Spiridon înţelegea anevoie. îl dau afară? Gândul i se părea absurd. De cinci ani el făcea necontenit planuri se părăsească serviciul — dar când va voi el. Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că va fi concediat de domnul Protopopescu. Era cu desăvârşire absurd. Niciodată nu luase în serios dispoziţiile domnului Protopopescu, şi continua să facă ce făcuse de la început, de când în Universitate fusese angajat să informeze despre mişcările studenţeşti; adică, aproape nimic. Se mulţumea să se întâlnească de câteva ori pe săptămână cu domnul Protopopescu, sau alţi funcţionari ai săi, şi să vorbească despre fel de fel de lucruri, spunând ce-a auzit, minţind uneori ca să pară bine informat, dar mai ales, vorbind despre sine, despre succesele lui, despre surprizele pe care le va face el, în curând, tuturor.

— ... Ca să fim bine înţeleşi, încheie domnul Protopopescu. Şi acum o să mă scuzi, am treabă, adăugă ridicându-se în picioare.

Spiridon se ridică şi el de pe scaun, dar nu era deloc hotărât să plece.

— ... Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, începu el emoţionat. Eu sunt un om corect şi discret, mi-am făcut întotdeauna datoria. Cred că nu aveţi de ce să

MIRCEA ELIADE

130

vă plângeţi... în ceea ce priveşte propunerea pe care am înaintat-o lui Ford, era o chestie personală... Şi mă miră

că dumneavoastră, om cu maniere elegante, v-aţi pretat la o asemenea... Cum să spun? la o asemenea indelicateţe, ca să-mi confiscaţi scrisoarea şi s-o citiţi deşi mi-era adresată mie...

Domnul Protopopescu îl privea nedumerit, parcă nu şi-ar fi crezut urechilor.

— Mă, tu eşti nebun! spuse el în cele din urmă, încruntându-se. Tu eşti nebun serios... Ar trebui să te cauţi...

— Aş putea să vă răspund, dar prefer să tac, făcu Spiridon roşind. îmi place să cred că spuneţi asta în glumă, pentru că altminteri aş considera-o o insultă, chiar o insultă gravă. Şi eu nu accept să fiu insultat de nimeni. Chiar de unul dintre superiorii serviciului meu...

— Nu mai faci parte din serviciu, ţi-am spus asta de-acum un sfert de ceas...

— Dar de ce, mă rog?! se însufleţi Spiridon. Am greşit cu ceva? Dimpotrivă, după câte ştiu eu, am fost întotdeauna creierul acestui serviciu. Doar îi cunosc şi eu pe ceilalţi, ştiu cine sunt... Nişte inculţi, nişte oameni de nimic... Eu eram singurul om cu personalitate...

— Ce să mai lungim vorba?! făcu domnul Protopopescu aşezându-se pe scaun şi aprinzând o nouă ţigară.

Ordinele se execută. Bună ziua!

— Dumneata crezi că mă poţi concedia aşa ca pe un servitor, după cinci ani de serviciu? strigă Spiridon apropiindu-se înflăcărat de birou. Un om ca mine, care mi-am făcut întotdeauna datoria?!... O să vă pară rău, mai târziu! Când m-oi apuca şi eu să spun, cui trebuie, despre felul cum se risipesc banii statului!...

— încerci să mă şantajezi?! întrebă nefiresc de calm domnul Protopopescu, zâmbind dulce.

— Nici un şantaj! continuă Spiridon pe acelaşi ton, este purul adevăr. Parcă eu nu ştiu, eu n-am văzut şi n-am auzit nimic?! Numai că astea am să le spun eu odată cui trebuie...

— Vezi să nu te creadă! rosti domnul Protopopescu dând drumul unui rotocol de fum. Păi, bine, mă, prostule, tu nu ştii că te pot compromite în 24 de ceasuri, anunţând că ai fost sau că eşti încă în serviciul meu?! Te zvârlu ăia din barou de n-apuci să zici cuţu!...

— Lasă că spun eu, am să le spun eu! rostea întruna Spiridon.

Dar ameninţarea domnului Protopopescu lovise just. Simţise deodată cum îi fuge pământul de sub picioare, la gândul că ar putea avea un scandal în barou. Neizbutind să se controleze, istovit de toate loviturile primite în ultima jumătate de ceas, repeta întruna aceleaşi cuvinte, agăţându-se de ele cu deznădejde.

— Am să le spun tot ce ştiu! repeta el aiurit, tremurând.

131

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Domnul Protopopescu îl mai privi o dată cu un strivitor dispreţ, amestecat parcă şi cu oarecare milă, apoi rosti, încet.

— Ieşi afară!...

Spiridon amuţi brusc, îşi trecu palma peste buzele uscate, încercă să zâmbească, dar figura îi era împietrită de ură, de umilinţă, de spaimă. Apoi, cu un gest tremurat, puse în buzunar scrisoarea din America, pe care o ţinuse până atunci în mână, şi se îndreptă spre uşă.

— O să vă pară rău, o să vedeţi! mai şopti el voind să fie ameninţător, din prag.

Dar domnul Protopopescu căuta într-unui din sertarele biroului său şi nu-i mai răspunse.

... într-o zi, când va fi el puternic, îl va întâlni pe domnul Protopopescu şi-i va plăti tot ce-i spusese, cu vârf şi îndesat. El îi va cădea în genunchi, rugându-l să-l ierte, dar nu-l va ierta. Şi când, plângând, bătându-se cu pumnii în piept, domnul Protopopescu îi va cuprinde picioarele ca să i le sărute, Spiridon îl va lovi cu pantoful peste obraz, strigându-i: „Marş de-aci! Ieşi afară!" Apoi, se va duce să-l viziteze în temniţă, în celula de piatră, unde îl va găsi întins pe nişte paie murdare, în lanţuri. „îţi mai aduci aminte când îmi spuneai că sunt nebun, şi că

mă poţi nenoroci, dacă ai vrea, în 24 de ore?... îţi mai aduci aminte cum m-ai dat afară?! Ei bine, află că viaţa dumitale e în mâinile mele. Uite aici, actul de graţiere" — şi-l va rupe în bucăţele mici aruncându-i-le în obraz.

Şi-i va striga, scuipându-l „Marş de-aici!"

Dar ajungând acasă, şi trezindu-se din visele lui de răzbunare cruntă împotriva domnului, Protopopescu, se simţi abătut, fără vlagă, neştiind ce hotărâre să ia. Se lăsă să cadă în fotoliu şi îşi scoase monoclul cu un gest de mare oboseală.

în cele din urmă, făcându-se seară, şi neavând nici un chef de a se mai duce la restaurant să mănânce, simţindu-se tot mai obosit, se hotărî să se culce. Adormi greu, un somn cu febră, întretăiat de coşmaruri din care se trezea tremurând. într-una din aceste deşteptări între coşmaruri i se păru că aude uşa de la intrare deschizându-se, şi iarăşi bine ştiuţii paşi, urmaţi de şoapte, de un râs de femeie. Dar, de data asta, nu se mai dădu jos din pat, să

pândească. Se simţea mai liniştit ştiindu-l pe Băleanu, cu prietena lui, într-o cameră vecină, şi se trudi să

adoarmă cât mai repede.

Când, a doua zi, apucă ceasul de pe măsuţă să vadă ce oră este, auzi aceeaşi paşi de femeie pe coridor şi apoi uşa de la intrare deschisă repede şi ascensorul care începu să urce. Privi mirat ceasul: aproape nouă. Băleanu fără

îndoială era de mult la regiment. în altă zi, ar fi sărit imediat să vadă cum arată femeia. Dar, deşi în clipa deşteptării nu avea prezente toate tristele întâmplări din ajun,

MIRCEA ELIADE

132

rămăsese o mohorâtă istovire în întreaga lui fiinţă, care-l ţintuia în pat, nehotărât, fără chef. Se gândi câteva clipe la femeia care plecase atât de târziu dimineaţa. Dar îşi aminti repede de încurcăturile lui şi începu să se întrebe cum ar putea ieşi din ele.

Trebuia să se reîntoarcă, serios, la avocatură; dar în avocatură nu-i plăcea decât pledoaria. Restul — adică timpul pierdut în aşteptări nesfârşite, munca de secretariat, formalităţile, alergăturile pe la judecătorii, copiile după acte şi hotărâri — îl exaspera. „Dacă pierd şi contenciosul?", se întrebă deodată cuprins de panică. Gândul îl teroriza într-atât încât sări din pat şi începu repede să se îmbrace. Era un contencios în care lucra mai mult de formă, căci se mai aflau încă vreo opt avocaţi, alte multe secretare, şi numai arareori — trecând pe la unul din birouri, să

vadă ce mai e nou — i se dădea un dosar de studiat sau de pregătit o pledoarie. „Dacă mi-l iau, îşi repeta înspăimântat Spiridon, am să fac un scandal de are să urle Bucureştiul!" Dar ameninţarea nu izbutea să-l liniştească. îşi închipuia pe domnul Protopopescu ridicând receptorul şi chemând placid pe directorul societăţii.

„Să-l daţi afară! spunea el clătinând încet capul şi zâmbind. Să-l daţi imediat afară pe Spiridon! Ordinele se execută!..." „Am să fac un scandal!... îşi repetă mult timp Vădastra, umezindu-şi necontenit buzele uscate, am să

fac un scandal!..."

Gândul i se năzărise în timpul nopţii, luptându-se cu insomnia şi cu imaginile dezastrelor care-l aşteptau dacă şi-ar fi pierdut contenciosul. Auzise din nou ascensorul oprindu-se, uşa pe care o deschise Băleanu cu mai puţine precauţii ca altădată, şi şoaptele lor. Apoi, un ceas mai târziu, din nou paşi pe coridor, îndreptându-se spre baie; iar câteva minute în urmă Băleanu cotrobăind în bucătărie, căutând probabil două pahare. „Bărbatu-su are o sută

de milioane şi ea petrece noaptea în apartamentul unui locotenent! îşi spuse Spiridon. Dintr-o sută de milioane, cine nu dă un milion, două? Nici nu se cunoaşte. îi câştigă în câteva zile şi-i pune la loc... Dacă aş şti cum o cheamă..."

Rămăsese câteva minute cu răsuflarea aproape întretăiată, speriat de simplitatea cu care ar fi putut dobândi un milion sau două de lei: pândeşte într-o zi, când ea va rămâne în odaia lui Băleanu după plecarea acestuia la regiment, şi-i iese brusc în faţă. „Nu vă supăraţi, doamnă, i-ar spune, dar vă rog să treceţi câteva minute în biroul meu. Este în interesul dumneavoastră..." Nu interesează ce va spune ea, cum se va apăra etcetera. Odată ajuns cu ea în birou ar închide uşa şi, apropiindu-se, i-ar vorbi serios. „Puteţi crede despre mine orice, stimată doamnă

cutare. Eu intenţionez însă ca până diseară să comunic soţului dumneavoastră unde şi cu cine aţi petrecut noaptea aceasta de (să spunem) 15 iunie. Nu ştiu dacă vă convine să afle soţul dumneavoastră, şi prietenii dumneavoastră

căci, nu mă sfiesc să v-o spun, voi destăinui flagrantul delict