie oarecare, la 6 seara, se va sinucide. Asta e tot.

— Dar de ce exact la 19 octombrie? întrebă Ştefan.

— N-am aflat încă pentru ce, vorbi Biriş îngândurat, dar am să aflu eu într-o zi şi am să-ţi spun... Cătălina asta e o fată cu adevărat interesantă. Merită să fie cunoscută. Păcat că a căzut aşa de prost, cu Bibicescu...

Când, în săptămâna Crăciunului, Ştefan trecuse într-o seară pe la Biriş, doamna Porumbache îl luase deoparte şi-l întrebase, în şoaptă:

— Ascultă maică, e adevărat că Petrică se ţine cu o nepricopsită de actriţă, cu una Cătălina?

Ştefan se grăbise să o liniştească.

— Nu, nici vorbă, Cătălina e prietena unui actor, a unuia Bibicescu.

— Asta ştiam şi eu, îl întrerupse doamna Porumbache, dar am aflat că târfa aia se ţine şi cu Petrică. D-aia nu mai dă pe-acasă serile şi-mi vine tot la unu, două noaptea... îşi mănâncă tinereţele cu o pârlită de actriţă... Uite unde a ajuns!... Cogeamite profesor să se ţină cu una d-alea... Au să-l dea afară şi de la liceu... O să rămânem pe drumuri...

Şi îşi şterse cu mâneca o lacrimă.

— Eu cred că a trecut sfertul de ceas, vorbi din nou Biriş. Nu vrei să mergem să vedem ce fac?!... Poate mai aflăm ceva...

Ştefan îl lăsă să se ducă singur. Dar nici în acea seară nu află nimic, pentru că, reîntâlnindu-l şi aducând vorba de Cătălina, Biriş ridicase plictisit din umeri.

— Sunt amândoi nişte rataţi şi nişte zănatici, se mulţumise el să spună. Nu merită să ne pierdem vremea discutându-le ticurile şi superstiţiile. Se apropie alegerile. Dumneata nu spui nimic? Nu te interesează ce se petrece în jurul dumitale? Nu te interesează politica? Tot la camera Sambo te gândeşti?!...

Tino Rossi îşi terminase demult cântecul şi începuse un altul. Ştefan nu-l mai asculta. închisese uşa de la baie si intrase sub duş. „Ar trebui totuşi să-i dau un semn, se trezi el gândindu-se. In noaptea asta măcar, ar trebui să-i dau un semn..."

Ioana se îmbrăcase şi-l aştepta, în capul scării, cu blana pe umeri, să se întoarcă cu o maşină. începuse să i se facă frig. Ninsoarea parcă se înteţise şi ameninţa a viforniţă. Se mai uită o dată la ceas: unsprezece trecute.

Ştefan plecase de aproape o oră. „Numai de-ar găsi maşină, îşi spuse Ioana. Ar fi trebuit, altminteri, să schimbe două tramvaie până la Cotroceni."

Anul acesta, ca şi în primul an al căsătoriei, făceau revelionul la bătrânul Bologa. Şi, îşi dădu încă o dată seama Ioana, de revelion, nu se simţea cu adevărat fericită decât în casa de la Cotroceni. Anul trecut, fuseseră la Adela şi Răducu, dar ea rămăsese aproape tot timpul ascunsă în dormitor; nu se simţise bine de la începutul serii.

„Trebuie să le dăm măcar satisfacţia asta, spusese Ştefan, să te vadă pe tine urâţită, cu o sarcină de şapte luni.

Doar pentru asta ne-au invitat. Nu-i putem refuza..." Cu un an înainte, fuseseră la subsecretarul de stat, patronul şi protectorul lui Ştefan. Ioanei i se păruse că soţia subsecretarului dansează cam mult cu Ştefan, şi-l păstrează

tot timpul aproape de ea, la braţul ei. Pentru întâia oară, Ioana suferise de gelozie. Suferise cu atât mai mult, cu cât Ştefan nici măcar nu băga de seamă că suferă, că e taciturnă, enervată. „Ce ai?! se mulţumise el s-o întrebe punându-i mâna pe umeri. Ţi-e frig?! Ar trebui să bei un coniac. Şi să dansezi mai mult, ca să te încălzeşti.

Dansul următor îl dansăm împreună." Ioana acceptase invitaţia unui coleg, nădăjduind că Ştefan va înţelege că e supărată pe el. Dar el îi făcu semn cu mâna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi căută cu ochii o parteneră cu care să danseze. „Eu nu ştiu să dansez, spunea întotdeauna, dar dacă aveţi curajul să vă abandonaţi în braţele mele..." Ioana nu înţelegea cum poate fi Ştefan atât de absent, atât de indiferent, chiar. „Ce ai? o întrebă el din nou. Tot ţi-e frig? Ar trebui să bei un coniac..." Şi dispăru repede tras de braţul soţiei subsecretarului.

— Am găsit-o ca prin miracol, spuse Ştefan deschizând grăbit uşa. Pierdusem speranţa. Fusesem până în Calea Victoriei şi mă întorceam să te iau cu tramvaiul, când am zărit o maşină care se oprise la a treia casă de noi...

Au ajuns la Cotroceni aproape de miezul nopţii, căci maşina înainta greu pe străzile troienite. I-au găsit pe toţi aşezaţi la masă, aşteptându-i nerăbdători.

MIRCEA ELIADE

112

113

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Doamna Bologa trecu repede în bucătărie, urmată de cele două nepoate, ca să aducă sticlele cu şampanie.

— Ei, ce spui?! întrebă, din capul mesei, profesorul Bologa. Ce spui de noul guvern?

Ştefan ridică din umeri şi privi deznădăjduit spre Ioana. De câteva săptămâni nu auzea decât aceeaşi frază: — Ce spui?... Dumneata nu spui nimic?! îl întrebase poetul din provincie, în pragul cafenelei, când, în acea seară din decembrie trecuse să-l întâlnească pe Biriş. Nu spui nimic de rezultatul alegerilor? Arăta alt om; mai înalt, mai slab, palid, îmbătrânit parcă peste noapte. Nu e bărbierit, înţelese deodată Ştefan. Şi poate nici n-a mâncat la prânz; poate n-o fi avut ce să mănânce. îl privi cu o adâncă, sinceră simpatie. — E grav, continuă înfrigurat poetul. Succesul legionarilor înseamnă un nou succes pentru Hitler. Şi triumful lui Hitler înseamnă moartea noastră spirituală şi poate chiar fizică, moartea tuturor... „Are dreptate", îşi spuse Ştefan, şi zâmbi. Dar simţea că