— Să dea Dumnezeu! Numai bine! repetară câţiva.

— Numai bine! spuse Ileana, înveselită deodată.

— Şi, credeţi-mă pe mine, strigă colonelul, are să fie bine! A vorbit Regele!... Are să fie bine!...

în clipa următoare, o fată îşi arătă capul la uşă.

— Ileana, strigă ea din prag, vino repede. E Bucureştiul la telefon!... Mai repede! strigă ea din nou văzând că

Ileana rămăsese cu paharul de şampanie în mână, privind-o nedumerită, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă i se făcea

o farsă. Ca am cerut şi noi Bucureştiul şi o să pierdem rândul...

Recunoscu îndată glasul lui Ştefan şi fu atât de emoţionată încât se rezemă moale de birou.

— La mulţi ani! îl auzi ea repetându-i de mai multe ori.

— Dar cum de-ai ştiut că sunt aici! Cum de ai aflat numărul de telefon?

— De la doamna Creţulescu, spuse Ştefan, de la tante Alice. Am fost s-o văd astă-seară. Adică, venisem să te văd pe tine... Mi s-a făcut dor de tine, adăugă el după o scurtă şovăire.

— Şi mie, spuse Ileana. îmi pare rău că nu ne-am mai văzut. Voiam să-ţi dau o veste...

— Şi eu, o întrerupse Ştefan. întorcându-mă astă-seară de la voi, mi s-a părut că am zărit o maşină care semăna cu maşina aceea... Ştii, maşina care ar fi dispărut...

— Ştiu, spuse Ileana zâmbind trist. îţi mulţumesc că mi-ai telefonat, adăugă ea după o scurtă tăcere. Poate vii să

mă vezi într-o zi, după ce mă voi întoarce... Acum te las, căci mai aşteptăm un telefon de la Bucureşti.

— Ce veste voiai să-mi dai? întrebă repede Ştefan.

— M-am răzgândit, spuse Ileana. Credeam că am să mă logodesc în noaptea asta, dar m-am răzgândit...

— Bine ai făcut. Am să trec să te văd.

în iarna aceea, Ştefan trecu de mai multe ori prin strada Batistei, dar n-o găsi pe Ileana. „Nu s-a întors încă, îi spunea doamna Creţulescu. E tot la Iaşi.

MIRCEA ELIADE

116

Mi-a telefonat săptămâna trecută. Mi-a spus că iar s-a răzgândit, că poate se logodeşte luna asta..."

Gândul că Ileana s-ar putea logodi, că ar putea fi deja logodită fără ca el să ştie, îl păstra pe Ştefan foarte departe de tot ce se întâmpla în jurul lui. Schimbarea guvernului, dictatura regală, i se păreau întâmplări oarecare, care nu-l priveau pe el, întâmplări din lumea întreagă. „Nu ştiu ce are de gând, îi spusese doamna Creţulescu într-o seară din februarie, s-a dus din nou la Zinca." în seara aceea, Ştefan rămase târziu în camera lui de hotel.

întorcându-se acasă, o găsi pe Ioana aşteptându-l înfrigurată. „Poimâine e ziua copilului, îi spuse. Invităm şi prieteni sau numai familia?" Hotărâră să invite numai familia. Ştefan ştia că bătrânul Bologa va discuta toată

seara cu Răducu; aveau aceleaşi idei politice. — Are să-i lichideze pe legionari, spunea Răducu. Vă spun eu, că-l cunosc bine pe Armând Călinescu. Apoi, întorcându-se brusc spre Ştefan: Dar tu de când fumezi? îl întrebă. —

De câteva luni, spuse Ştefan. Aprinzându-şi ţigara, îşi aminti din nou de Anisie, de maşină, de tabloul pe care nu-l arătase. „Ar fi trebuit să-l distrug chiar în noaptea aceea", îşi spuse. în ultima vreme se simţea din nou ispitit să

picteze — dar altfel, altceva.

— Dar mai lăsaţi-o pacostei de politică! exclamase doamna Bologa către miezul nopţii.

Una dintre nepoate, Daria, îl privea necontenit pe Ştefan. „Sunt sigură că e îndrăgostită de el", îşi spuse Ioana, şi simţi cum i se înfierbântă inima de orgoliu şi de gelozie. Ştefan părea şi mai fermecător, cu un zâmbet uitat pe figură, rezemat de speteaza scaunului, privind nicăieri, lăsându-se învăluit în fum. Trecând pe lângă el, Ioana se plecă şi-l sărută repede. Daria se îmbujora şi zâmbi. Sărutul acela îi aminti lui Ştefan taxiul din noaptea de revelion; o beatitudine care nu ţinea de firea lucrurilor, care era nutrită de altfel de esenţe, angelice, neînţelese.

Ioana plecase să vadă ce face copilul.

— Păcat că nu e şi cuscrul aici, spuse bătrânul Bologa.

Adela, din celălalt capăt al mesei, îi zvârli o privire scurtă, rea. Bătrânul Viziru, bolnav de gută, se recăsătorise cu câţiva ani mai înainte cu o bucovineancă tânără, zdravănă, aproape frumoasă, pe care o întâlnise într-o localitate balneară. „E o ţărancă", spusese Adela, şi declarase că nu va accepta niciodată s-o primească în casă.

„E infirmieră, spunea Răducu. Omul e bătrân şi bolnav; şi-a luat pe cineva care să aibă grijă de el. Cine voiai să-l îngrijească?" „Noi, familia, spusese Adela. Doctoriţa ce păzeşte? Că de când a divorţat parcă nici nu mai ştie de noi." Doctoriţa era sora lor, Sofioara; Ştefan se înţelegea mult mai bine cu ea, dar n-o întâlnea decât rareori deşi, după divorţ, se stabilise din nou în Bucureşti. Sofioara făcuse câţiva ani de medicină; nu-şi terminase studiile pentru că se căsătorise cu un inginer de la Reşiţa şi părăsise Capitala. Familia toată îi spune doctoriţa, încă de când intrase în facultate. „Doctoriţa

117

NOAPTEA DE SÂNZIENE

pretinde că Eleonora nu-i nici ţărancă nici infirmieră, spunea Ştefan. Tatăl său a fost impiegat la poştă. Sora ei e infirmieră şi prin ea l-a cunoscut pe tata; când a avut criza aceea grozavă, acum patru ani..." „Acum patru ani, îşi aminti deodată Ştefan, abia mă însurasem... Ce curios!"

De-abia la începutul lui martie îl chemă, într-o după-amiază, Ileana la telefon.

— M-am întors, îi spuse. Dacă vrei, vino să mă vezi...

— Am să vin chiar acum, vorbi repede Ştefan.

Dar după ce aşeză receptorul îşi aminti că în după-amiaza aceea trebuia să-l întâlnească pe Vidrighin, noul director al acordurilor economice, care tocmai se întorsese din străinătate. „L-au rechemat în Centrală pentru că a furat ca în codru, îi spusese secretarul general. N-am putut perfecta nici unul din acordurile pregătite de el. Ar fi

însemnat să-i facem plocon încă cinci, şase milioane!... E un mare bandit. Şi nu lucrează singur; lucrează pentru alţii, mari şi puternici. Are legături cu Palatul şi protecţii în toate partidele. El e întotdeauna acoperit..."

Ştefan făcu numărul Ilenei, dar telefonul era ocupat. încercă din nou zece minute în urmă, fără rezultat. Atunci se hotărî şi se îndreptă spre biroul directorului vămilor.

— îmi pare bine că ai venit, îl întâmpină Vidrighin. O să lucrăm de aici înainte împreună, adăugă poftindu-l cu un gest rotund să ia loc pe scaun.

Era un bărbat gros, nu prea înalt, cu mişcările lente, aproape leneşe, cu ochii cenuşii, fără expresie. Hainele îi luceau la coate şi cămaşa părea purtată, decolorată, fără a fi totuşi murdară. îl privi, şi un zâmbet îi descoperi o clipă dinţii rari, îngălbeniţi.

— Cum se face că un băiat inteligent ca dumneata te îngropi aici, în Centrală? începu Vidrighin aplecându-se mult peste birou. Am văzut acordurile cu Belgia şi Olanda. Eşti formidabil, pe onoarea mea!... Şi încă nu te-ai plictisit de ţigănia de aici! Aştepţi să-ţi recunoască cineva meritele?...

Se ridică de la birou şi trecu să se aşeze într-un fotoliu, în faţa lui Ştefan.

— Văd că taci, continuă. Asta îmi place. O să ne înţelegem bine!... Eşti însurat, ai copii, ai ceva avere?...

Ştefan îi răspunse corect şi fără chef, ca la un interogatoriu.

— Nu ştiu de ce, îl întrerupse Vidrighin, dar simt o mare simpatie pentru dumneata. Asta mi se întâmplă foarte rar. Oamenii sunt de obicei răi şi neinteresanţi. Sau n-ai învăţat nici măcar asta până la 36 de ani?...

Se ridică din fotoliu şi apropiindu-se de Ştefan, îşi lăsă mâna pe umărul lui.