însemnat să-i facem plocon încă cinci, şase milioane!... E un mare bandit. Şi nu lucrează singur; lucrează pentru alţii, mari şi puternici. Are legături cu Palatul şi protecţii în toate partidele. El e întotdeauna acoperit..."
Ştefan făcu numărul Ilenei, dar telefonul era ocupat. încercă din nou zece minute în urmă, fără rezultat. Atunci se hotărî şi se îndreptă spre biroul directorului vămilor.
— îmi pare bine că ai venit, îl întâmpină Vidrighin. O să lucrăm de aici înainte împreună, adăugă poftindu-l cu un gest rotund să ia loc pe scaun.
Era un bărbat gros, nu prea înalt, cu mişcările lente, aproape leneşe, cu ochii cenuşii, fără expresie. Hainele îi luceau la coate şi cămaşa părea purtată, decolorată, fără a fi totuşi murdară. îl privi, şi un zâmbet îi descoperi o clipă dinţii rari, îngălbeniţi.
— Cum se face că un băiat inteligent ca dumneata te îngropi aici, în Centrală? începu Vidrighin aplecându-se mult peste birou. Am văzut acordurile cu Belgia şi Olanda. Eşti formidabil, pe onoarea mea!... Şi încă nu te-ai plictisit de ţigănia de aici! Aştepţi să-ţi recunoască cineva meritele?...
Se ridică de la birou şi trecu să se aşeze într-un fotoliu, în faţa lui Ştefan.
— Văd că taci, continuă. Asta îmi place. O să ne înţelegem bine!... Eşti însurat, ai copii, ai ceva avere?...
Ştefan îi răspunse corect şi fără chef, ca la un interogatoriu.
— Nu ştiu de ce, îl întrerupse Vidrighin, dar simt o mare simpatie pentru dumneata. Asta mi se întâmplă foarte rar. Oamenii sunt de obicei răi şi neinteresanţi. Sau n-ai învăţat nici măcar asta până la 36 de ani?...
Se ridică din fotoliu şi apropiindu-se de Ştefan, îşi lăsă mâna pe umărul lui.
— Ascultă-mă. Eu îţi vreau binele. îmi faci impresia că trăieşti în nori... Şi dacă ai fi măcar flăcău becher... Dar aşa, cu nevastă şi copil... Dumneata nu-ţi dai seama pe ce lume trăim? Nu-ţi dai seama ce vine?!
MIRCEA ELIADE
118
Şi pentru că Ştefan continua să tacă, privindu-l cu acelaşi zâmbet incert pe buze, Vidrighin îl bătu încă o dată pe umăr, ca şi cum ar fi vrut să-l trezească.
— Eu simt prăpădul de la o poştă, aşa cum simte pasărea furtuna. Se apropie focul ăl mare, ascultă-mă pe mine!
Praful şi pulberea o să se aleagă de noi!... Şi dumneata zaci aici, în ţigănia asta, cu câteva mii de lei pe lună!...
Când ai nevastă şi copil!... Acum e timpul să te pui la adăpost! Şi repede. Căci nici timpul ăsta n-o să mai ţină
mult!...
— Ce trebuie să fac?! întrebă Ştefan mai mult în glumă.
— Să te aranjezi. Să-ţi iei un post în străinătate, cât mai departe de locurile astea, şi să te pui pe strâns parale...
Sau nu înţelegi?!
îl privi cu milă şi cu oarecare dispreţ, apoi se clătină un pas înapoi şi se rezemă de birou.
— Poate că într-adevăr nu înţelegi! Cu atât mai rău pentru dumneata! Au să te măture vremurile care vin...
Păcat, că-mi eşti simpatic. Şi eşti şi dezgheţat. Dar şi bogăţia se plăteşte în viaţă... Mai curând sau mai târziu, dar se plăteşte.
— Nu sunt bogat, spuse Ştefan.
— Nu vorbesc de ce eşti acum, îl întrerupse încruntându-se Vidrighin. Vorbesc de ce-au fost părinţii dumitale, de ce ai văzut în casa dumitale când erai copil... Vrei să-ţi spun ce-âm văzut eu?! Un ceaun de mămăligă, de multe ori gol — şi o saca. Taică-meu era sacagiu. N-am murit de foame pentru că, pe atunci nu murea nimeni de foame în România. Când mai năştea mama un copil, se îndura un vecin şi ne dădea o baniţă cu mălai. Odată, când s-a născut soră-mea, ne-au dat şi lapte... Asta da, copilărie!...
Oftă adânc şi se aşeză mai comod pe colţul biroului.
— Dar, ce să spun, mi-a prins bine! reluă cu un glas mai potolit. M-a lecuit şi de filosofie şi de idealuri, şi de virtuţi. Am înţeles viaţa din clasa I primară, când am văzut că nu puteam lua nici un premiu pentru că eram desculţ... Am înţeles şi m-am conformat întocmai...
Izbucni în râs. îşi săltă puţin capul şi Ştefan întrezări o sticlire rea, otrăvită, în ochi, care-l îngheţă.
— Copiii mei, i-am crescut cu guvernantă, adăugă Vidrighin. Stai puţin să ţi-i arăt...
Se căută în portmoneu şi îi întinse fotografia, cu un zâmbet care-i umezea întreaga figură. Ştefan privi emoţionat: doi copii bălai, care râdeau, pe jumătate goi, răsturnaţi în nisip, pe o plajă.
— Pe unul îl cheamă Enrico, pe celălalt Theobald. Nu ştiu româneşte şi nici n-o să înveţe vreodată. Le interzic!...
Aşteptându-l în după amiaza-aceea, Ileana înţelese că din cauza lui cedase lui Tony. Dacă n-ar fi existat Ştefan în viaţa ei, probabil că până la urmă ar fi
119
NOAPTEA DE SÂNZIENE
rezistat lui Tony. Probabil că nici n-ar fi avut timp să-l cunoască mai bine, pentru că n-ar fi petrecut vacanţa de Crăciun la Iaşi, ci s-ar fi dus, ca în fiecare an, la Predeal, la ski. Dar se hotărâse să-l uite pe Ştefan, flirtând şi amuzându-se. De aceea acceptase cu atâta bucurie invitaţia surorilor Melinte, la Iaşi. Tony era vărul lor.
Regimentul lui era la Galaţi, dar venise să petreacă sărbătorile la Iaşi pentru că, aşa cum îi spusese Ilenei din prima seară când o cunoscuse, voia să-şi bea tresele în familie: la începutul lui decembrie fusese înaintat căpitan şi avea, acum, trei trese la epoleţi. Nu era prea frumos, dar era inteligent, amuzant şi neobosit dansator. A început să flirteze cu Ileana din prima seară, şi tot atunci încercase s-o sărute, dar Ileana i se strecurase repede din braţe.
în seara următoare începuse să vorbească despre romanele lui Partenie. Ileana îşi aminti de Ştefan şi-şi pierdu deodată cheful. Se ridică de lângă el şi se duse să pună o placă la patefon. „Pune, te rog, J'attendrai...", o rugă
Măria Melinte, dar Ileana se prefăcu că n-auzise, şi alese un tango. Tony se îndreptase spre ea, ca s-o invite la dans; Ileana începuse să fredoneze, legănându-se încet. Dar după câteva măsuri, Măria opri discul, şi pusese J'attendrai. Ileana ştia că Măria e îndrăgostită de un student la Politehnică şi ascultând J'attendrai se simţea mai aproape de el. Dar Ilenei îi făcea rău romanţa aceea prea tristă; fără să înţeleagă de ce, îi aducea aminte de Ştefan, şi o umilea, pentru că ea se hotărâse să se amuze şi să-l uite pe Ştefan, iar glasul femeii spunea cât e de frumos şi de trist să aştepţi pe bărbatul pe care-l iubeşti. „Dar eu nici măcar nu-l iubesc!", îşi repetase de atâtea ori în iarna aceea Ileana. Se simţi, totuşi, umilită şi enervată şi ieşi repede din salon. Câteva minute în urmă, Măria Melinte intrând în odaia ei o găsi răsturnată în pat, plângând. Măria începu şi ea să plângă şi-i ceru iertare îmbrăţişând-o. Ileana ghicise că Măria plângea de dorul iubitului ei, dar asta o linişti parcă şi mai mult, o împacă.
în acea seară, Tony, cu un glas uşor voalat de emoţie, o întrebă dacă ar vrea să fie soţia lui.
