Pe nici unul!... Auzi, domnule, o sută de milioane! Şi eu dacă
95
NOAPTEA DE SÂNZIENE
le-aş cere cincizeci, şaizeci de milioane, ar spune că sunt nebun. Şi ce lucruri mari n-aş face eu cu banii ăia.
Lucruri mari, unice, de care s-ar vorbi în toată lumea, nu aşa, sonde şi rafinării...
Se opri deodată, extenuat, şi cu o nesfârşită durere în suflet. Omul acesta de lângă el cunoaşte un milionar, stăpânul unei averi de o sută de milioane, şi în loc să i-l prezinte, să încerce să-l convingă de valoarea lui, să se roage de milionar ca să-l ajute împrumutându-l cu o sumă importantă — omul acesta, aşa-zis prietenul lui, se mulţumeşte cu o intrigă amoroasă care-l va duce, fatal, la ruperea relaţiilor cu milionarul... Nimeni nu vrea să-l ajute; dimpotrivă, dacă ar putea, i-ar pune piedici, numai şi numai să nu se distingă, să nu-şi realizeze planurile.
Ca domnul Protopopescu, de pildă.... Dar lasă, nu-i nimic...
— Nu-i nimic, reluă el cu o voce scăzută şi gravă, privind în pământ. O să vină odată şi vremea mea. Şi atunci am să ştiu cui să-i mulţumesc şi pe cine să mă răzbun... în timp ce alţii se lăfăiesc în milioane, unul ca mine, ridicat prin muncă şi voinţă, trebuie să fac apel în străinătate ca să fiu înţeles şi ajutat...
îi păru rău, câteva clipe în urmă, că şi-a trădat, deşi numai în parte, taina cea mare. Locotenentul îl asculta cu o mirată curiozitate, dar nu-l întrerupse, nu-i ceru lămuriri.
— Ei, dar n-are nici o importanţă! exclamă Spiridon silindu-se să schimbe vorba. Astea sunt chestiuni personale.
îmi pare rău că te-am întrerupt... Şi ziceai că e frumoasă, nu?
Locotenentul dădu din cap gânditor. Se vedea că nu mai are chef de destăinuiri.
— Ei, bravo! îmi pare bine, reîncepu Vădastra căutând tonul de la început. Asta înţeleg şi eu dragoste; o femeie
care să te aprecieze, să-şi dea seama că eşti cineva, un om distins, un caracter, nu un oarecare... O asemenea femeie mi-ar conveni şi mie, o femeie distinsă, care să mă iubească şi să-şi dea seama...
Dar, în acea clipă, îşi aminti că-i mărturisise locotenentului, de nenumărate ori, aventurile sale cu femei din înalta societate, şi că regretul cu care vorbea acum l-ar pune într-o lumină defavorabilă. Se reculese, însă, şi continuă cu glas mai potolit:
— Nu-i vorbă, am întâlnit şi eu destule femei distinse în viaţa mea... Mai ales una dintre ele, o femeie extraordinară, de care ţi-am vorbit că a fost şi pe aici... Mă iubea şi pot spune că mă iubeşte încă, mă iubeşte chiar foarte mult. Nu pentru că aş fi frumos, sau alte chestii din astea; ci mă iubeşte pentru personalitatea mea, în sfârşit, pentru ce am eu deosebit de ceilalţi, pentru caracterul meu... E adevărat, ea este o femeie care mă
înţelege. îşi dă seama că sunt cineva. Dar oricum, nu-mi place viaţa pe care a trăit-o înainte de a mă cunoaşte pe mine. Este foarte bogată şi de-o familie foarte bună, poate cea mai hună familie din România, şi m-a rugat, m-a implorat chiar, să devină soţia
MIRCEA ELIADE "■•
mea. Dar n-am vrut eu. O căsătorie e un lucru serios. în cazul meu vreau să spun. Nu sunt un oarecare, să mă
însor pentru bani sau din dragoste. Eu vreau ca soţia mea să ştie cine sunt, şi să nu se mai fi uitat în viaţa ei la altcineva. Din cauza asta n-am vrut s-o iau de nevastă. Nu-mi plăcea viaţa pe care a dus-o până m-a cunoscut pe mine...
Locotenentul îl asculta pe gânduri. După câtva timp, îşi dete seama că ar fi trebuit de mult să plece, şi se ridică, încurcat, neştiind ce cuvânt să spună la despărţire.
— O să-ţi vie greu să mă recunoşti, ai să vezi! îi repeta el cu însufleţire. Nu insista, căci nu-ţi pot spune nimic, ai să vezi mâine. Dar să fii exactă, să nu mă faci s-aştept, căci n-am să pot aştepta, ai să înţelegi mâine seară de ce...
Aveau întâlnire la nouă jumătate seara, la colţul şoselei Bonaparte. Cu un ceas mai înainte, Vădastra expedie ordonanţa la cinematograf, spunându-i că n-are voie să se întoarcă acasă înainte de miezul nopţii. Rămas singur, intră în odaia lui Băleanu şi se îndreptă către dulapul cu haine. Avu o uşoară emoţie când, trăgând mânerul uşii, i se păru că e închisă. Era numai înţepenită şi îşi notă mental acest amănunt pentru a înţepeni şi el uşa dulapului, când va aduce înapoi uniforma. Apoi, cu hainele în braţe, trecu în odaia lui şi se îmbrăcă fluierând. Nu se privi în oglindă, în tot acest timp, pentru că îşi scosese monoclul şi nu-i plăcea să se vadă fără el; mai ales la lumina lămpii, ochiul de sticlă scânteia nefiresc, lăsând impresia că celălalt, cel sănătos, e un ochi stins, fără viaţă. Când sfârşi de îmbrăcat, se apropie de oglindă, îşi fixă cu meticulozitate monoclul şi, luând poziţia de drepţi, salută.
Cum era fără chipiu, palma i se lipi de tâmplă şi gestul acesta i se păru straniu. Lăsă repede mâna în jos, apropie faţa mai mult şi se privi mirat. Era într-adevăr un alt om. Mustaţa proaspăt potrivită la bărbier înfrumuseţa, prin linia ei precisă şi tinerească, obrazul osos, neregulat; monoclul fumuriu aducea o notă neverosimilă în ansamblul liniilor dure şi comune; părul, în seara aceasta, nu mai era atât de lipit de fruntea îngustă, şi deşi îi înălţa oarecum figura, şi aşa destul de prelungă, atenua impresia de morocănoasă seriozitate pe care o lăsa în general Spiridon.
— Locotenentul Vădastra! rosti el solemn urmărindu-şi în oglindă mişcarea buzelor. Locotenent Spiridon Vasilescu-Vădastra, din Roşiori!... Am onoarea să mă prezint, domnule colonel: locotenent Vădastra, din Marele Stat-Major!... Am onoarea să vă salut! Sunt locotenentul Vădastra Spiridon din Regimentul de Escortă Regală!...
Se opri, zâmbindu-şi lung, familiar. Apoi, cu un gest pripit, îşi puse chipiul şi, revenind în faţa oglinzii, luă
poziţia de drepţi, salută, cu figura impasibilă, şi strigă:
97
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Am onoarea să mă prezint Maiestăţii Voastre: sunt locotenentul Vădastra Spiridon, aghiotanul Maiestăţii Voastre! Am onoarea să vă salut! Să trăiţi!... Cine poate, oase roade! adăugă el pe alt ton, luând poziţia de repaus.
Dar îşi aminti că nu mai are mult timp până la întâlnire, răsuflă adânc, verifică bancnotele în portmoneu şi stinse lumina fără să se mai oprească în faţa oglinzii. Chemă ascensorul şi coborî cu aceeaşi prudenţă. Profită că lumina era stinsă în hol ca să-l străbată repede. Apoi, o dată ajuns în stradă, se îndreptă direct către staţia de taxiuri, neîndrăznind să privească nici în dreapta, nici în stânga. Se sui în primul taxi.
— O iei spre şoseaua Bonaparte!
O zări de departe, aşteptându-l, şi făcu semn şoferului să oprească. Plăti, lăsându-i 18 lei bacşiş, şi-l salută
amical. Când se apropie de fată, aceasta nu-l recunoscu la început, deşi avea monoclul negru. Spiridon se propti în faţa ei, serios, şi o salută.
— Am onoarea să vă salut! Ce mai faceţi, domnişoară? Singurică? Am onoarea să mă prezint: sunt locotenentul Dimitrie Cantemir din Marele Stat-Major...
— Vai? strigă fata. Sunteţi ofiţer? De ce nu mi-aţi spus?!
— Ei, eu te-am prevenit că o să-ţi fac o mare surpriză. Şi asta încă nu-i nimic. O să mai vezi şi altele...
îi luă braţul, cu o sigură stăpânire de sine, şi se îndreptă spre „Moara Roşie", unde plănuise din vreme să ia masa.
Un jandarm trecu pe lângă ei şi îl salută apăsând cadenţa. Vădastra îi întoarse salutul cu destulă căldură.
— E un recrut, spuse el. L-am văzut după cum bate talpa.
